În cunoscutul volum Eu și Tu, la un moment dat, Martin Buber ne prezintă percepția asupra depărtării pe care au avut-o popoarele primitive și formele de limbaj ale acestora și care, în forme pre-gramaticale, desemnau multitudinea unei relații, relația fiind cea care întemeia forma de exprimare și actualiza prezența. Astfel, ne spune Buber, pentru ceea ce noi azi spunem „în depărtare”, de exemplu, „băștinașii din Țara de Foc foloseau un cuvânt din șapte silabe, al cărui sens precis este: „Se privesc amândoi, fiecare așteptând ca celălalt să facă ceea ce amândoi doresc, dar nici unul nu vrea să facă." Acest cuvânt format din șapte silabe actualizează starea de prezență și nu numai, actualizează o întâlnire continuă sub semnul unui spațiu care se deschide între un Eu și un Tu, care, în perspectivă buberiană, formează un cuvânt ce întemeiază lumea relației. Primul dintre cele trei poeme pentru Sanda, scrise de Constantin Noica, începe astfel:

„Lasă-mă să-ți amintesc de gândul filozofului antic

ce se întreba: când aduni pe unu cu unu,

care unu se adună cu celălalt,

care unu devine doi?

[…]

Dar când prietenul întâlnește prietenul

și când v-am chemat, sau când ne-ați chemat din exilul vostru

ca să ne regăsim laolaltă

în fața turlei de la Șurdești,

sau în fața unui perete cu arborele lui Iesua,

cine s-adună cu cine, care prieten devine doi?

Sau poate făceam cu toții una, sub mirare

și veneam să ne adunăm cu bisericile, cu poienile și cu mormintele îngropate și ele.

Dar atunci, iarăși, cine se adună cu cine?”
Aceste versuri, în care aici liricul Noica se întreabă la modul filozofic despre misterul întâlnirii, dezvăluie, într-un alt mod, transgresia de la starea de depărtare la cea de apropiere și modul în care se manifestă întâlnirea. Privirea din expresia băștinașilor din Þara de Foc se transformă, sub mișcarea celor doi de a face ceea ce amândoi doresc, în întâlnire, ce va sta la baza celor trei poeme filozofice scrise și dedicate de către Constantin Noica Sandei Stolojan. În termeni buberieni, poemele noiciene, ca de altfel întregul volum de corespondență dintre cei doi intelectuali – Constantin Noica și Sanda Stolojan reprezintă o mișcare pe verticală între două entități, între un Eu și un alt Eu, care formează împreună cuvântul buberian Eu-Tu, dar și între entitatea Noi – Voi, unde Noi este Eu și Voi Altul-Celălalt. Așadar, în prezentul articol ne propunem să analizăm, prin perspectiva valențelor spațiului și ale intervalului, poetica unei prietenii, concentrată în cuvântul Eu-Tu și materializată într-o epifanie a chipului, ce ia adeseori forme poetice.

Înainte de aceasta, s-ar cuveni să spunem câteva cuvinte despre cine a fost Sanda Stolojan și de ce am ales această evocare. Sanda Stolojan s-a născut în 1919 la București, într-o familie de diplomați români, ea fiind nepoata dinspre mamă a scriitorului Duiliu Zamfirescu. A fost licențiată a Facultății de Litere din București. Deși în 1949 a încercat împreună cu soțul, Vlad Stolojan, să fugă din țară, încercarea a eșuat și nu după mult timp Vlad Stolojan a fost arestat și dus la Canal. În 1961, soții Stolojan au fost răscumpărați de o rudă din Franța și, având doar un bilet de o singură călătorie, au ajuns la Paris, unde s-au alăturat celorlalți exilați români. Aici Sanda Stolojan a fost interpret oficial de limba română pentru președinții Franței, ocazii cu care a putut reveni în România, în mod paradoxal, de câteva ori, în calitate de membru al delegațiilor franceze, deși părăsise România ca exilat politic. Sanda Stolojan a activat în exilul anticomunist, conducând Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (1984-1990). A colaborat la emisiunile postului de radio Europa Liberă. Începând din 2003, a făcut parte din Consiliul de Garanție Morală al Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc. A încetat din viață la Paris, la 2 august 2005, doar la câteva săptămâni după ce a reușit să reconstituie, din corespondența personală și din jurnalul ținut fără întrerupere din 1943, dialogul epistolar pe care l-a avut cu Constantin Noica, volum publicat în 2006 cu titlul Sub semnul depărtării.

