În acest an s-au împlinit 115 ani de la nașterea poetului Lucian Blaga.
Lucian Blaga s-a născut în data de 9 mai 1895, în Lancrăm; a fost ultimul născut, din cei 9 copii ai soților Ana și Isidor Blaga (preot). În perioada 1914 – 1916, Lucian Blaga a urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena, între anii 1916 – 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Poet, filosof, dramaturg, jurnalist, traducător, profesor universitar și diplomat român, personalitate culturală majoră a României interbelice, Lucian Blaga este, poate, cel mai complet și cel mai universal gânditor român; scrutând “ultimul adevăr”, cu Lucian Blaga cultura noastră a interferat cu eternul. Ca o recunoaștere deplină a valorii lui culturale, în anul 1936 Blaga a fost numit membru titular al Academiei Române.
Lucian Blaga și-a numit propria copilărie „prag de lume într-un Lancrăm de legendă”, apoi a adăugat: „copilăria este inima tuturor vârstelor”. Copilăria a fost pentru Blaga un spațiu care, prin poetizare, a devenit o realitate psihică, totul părând un tărâm prin care se poate atinge esența naturii și simplitatea elementelor ei, un univers care l-a conturat pe viitorul poet și filosof: “În spațiu tainic, fără mărturie,/ mă alesei cândva făptură vie./ M-au făurit râzând, cântând, părinții./ Ei, țesătorii vieții și ai morții,/ mi-au dat ce-ngăduise soartea:/ au pus în mine soarele și noaptea/ și mi-au adus un drum în fața porții.// «Acesta-i drumul tău», mi-au zis părinții,/ «pornești din văi s-ajungi în slava minții»./ Pe cale-n lumea neagră am plecat./ Umblam, vedeam, dar nu mă închegam,/ Vedeam, umblam, dar încă nu eram./ Prin anul lung, ah, lung, de altădat’/ de-abia iubirea m-a întemeiat.” (Anii Tinereții, din volumul Ce aude unicornul).
Lucian Blaga, acest om tăcut, „mut ca o lebădă” – cum singur se definea privindu-și copilăria, a purtat, în toate înfățișările ei, marca poetică, începând de la miracolul însuși al vieții, în poezia Naștere (din volumul La cumpăna apelor, 1933): „Făptură nouă, iată pe frunte/ întâia lumină te-a uns!/ Pe noi repede soarta ne mână -/ tu fără pas ne-ai ajuns.// Făptură de nicăiri coborâtă-n/ imperiul mumei,/ auriu, tânăr, proaspăt ulcior/ rupt din coastele humei!// Griji, biruinți și uimiri încercând/ în preajma ta sta-vom ades./ Dura-vei în noi o lumină, mare ca-ncrederea/ cu care tu azi ne-ai ales.// Sus stelele cele mai treze/ aprind cărbuni de diochi./ Subt strașina vremii vei crește/ încet, ca o lacrimă-n ochi.”
Existența însăși, condiția umană îi apar poetului ca o călătorie creatoare printre obiecte și fenomene: „Drumurile pe care nu le umblăm,/ drumurile ce rămân în noi,/ ne duc și ele, fără număr, undeva./ Cuvintele pe care nu le rostim,/ cuvintele ce rămân în noi,/ descoperă și ele, fără de margini, făptura./ Luptele ce nu le dăm,/ luptele ce rămân în noi,/ ne lărgesc și ele în taină patria./ Sămânța pe care n-o dăruim,/sămânța ce rămâne în noi,/ multiplică și ea fără capăt viața./ Moartea de care nu murim,/ moartea ce rămâne în noi,/ ne adâncește și ea tăcerea./ Și pretutindeni prin toate/ își pune temei poezia.” (Inscripție, din volumul Vârsta de fier). Sau: „Te-ntâmpină pretutindeni în căile tale/ cetăți, arhipelaguri, oceane/ și flăcări pe culmi.” (Cetăți, arhipelaguri, oceane).
Blaga a fost mereu dornic de imagini inedite, de oameni și locuri necunoscute. De aceea, când poposea pe meleaguri străine era înfiorat de neliniștea cunoașterii: „Văd anii crescând și pașii lungind/ peste toate văile, muchiile, iernile, verile...” (Ani, pribegie și somn). Viața însăși este descrisă de Blaga ca o perpetuă călătorie, ca un șir de experiențe în medii diferite, în timp și spațiu: „Cu toți și cu toate/ m-am zvârcolit pe drumuri, pe țărmuri...” (Tristețe metafizică).