A publicat proză si poezie în reviste românești din Occident: Limite, Ethos, Ființa românească, Revista scriitorilor români. A scris cronici literare si eseuri in Journal de Geneve, Esprit, Cahiers de L'Est, (unde a fost co-fondatoare) Le Monde, L'Alternative, Lettre Internationale, ARA Journal Poezii în franceză publicate în revistele: Revue de Belles-lettres (Geneva), Creation si Polyphonies (Paris). În limba engleză a publicat o monografie Duiliu Zamfirescu în colecția Twaine World Authors (Boston, 1980). Volume de versuri apărute la Editions Rougerie: Dans les Brisures (1982), Sur les abimes verts (1985), Bruine de nulle part (1993). Volum de amintiri: Avec de Gaulle en Roumanie (Editions de l'Herne, 1991). În 1996 îi apare volumul Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian. (Editura Humanitas). A tradus în franceză Lacrimi si sfinți de Emil Cioran (Des larmes et des saints, Editions de l'Herne, 1986) și poezii de Lucian Blaga, cuprinse în antologia L'etoile la plus triste (Editions de la Difference, 1992), ca de altfel și basmul ființei, după cum era numit de către Noica, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Sanda Stolojan l-a cunoscut pe Constantin Noica în anii ’40, și, cu timpul, mai ales după exilul acestuia la Câmpulung, au început o prietenie și un dialog ce avea să dureze până la stingerea din viață a filozofului. De la Constantin Noica avea Sanda Stolojan să afle pentru prima dată despre Emil Cioran, de care, vizitându-l la Paris, o va lega de asemenea o mare admirație și amiciție. Iată cum descrie Sanda Stolojan, la începutul volumului, prietenia cu Constantin Noica:
Prietenia dintre mine și Dinu Noica poartă pecetea vremurilor străbătute de România în timpul vieților noastre. A fost o prietenie pe cât de marcată de continuitatea unui dialog, pe atât de accidentată de circumstanțe. „Timpul ce ni s-a dat”, după frumoasa expresie a lui Annie Bentoiu, a fost timpul despărțirilor, al revederilor rare, a fot timpul exilului românesc din afară, dar și al exilului dinlăuntrul țării. O prietenie din frânturi, din dialoguri întrerupte, gânduri trimise de departe, întâlniri fugare. Un puzzle de comunicări care compun, în cele din urmă, dincolo de unele neînțelegeri, dezacorduri momentane, figura unei comuniuni al cărei sens se desprinde mai bine când încerci să privești dincolo de evenimente.
Prietenia dintre Sanda Stolojan și Dinu Noica a reușit să se înscrie, dincolo de evenimente, în afara timpului istoric al vremurilor în care cei doi au trăit, tocmai pentru că a fost marcată de ele, pentru că timpul care li s-a dat a devenit consistent prin trăire și prin esență, astfel reușind să depășească timpul istoric ce îi despărțea. Întâlnirile, rare, care marcau ritmul dialogului altfel neîntrerupt atâția ani, au devenit o permanentă adresare, o permanentă asociere și disociere: Eu-Tu, Noi-Voi, aproapele și departele în doar câteva sunete. Și de aici se naște și interogatia care vine în întâmpinarea întrebării: de ce poezia lui Noica? Și de ce, dacă este poezie, este scrisă pentru Sanda? (așa cum Dinu Noica însuși spunea). În anii de liceu, Constantin Noica a scris poezie și a publicat în revista liceului, Vlăstarul. S-a întâmplat însă ca, așa cum spune Sorin Lavric în Viața lui Noica, acesta, în anul 1927 să îl aibă profesor de matematică pe cunoscutul poet român și matematician, Ion Barbu. Marele matematician, „dându-și seama repede că mintea acelor tineri nu avea nimic în comun cu frumusețea aridă a construcțiilor imaginare de tip matematic, le-a declarat sumbru că sunt inapți și nedemni de matematici, că refuză prin urmare să le mai predea matematica și că, în timpul ce rămăsese până la terminarea anului, le va preda poezie franceză.”5În timpul acelorași ocazii, Constantin Noica i-a arătat lui Ion Barbu niște poezii ale sale, însă „rezultatul a fost că a primit răspicat sfatul să renunțe la poezie, căci nu într-acolo putea să bată vocația cuvântătoare a lui Noica. Și astfel, prin cuvântul unuia al cărui discernământ în materie de poezie nu putea fi pus la îndoială, Noica s-a văzut descurajat în proiectele lui lirice.”Ion Barbu avea să-l mai întoarcă încă o dată din drum, în anul 1933 când Noica s-a înscris la Facultatea de Matematici și unde l-a întâlnit din nou pe poetul matematician, care l-a convins că matematica nu este nici ea drumul lui. Astfel acesta s-a întors pe calea filosofiei, însă tentația poeziei a rămas undeva latentă. Ea s-a declanșat, de data aceasta sub consistența filosofiei, din întâlnirile și prietenia cu Sanda Stolojan, moment care ne dezvăluie, un alt Noica, care îți păstrează totuși esența și ideile.

Cele trei poeme ale lui Noica ce se regăsesc în volumul de corespondență Sub semnul depărtării reprezintă esența întregii relații dintre cei doi, dar și esența legăturilor dintre cei rămași în țară asumându-și exilul interior și cei din afară, care și-au asumat exilul exterior. De aceea, înainte de toate cele trei poeme pentru Sanda reprezintă, ca de altfel întreaga lor corespondență, o metafizică a întâlnirii, a întâlnirii în sens buberian, o metafizică a intraductibilului Begegnung, care presupune o relație a permanenței ce iese din timp și spațiu:

Partenerul se împlinește prin întâlnire, pătrunde prin ea în lumea lucrurilor, pentru a acționa la nesfârșit, pentru a deveni la nesfârșit Acela, dar și pentru a redeveni Tu la nesfârșit, bucurând și înflăcărând. „Se întrupează": corpul său se înalță din unda prezentului fără timp și spațiu, pe țărmul permanenței.
Dacă Noica, așa cum am văzut mai devreme se întreabă cu privire la această metafizică a întâlnirii la începutul primului poem, el nu va încerca să răspundă întrebării într-un mod direct, ci doar va medita asupra fenomenului în sine și îl va dezvolta sub forma unui dialog care va oscila mereu între relația Eu-Tu, percepută ca un singur cuvânt în sens buberian și relația Noi-Voi, unde Noi și Voi nu mai reprezintă asociere, ci disociere, pentru că așa cum spune Buber, atunci când Tu redevine Celălalt – Voi fiind un fel de celălalt – intervine analiza. Acest dialog poetic al relației intervalului, ce se desfășoară mereu între Departe (acei doi oameni care se privesc și așteaptă ca celălalt să facă ce amândoi doresc, dar niciunul nu face) și Aproape (înfăptuirea prezenței, actualizarea ei prin dialog și rostire, în sens noician). Constantin Noica opune mereu Departele și Aproapele - care implică spațiul, opune mereu istoria și veșnicia, așadar timpul și ieșirea din timp, ieșirea din timp coincizând uneori cu timpul creativ, transformarea timpului istoric în timp creativ și din toate acestea rezultă o poetică a epifaniei chipului. Iată ce spune Noica tot în primul poem, când vorbește despre rostire, acea rostire-chemare, ce a dus la împlinirea întâlnirii:

V-am chemat ca să vă scoatem din statistică

și ca să vă ajutăm să uitați

de amara voastră fericire numărată

sau mai degrabă de numărul vostru de ordine

din acel spațiu, din acel hău în care ați pătruns,

v-am chemat să vă aducem

într-un spațiu închis, dar unde lucrurile se numără,

unde nu există comutativitate

și unde fiecare lucru este ceea ce este,

în așa fel încât oamenilor le-a plăcut

să vadă ființă și vrere până și în lucruri și pietre,

spunând:

„Că și muntele că-i munte,

încă are doruri multe.”

Chemarea pentru întâlnire ca Begegnung se produce prin chemarea ca rostire, în toate sensurile despre care vorbește filosoful: chemarea primește sensul de rostire, iar rostirea devine întâlnire, aranjare a lucrurilor (și a oamenilor) într-un rost, într-o ordine a lor. Această rostire pentru întâlnire, pentru ca prietenul să întâlnească prietenul se desfășoară astfel prin invocarea spațiului-timpul neistoric. Revenirea prietenilor din lumea istorică a statisticilor, a fericirilor numărate pentru întâlnire și întâlnirea se poate produce numai în timpul din afara istoriei – nu în timpul lucrurilor care se măsoară ci în timpul în care fiecare lucru ce este, unde spațiul devine loc. În acest punct se cuvine să spunem și cum, sub auspiciile cărei întâlniri s-au născut aceste poeme ale lui Constantin Noica. Dialogul dintre cei doi începuse înainte de exilul Sandei Stolojan și s-a continuat în scrisori. În acest dialog epistolar apare ideea reunirii, a întâlnirii dintre cei doi, dar și cu alți prieteni, întâlnire ce s-a dorit a se întâmpla în Maramureș, la umbra mănăstirilor. Ea s-a materializat la 1 august 1971, din acest grup făcând Sanda Stolojan, Vlad Stolojan, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt. După câteva zile însă Vlad Stolojan și Alecu Paleologu, cum era numit, vor pleca mai departe la mare și rămân doar cei trei pentru a înfăptui întâlnirea. În ziua de 11 august începe aventura spirituală care va naște celor trei poeme:

Seara, după cină (ceai cu covrigi la Maica Agripina, în bucătăria ei călduță), lectură. Avem ordin de la Dinu să citim în fiecare seară ceva compus de noi în timpul zilei. Citesc eu, pe urmă Dinu – al ales amândoi aceeași temă: Noi și Voi. El a scris un poem filosofic dedicat mie. S-a petrecut ceva astă-seară – ceva ce mă depășește – o înțelegere și o emoție adâncă, dincolo de cuvinte.
Așa au fost scrise cele trei poeme pentru Sanda, ele însele fiind o privire aruncată peste spații pentru întâlnirea privirii lui Tu. Chemarea-rostire cu care se deschide primul poem reprezintă un element cheie și în celelalte două, dar și în întreaga corespondență dintre Sanda Stolojan și Constantin Noica. Iată cum această idee de rostire pentru întâlnire se reflectă în corespondența lor, în aceeași pendulare între Eu-Tu și Noi-Voi. În 7 decembrie 1969 Noica scrie, de exemplu:
Mă gândesc adesea cum se face că nu dați uitării cu țară cu tot. Vă citesc uneori, vă ascult, înregistrez ecouri și mă întreb ce drept mai avem la interesul vostru. Am primit, după ani, o scrisoare de la Mircea [Eliade] și am fost uluit să văd ce neclintit este în afecțiunea și interesul lui pentru ce facem aici. Te întrebam cu emoție acum un an dacă ai optat pentru altă lume, acum te găsesc mai apropiată decât oricând de a noastră. Știi ce am visat? Să putem face ceva, o ispravă, în cultură, care să vă dea un pic de regret că nu sunteți cu noi. Între timp însă mai spuneți-ne câte ceva din minunile de acolo, cum faci tu în scrisoare. (Sau minuni sunt numai în ziduri și ruine?)
Sau, la data de 21.07.1970, cu un an înaintea întâlnirii care va prilejui scrierea celor trei poeme, iată cum i se adresează Noica Sandei Stolojan și cum se prefac cele două entități în cuvântul Eu-Tu:
Scumpă ființă, care te arăți numai pe ecranele televizoarelor, veni-vei și aievea? Ori de câte ori vreau să mă înseninez, mă gândesc că s-ar putea ca în luna august să merg cu prieteni dragi în Maramureș. Resortul fericirii funcționează atât de bine încât într-o zi m-am întrebat dacă mai e nevoie ca lucrul să se și întâmple. Dar se va întâmpla, nu-i așa?

Dar evident acesta nu este numai un monolog, totul este dialog între cei doi, între cele două spații. Dacă pentru Noica distincția este clară – Noi-Voi, Sanda Stolojan nu face mereu această distincție, sau nu neapărat într-un mod foarte direct. În memoriile ei și ale soțului Vlad Stolojan, publicate sub titlul Să nu plecăm toți odată. Amintiri din România anilor 50, iată cum descria ea desprinderea de România și experiența exilului din afară, experiența (în)depărtării:

În timpul erei comuniste, adică patruzeci de ani, orice plecare din România era însoțită de un verdict subînțeles: „Pleacă și uită!” Orice plecare avea șansa de a deveni depărtare, adio. Cel care alegea mai întâi în taină, în adâncul sufletului, despărțirea definitivă, făcea în felul său și în circumstanțe proprii o alegere dictată de o dezamăgire existențială.

Sanda Stolojan cu Vlad Stolojan au ales depărtarea, adio-ul, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și atâția alții. Și totuși depărtarea nu a fost totală, adio-ul a fost un mereu sperat La revedere!, privirea țintuită de dincolo către acel tărâm unde și muntele are doruri multe. Dacă pentru Noica depărtarea aceasta, acest adio transformat și re-actualizat prin rostirea devenită întâlnire, pentru Sanda Stolojan depărtarea și întâlnirea înseamnă apropiere, dialog, semne care marchează statornicia în comparație cu vremuirea vremurilor. Astfel, Sanda Stolojan îi scrie lui Constantin Noica, ca un fel de ecou ce se întoarce înapoi către sursă:
Dragă Dinule, nu vreau să plec din locul acesta fără să-ți trimit un gând – a devenit un ritual al prieteniei între tine și mine. Am primit rândurile tale despre masa rotundă. În fond ești așa de aproape încât am impresia că nici nu mai este nevoie să-ți mai scriu – dar nu este așa – de aceea iartă-mă că nu ți-am răspuns. Cu Emil vorbim de fiecare dată de tine, și asta e un ritual. Þine mult la tine, după cum ți-a dovedit-o în ultima lui scrisoare: știu pentru că mi-a spus. […] Te îmbrățișez la iuțeală, dar tare și cu drag, Sanda.