În lungile lui călătorii prin lume, aflat la Viena, Lucian Blaga își găsește, ca loc de refugiu, Biblioteca Universității, unde o reîntâlnește pe Cornelia Brediceanu, lugojeancă, studentă la medicină. Începutul unui basm se înfiripă odată cu apropierea de Cornelia Brediceanu; dincolo de cuvinte ia naștere o dragoste ce se va dovedi, în timp, profundă. Într-un „octombrie auriu”, Blaga își petrece după-amiezele împreună cu Cornelia; plimbări pe străzile Vienei, în muzee, în teatre și, mai cu seamă, în peisajul pitoresc al Pădurii Vieneze. Despre acest moment existențial, despre drumețiile studențești vieneze, din care nu lipsea Cornelia, poetul mărturisește: „Umblam în tineresc extaz ca printr-o lume de cristal [...]. Căutam să descoperim tot alte și alte păduri și văi. [...] Mă plimbam cu Cornelia. Eram prea tineri, poate, ca să fi putut prevedea liniile istorice mari, ce încercau să se nască sub ochii noștri.” (Hronicul și cântecul vârstelor).
În timpul plimbărilor, cei doi tineri îndrăgostiți își făureau visuri de viitor. În această lume mirifică, Lucian Blaga oscilează într-o nedefinită senzație poetică: „Cum stăm în fața toamnei, muți,/ sporește-mi inima c-o ardere, cu-un gând.” (Vară de noiembrie). Viena studenției, a poeziei, a iubirii și a tinereții a fost pentru Blaga un timp al acumulărilor spre împlinirea creației de mai târziu. În perioada 1918 – 1919, la vârsta când nu a putut simți și trăi cu jumătăți de măsură, îi scrie Corneliei Brediceanu rânduri de dragoste și multe poezii: „[...] ți-am trimis un poem. [...] Cum ne-adânceam în umbrele de noapte... Curgea în calea ta și-a mea – lumina. [...] Și totuși, totuși, s-a-ntâmplat minunea...” (Hronicul și cântecul vârstelor).
În 1919, la Viena, Cornelia Brediceanu și Lucian Blaga decid să se căsătorească. Liniștea și plenitudinea sufletească au fost sentimente pe care Blaga le-a trăit în acea perioadă intens. Dragostea a fost pentru Blaga un impuls al creației poetice și filosofice. Toate trăirile strânse atunci au dat rod; astfel, în 1919 îi apar două volume: Poemele luminii (volum de poezii, reeditat în același an la Editura Cartea Românească, în București; manuscrisul volumului a fost trimis de Cornelia Brediceanu lui Sextil Pușcariu, la Cernăuți) și Pietre pentru templul meu (volum de aforisme). În toamna anului 1919, Lucian Blaga era un nume deja cunoscut, un poet recunoscut. La 16 decembrie 1920 are loc căsătoria lui Lucian Blaga cu Cornelia Brediceanu.
Între anii 1917 – 1918, în perioada studenției la Universitatea din Viena, o fostă colegă, Silvia T. Bălan, își amintește: „La acest tânăr înalt, cu părul bogat și ușor buclat, m-a impresionat fruntea înaltă, bombată, privirea scrutătoare și totuși de o vagă melancolie, expresivitatea figurii sale, care denota o personalitate aparte. Blaga rămânea gânditor și tăcut; nu bănuiam că în el se plămădeau atunci poemele viitorului”.
Iar, în 1919, Ion Agârbiceanu nota, plin de încredere în poetul și filosoful Lucian Blaga: „Un tânăr înalt, palid, cu părul negru, creț, cu o înfățișare de o înaltă distincție, tăcut și liniștit. Din întreaga lui ființă radiază ceva imaterial, parcă o viață de vis, o lumină discretă, binefăcătoare. De la întâiul contact cu el, o taină în care crede, pe care o înțelege, în care trăiește”.