Ritualul de care vorbește Sanda Stolojan este același ritual consimțit și de Constantin Noica, este ritualul transformării lui Departe în Aproape, este ritualul apropierii prin sine și prin cei din jur de ceea ce înseamnă pentru amândoi locul comun, locul de întâlnire, pe care îl reprezintă adesea, după cum ea mărturisește, prietenul amândurora, Emil Cioran. Apoi, între 1971 și 1977, cei doi nu s-au mai putut întâlni, vremurile se interpuseseră și întâlnirea față către față s-a tot amânat. Fiecare dintre ei percepe distanța și depărtarea prin dorul reîntâlnirii și speranța regăsirii: Sanda Stolojan în 22 martie 1976: „Dar prea mult timp trece. Devenirea întru devenire ne duce la vale. Ar trebui să ne vedem. Dar nu e ușor. ne-ar trebui un cal năzdrăvan ca să străbatem Europa, fără opinii nici opreliști.”
Acest Begegnung, această întâlnire mereu chemată prin rostire se produce mereu într-un spațiu și un timp anume. Spațiul și timpul sunt cele două elemente care formează ambientul poemelor filosofice pentru Sanda, dar și ambientul în care are loc întâlnirea dintre Eu și Tu, dar și cea dintre Noi și Voi. Ambientul se construiește astfel:

Peste câte o catedrală ochii îți alunecă,

o învăluie toată și apoi se ridică spre cer.

La o bisericuță pictată, în schimb, privirea ți se oprește pe un detaliu

fie că e peștele ce duce la Judecata de apoi bucata de om ce a sfâșiat, fi că sunt pătimirile Sfântului Nichita –
apoi privirea îți fuge de pe pictura exterioară

spre iarba din jurul bisericii, spre câțiva arbori, și se oprește acolo.

Unde ne e cerul? Unde ne e îndrăznirea?

Transcendentul a coborât aici, cum spunea poetul;

ne e greu să săltăm cerul la loc, în tării

și atunci îl lăsăm așa, prăbușit în amestecul nostru de necredință și credință.
Sanda Stolojan, într-o emisiune despre Constantin Noica poetul realizată la BBC în anul 1988, unde sunt și difuzate poemele, acestea fiind înregistrate la Mănăstirea Văratic în seara lecturării lor și păstrate și azi și publicate de Editura Humanitas ca audio-book) vorbește ea însăși despre scrierea poemelor, născute „din întâlnirea fericită între gânditorul laic, filosoful Constantin Noica și duhurile locului, adică natura și vechiul creștinism autohton,”reprezentat de mânăstirile moldovenești. Așadar avem opoziția catedrală-bisericuță/departele cu minunile lui-apropierea cu cerul mai jos, cerul se coboară pentru că spațiul de întâlnire devine dintr-o dată loc, mai mult, devine locul ființei. Locul aparține cuvântului rostit împreună Eu-Tu, iar locul nu este numai loc gol, devine plinătate prin prezența actualizată de întâlnire și de dialogul continuu. În momentul întâlnirii, Departele se închide spre înăuntru, întâlnirea se sprijină de cerul prea aproape și pe pereții bisericii. Totodată, versurile de mai sus reprezintă și drama întregului exil interior la care s-a supus filosoful, pe care și-a impus-o singur. Credința și necredința sunt fețe ale aceleiași monede sunt departele și aproapele care le măsoară întâlnirile. Dar mereu cuvântul Eu-Tu este asociat, în scrisori, dar și în poeme, cu acasă și aici, cu aproapele. Asocierea și identificarea se produce prin transformarea lui Voi în Tu, viziunea poetico-filosofică din poemele lui Noica este un joc secund, în sens barbian, este un joc în care invitați la discuție, prietenii devin din Voi Tu și apoi, când discuția se termină, redevin Voi, pentru că „[…] acum, după adunare, va veni amara scădere:/ vă veți retrage din acest noi lărgit, veți pleca/ în statistica voastră, lăsând ca noi să rămânem în statistica de aici”. Poemul al doilea conține următoarea adresare:

Acum, în fața nedumeririi tale și-n grădinița unei maici din Văratec,

înțeleg bine că nu știm să tălmăcim nimic

și că nouă nu ne e dat să intrăm pe poarta mare a adevărului și istoriei

că „lăturiș”, așa cum spunea fata din comuna Vad

când am întrebat-o cum intră omul pe o ușă atât de îngustă.
Dialogul este deschis din nou în contextul spațiului, Tu-ul este adus în relație cu spațiul mic al mânăstirilor, pus în legătură cu un alt element important în cele trei poeme și în corpusul scrisorilor dintre cei doi – și anume timpul. În timp se intră prin spațiu, legătura făcând-o adverbul „lăturiș”, care presupune abordarea într-un mod indirect, strecurarea, încercarea de a se adapta portiței înguste. Într-un fel, intrarea lăturiș atât pe poarta micuță despre care vorbea în mod natural fata din comuna Vad, dar și poarta istoriei reprezintă o atitudine de smerenie în fața lucrurilor, în fața lumii, în fața timpului însuși, devenit vreme. Dacă omul intră lăturiș, el se lasă luat în stăpânire de lumea în care intră, se lasă luat în stăpânire de spațiul în care pășește, el nu stârnește lucrurile care îi construiesc lumea. Noica opune Vestul Estului, spunând că Vestului îi este dată istoria mare – pe când culturilor mici, precum celei românești, le este dat să intre lăturiș, ceea ce , în cele din urmă, înseamnă ieșirea din istorie, din efemer, din factic, din statistică. Ca spațiu, pentru cei doi, Vestul înseamnă deschidere, libertate, vastitate, reprezintă departele, pe când spațiul românesc, marcat nu de întindere, nu de vastitate, este spațiul lui aproape, al tangibilului, al proximității, unde nu există invenții ale rachetelor pentru că „la noi cerul este foarte aproape”, iar oamenii trăiesc cu cerul aproape și cu cioburi de cer în suflet. Astfel se constituie spațiul și timpul pentru Constantin Noica în poemele lui pentru Sanda, de fapt cele două se unesc prin acest lăturiș care le transformă într-un cronotop. Poemele devin un cronotop în sine pentru că anulează limitele spațiului și timpului, și actualizează într-un plan foarte dens, ideile filosofice ale lui Noica, dar și refac sinteza spiritului românesc prin elementele care le compun, așa cum spune Sanda Stolojan în aceeași emisiune de radio.
Dar cum răspunde și percepe Sanda Stolojan această legătură cu spațiul-timp? Dintr-un anumit punct de vedere, identitatea Sandei Stolojan este fracturată de departele și aproapele ce îi adună și îi desparte pe cei doi, dar și pe cei mulți, pe cei care se constituie în noi și voi – Vlad Stolojan, Alexandru Paleologu, Nicola Steinhardt, Emil Cioran, Mircea Eliade, de exemplu. Într-una din vizitele de după înregistrarea celor 3 poeme, Sanda Stolojan revine în România în calitate de interpret, trimis și vestitor al departelui, și doar în pauze scurte se poate revedea cu Noica, după cum ea mărturisește:

Revenirea din noiembrie s-a desfășurat în contextul tensiunii și agitației în care mă aflam. Văratecul era departe, rămas pe undeva, pe o culme luminoasă – acum eram din nou pe pământ, în mediul prin excelență artificial al contactelor politice. Și, pe de altă parte, în calitate de străină cu obligații profesionale s,și în același timp româncă cu legături personale în țară. Trecerea de la o identitate la alta mă ținea într-o stare de tensiune care anula continuitatea regăsirii adevărate. M-am văzut cu prietenii între ședințele de lucru sau seara târziu când eram liberă. Dinu a fost în continuare prezent. […] Eram supravegheați în mod vizibil, provocator, cineva ne urmărea, ne aștepta la colț, sau se așeza la o masă vecină și ne asculta conversația. Þin minte privirea ironică a tipului din fața Bibliotecii Centrale, când s-a uitat la ghetrele demodate ale lui Dinu.

În întâlnirea de la Văratic, care reprezintă momentul culminant de Begegnung, conține va fi greu, după cum mărturisesc amândoi, de regăsit mai târziu. Noica și Sanda Stolojan se vor întâlni și în spațiul departelui în câteva rânduri, mai precis la Paris, unde în 22 iunie, acasă la Sanda și Vlad Stolojan va avea loc întâlnirea memorabilă dintre Constantin Noica și Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pe care încă nu-i cunoștea. În acea întâlnire, ca și în multele altele viitoare, a avut loc confruntarea dintre Noi și Voi, dintre cei care își asumaseră exilul exterior și cei care rămăseseră, precum Noica, pentru a-ași asuma exilul interior. Iată cum povestește Sanda Stolojan această întâlnire, care nu va fi una similară celei de la Văratic, ci una în care, deși ideile se întâlnesc, granița rămâne, pentru că lipsește, poate spiritul locului și pentru că lumile se simt mai acut departe de acasă:

La 22 iunie, am organizat la noi acasă o întrevedere cu Monica și Virgil Ierunca, ce nu-l cunoșteau pe Dinu. A fost un fel de moment istoric. Noica a început printr-o lungă expunere cu accente de spovedanie, despre lucrările, ideile și proiectele sale. A vorbit două ore și a răspuns la întrebări. […] Noica nu și-a schimbat demersul, a vorbit așa cum vorbea la București, fără să realizeze că, față de ceea ce se știa la Paris despre noua politică culturală a lui Ceaușescu, […], înăsprirea măsurilor, planurile lui Dinu) un Institut de orientalistică sub conducerea lui Mircea Eliade etc.) păreau neverosimile, absurde, optimismul lui suna curios la Paris. […] La 24 iunie, am fost cu toții la Mircea și Cristinel [Eliade] în Place Charles Dullin. Mircea și Dinu s-au regăsit cu entuziasm și au vorbit neobosiți până noaptea târziu, despre amintiri despre altă dată.
Pentru Sanda Stolojan, departele și timpul istoric se anulau prin întâlnirile cu Dinu Noica datorită relației care presupunea ieșirea din spațiul și timpul istoric și intrarea smerit, lăturiș, în spațiul ideilor și al ființei. Când ea revenea în departe, aproapele era actualizat prin prietenii comuni – Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. La întâlnirile acestea ale tuturor, cu toate acestea, deși lumile deveneau tangențiale, ele nu se putea contopi însă în spațiul parizian. Cu toate acestea, despărțirea era la fel de grea. Plecarea lui Noica, însoțit de toți la gară, din Paris în ultima acestei întâlniri istorice se descrie astfel:

Dinu a plecat la 2 iulie. La fereastra vagonului, Dinu a plâns – lacrimile îi curgeau pe obraz. Când trenul s-a pus în mișcare, Dinu a coborât privirea și pe fața lui a apărut o expresie de detașare. Era deja departe de noi, lumile noastre se despărțiseră.21
Vedem astfel cum întâlnirile dintre lumile celor doi, dar și ale celor două spații locuite de prieteni de o parte și de alta se desfășoară sub semnul pendulării între departe și aproape, sub semnul despărțirilor și al reîntâlnirilor foarte rare. Dacă între Noi și Voi, privirea lui Noica se pleacă, în semn de despărțire, către Sanda Stolojan, unul dintre cele mai importante liante dintre cele două lumi, privirea rămâne fixată, chiar dacă ei nu se văd adeseori cu anii. În momente de întâlnire, are loc epifania chipului, în termenii lui Emanuel Lévinas sau, cum Noica însuși o numește, întâlnirea față către față. Dincolo de această metafizică a întâlnirii, a lui Begegnung, avem și o metafizică a privirii în corespondența celor doi. Sub metafizica privirii se manifestă prezența Celuilalt, iar spațiul devine locul în care Celălalt este primit și devine Tu. Departele devine aproape, devine imediat, iar imediatul, așa cum spune Lévinas, este o față către față între o filozofie a transcendenței și o filosofie a imanenței, care devine, prin Begegnung, o filozofie a împlinirii, materializată prin bucurie. De fiecare dată când cei doi își scriu, evenimentul de deschide prin manifestarea bucuriei: „Sanda dragă, scrisoarea ta nu a fost numai o bucurie pentru mine, dar și o surpriză” (7.09.1980, Păltiniș), sau „Dinu, nu ți-am scris până acum, iute așa, dar să știi că mi-ai trimis o carte care este o bucurie, mă încântă aproape la fiecare pagină, mă înviorează și mă îmbogățește […].”(24.03. 1974). Bucuria devine motiv pentru a ființa și în poemele către Sanda, pentru că bucuria împlinește ființa. Versurile următoare din al doilea poem pentru Sanda opun și atitudinea celor din Vest, care au adoptat lupta fățișă împotriva Comunismului, pe când Noica a adoptat retragerea din lume de dragul bucuriilor interioare:
Nu ne cereți mari mărturii istorice, căci

din nou istoria ne-a aruncat pe poteci și cărări,

Cereți-ne în schimb mărturii de bucurie în această lume întristată de atâtea posibile și lipsită de real.

Nu dintr-o îndârjire goală, cum vreți voi,

ci din bucuria asta de-a trăi și crea va țâșni poate ceva,

dacă e adevărată vorba lui Neagoe: „Cine n-are

îndârjire acela va vedea pe Domnul.”