Anul 1921 este pentru Lucian Blaga un an plin de realizări literare: astfel, în februarie 1921 Blaga devine membru al Asociației „Viața românească”; în aceeași lună vede lumina tiparului al doilea volum de poezii semnat de Lucian Blaga, Pașii profetului. La 1 mai 1921 apare la Cluj primul număr al revistei „Gândirea”, printre fondatorii căreia se numără și poetul Lucian Blaga, detașându-se, însă, de gruparea „Gândirii”, atât ca poet, cât și ca gânditor. Tot în 1921, Academia Română îi decernează Premiul „Adamachi” pentru Debut, pentru volumele Poemele luminii (poezii) și Pietre pentru templul meu (aforisme), Lucian Blaga devenind acum și membru al Societății Scriitorilor Români. În 1921, lui Blaga îi apare și drama Zamolxe. În 1923 îi apare drama Tulburarea apelor. Și anul 1924 este pentru Blaga un nod existențial, dar și un pas important al „marii călătorii” creatoare. În luna mai a anului 1924, Lucian Blaga publică la Cluj volumul de poezii În marea trecere, volum în care poezia este o revelație interioară, o translație între întuneric și lumină în spațiul subconștientului, întunericul punând în evidență lumina, pentru că, în esență, poemele lui Lucian Blaga rămân „poeme ale luminii”. Cele trei volume de poezii scrise până în acest moment marchează o certă evoluție în viziunea poetică a lui Blaga.
În vara acestui an 1924, Lucian Blaga se stabilește la Lugoj, împreună soția sa, Cornelia Blaga-Brediceanu, în „Casa de la vie” sau “Casa de la grădină”, casa de vară din Lugoj a familiei Corneliei, distinsa familie a Bredicenilor (Coriolan Brediceanu, Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu). Pentru Lucian Blaga, “Casa de la vie”, aflată la ieșirea din Lugoj, la poalele Dealului Viilor, a fost un loc pitoresc, unde: „lumina atinge cu puteri mediteraneene globul solar al boabei de strugure și unde seara coboară boarea răcoroasă a pădurilor de stejar” (Hronicul și cântecul vârstelor). Acest loc minunat a fost pentru Lucian Blaga un loc de taină, un popas la poarta câmpiei fără sfârșit a Banatului și un izvor de energii creatoare; aici se întâlnesc nostalgiile muntelui și ale câmpiei.
În tihna „Casei de la vie” inspirația poetului a excelat, această perioadă fiind un moment-cheie în evoluția lui Blaga ca dramaturg, poetul mărturisind: „[...] în teatrul pe care-l scriu mă preocupă îndeosebi problema psihanalitică. Ea oferă un imens material, cu extraordinare efecte dramatice”. Astfel, în 1925 văd lumina tiparului nu mai puțin de patru drame: Daria (dramă în patru acte), Ivanca, Învierea (pantomimă în patru tablouri) și Fapta (joc dramatic). În 1926 apare volumul Ferestre colorate (însemnări și fragmente). Tot în 1926, la “Casa de la vie” gândește și scrie drama Meșterul Manole (dramă în cinci acte), pe care o definitivează și o tipărește abia în 1927.
Cornelia Blaga a mărturisit că, în anii petrecuți la “Casa de la vie” (1924 – 1926), Lucian Blaga „a trăit trei ani de tăcere meditativă, schițându-și un program de plăsmuiri pentru următorii treizeci”.
În „Casa de la vie” din Lugoj, Lucian Blaga a găsit o binemeritată liniște creatoare, concentrându-se în această zare a biografiei lui asupra zidirii operei, făcând un uriaș pas spre autodepășire. Acest cadru a fost pentru poetul, filosoful și dramaturgul Lucian Blaga un anotimp sufletesc al efervescenței și echilibrului lăuntric, temelia construcției viitoarei opere, într-un cadru deopotrivă real și mirific, dar și poetic.
Din marea călătorie creatoare, Lucian Blaga își surprinde, admirabil, propria existență în poezia Biografie (din volumul Lauda somnului, 1929): „Unde și când m-am ivit în lumină nu știu,/ din umbră mă ispitesc singur să cred/ că lumea e o cântare./ Străin zâmbind, vrăjit suind,/ în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare./ Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind,/ câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund./ De vânturi și isprăvi visate îmi sunt/ ochii plini,/ de umblat umblu ca fiecare:/ când vinovat pe coperișele iadului,/ când fără păcat pe muntele cu crini./ Închis în cercul aceleiași vetre/ fac schimb de taine cu strămoșii,/ norodul spălat de ape subt pietre./ Seara se-ntâmplă molcom s-ascult/ în mine cum se tot revarsă/ poveștile sângelui uitat de mult./ Binecuvânt pâinea și luna./ Ziua trăiesc împrăștiat cu furtuna.// Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat și mai cânt marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua ca o povară”.