Căci bucuriile noastre nu sunt desfătări deșarte

și dacă unul se bucură de un automobil, altul de-a putea face poezie,

unul de o biată libertate, altul că se poate ruga lui Dumnezeu,

bucuria cea mai mare este că au reapărut bucuriile

[…].
Bucuria aceasta face parte din structura interioară a lui Constantin Noica, ce, așa cum îl descria Emil Cioran într-o scrisoare către Sanda Stolojan, despre cum Constantin Noica a descoperit Bucuria pentru că „Speranța nu-i cu putință decât după ce ai trecut prin infern, iar Dinu este atât de impermeabil la dezgust, încât și-ar păstra optimismul chiar și după un sejur în paradis.” Prin acest tip de bucurii și prin dialogul intelectualizat și spiritualizat se conturează o gândire profund estetizată, transfigurată de experiența întâlnirii cu Celălalt. Efectul Celuilalt, pentru a-l parafraza pe Lévinas, este unul estetic asupra filosofului. Totodată, acest eu, modelat de estetica întâlnirii, este un eu confesiv, care se deschide dialogului, se dezvelește prin rostirea mărturisitoare, cea care permite întâlnirea față către față, împlinirea epifaniei chipului. Astfel, la București, imediat după întâlnirile de la mănăstirea Văratic, Noica se mărturisește astfel către Sanda Stolojan:

Eu sunt o umbră (cu câteva zile în urmă îmi spusese că este un om asupra căruia apasă un echivoc, un om într-o lumină neclară pentru ceilalți) și m-a rugat să nu-i iau apărarea, să nu explicitez nimic în privința lui – adăugând că lucrurile trebuie lăsate să treacă. A continuat spunând că este prezent fără să facă nimic și că lucrul acesta era o binefacere – că se socotește un supraviețuitor din marea generație a lui Eliade și a celorlalți. Că așa i-a fost soarta să inspire oamenilor încredere pentru că multora le-a adus, prin felul său de a fi, nenorociri, trăgându-i după el – dar acum e lăsat în pace, să gândească, să lucreze, și a acceptat faptul că se consideră o umbră și că acest lucru. A fost o stranie mărturisire care m-a tulburat multă vreme.
În anii ’80 cei doi s-au văzut mai rar, contactul dintre cei dinăuntru și cei din afară s-a rarefiat. În noaptea de 4 decembrie 1987, în casa Sandei Stolojan cădea un obiect greu, o hartă a României, înrămată. La aceeași oră murea într-un spital din Sibiu Constantin Noica. Pentru Sanda Stolojan, a fost un semn misterios. La rândul ei, nu a murit decât la câteva săptămâni după realizarea volumului de corespondență dintre ei. Prietenia, întâlnirea, le-a fost mereu marcată de semnul depărtării, după cum îi scria Sanda Stolojan lui Constantin Noica în decembrie 1980:

Dinule dragă,

M-am gândit din nou, primind scrisoarea din 11.11, ce stranii, ce șerpuitoare și trainice sunt legăturile dintre unii oameni. Atunci când depărtarea te obligă să te gândești la lucrurile astea, ele devin și mai vizibile, revelându-se ca făcând parte din destinul acelor oameni sortiți să rămână sub semnul depărtării. Așa suntem noi, tu și eu, legați și despărțiți.

Din prietenia lor pusă sub semnul depărtării au rămas cu siguranță multe lucruri. Cititorului de azi i-au rămas poemele – ultimul fiind numit de Sanda Stolojan, Rugăciunea lui Noica, deși acesta ca filosof, nu s-a manifestat ca religios în scrierile filosofice. Vom încheia așadar cu ultimele versuri din cel de-al treilea poem – adresat direct ei, interpretarea finală rămânându-i cititorului:
Spune, dragă prietenă,, celor ce ne îmbie să râvnim la mai multe libertăți,

că ne mulțumim, pentru o clipă,, cu partea care ne e dată

și de – de nu ne-o fi trasă îndărăt și aceasta –

ne vom ruga pentru cei din dreapta și cei din stânga,

ne vom ruga cu fapta, ne vom ruga

cu intrarea noastră mai blândă în aprigul veac,

ne vom ruga cu văzduhul nostru încă nepoluat

și cu măicuțele de la Sucevița.

Referințe bibliografice


Buber, Martin, Eu și Tu, Traducere din limba germană de Ștefan Aug. Doinaș, Editura Humanitas, București, 1992

Lévinas, Emanuel, Totalitate și infinit, Traducere Marius Lazurca, Editura Polirom, Iași 1999,

Stolojan, Sanda, Stolojan, Vlad, Să nu plecăm toți odată. Amintiri din România anilor 50, Editura Humanitas, București, 2009

Stolojan, Sanda, Note de lectură
http://www.bbc.co.uk/mediaselector/check/romanian/meta/dps/2008/12/081215_noica_poeme_filozofice?size=au&bgc=003399&lang=ro&nbram=1&nbwm=1, 21.11.2009

Stolojan, Sanda, Sub semnul depărtării. Corespondența Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas, București, 2006.