poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3381 .



Numitorul comun al anilor 1941-1942: golemul antimodernist
eseu [ ]
Postavangarda liricii postbelice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2010-03-06  |     | 



Uzarea conceptului de “generație” literară și nesiguranța folosirii acestuia în privința poezii contemporane ne face câteodată să renunțăm la el. Nu neapărat la modul colocvial, ci dacă ne referim la sintetizarea valorilor dintr-o istorie literară. O literatură a detenției n-are vârstă. O literatură a exilului (impus politic) este încă neglijată de sistematizările istoricilor literari din România. Putem înlocui, simplu, termenul de “generație” cu acela de promoție literară și taxinomia orientării artistice se simplifică. Numai că și promoția poate să cuprindă fie pe cei născuți în ani apropiați, fie pe cei care au debutat și îndeosebi au confirmat artistic în același deceniu. Generația pașoptistă, aceea a “marilor clasici”, a primului război mondial și a “Criterionului” treizecist sunt singurele patru generații literare viabile. Însă de la Geo Bogza, Gellu Naum, Miron Radu Paraschivescu, G. Dem. Zamfirescu, Octav Șuluțiu, Virgil Teodorescu, Dimitrie Stelaru sau Emil Botta nu mai știm cu precizie din ce generație ne fac parte scriitorii, îndeosebi poeții. Leonid Dimov și Ion Caraion pot fi încadrați după vârsta lor aceleiași generații “Albatros”, însă după debutul literar, intră în cu totul alte “generații”, deși Dimov n-a fost neomodernist, ci dimpotrivă. Literatura din lumea întreagă a trecut, înainte de mijlocul secolului al XX-lea printr-o perioadă seismică, cu viituri primăvăratice devastatoare care au dus la distrugerea structurilor de rezistență (barajelor convențional așezate) ale modernismului interbelic. Pentru a fi reorientat gustul estetic, în mod sistematic masacrat de scriitorii înregimentați, ori ai stângii ori ai dreptei de cele mai joase spețe, poeții tineri au avut neșansa – transformată de unii în prilej inaugural – de-a călca un pământ nou. Prin țara făgăduinței (înspre care mai poate seca inspirația pelerinului artist), picioarele odată antrenate, nicidecum nu pot să se mai întoarcă pe-aceleași cărări bătătorite înainte de alții.
Acest nou tip de literatură a anilor 1941-1942, în care primează poezia și eseul, cu puțin față de proza autenticist-alegorică în tandem cu jurnalul – uneori și-n fericitul lor amestec – constituie supragenul golemic în care excelează la noi Mateiu Caragiale (ocultismul din “Pagere” secondând totuși “Craii de Curtea Veche”, “Remember” și “Sub pecetea tainei”), Constantin Nisipeanu, Benjamin Fundoianu, Ion Vinea, Tudor Arghezi (surprinzător și-n jurul anului 1941 ca publicist, eseist, prozator), Radu Gyr (care are și-un jurnal), Nicolae Steinhardt (M. Mincu afirmă că în experiența romanescă “de tipul « convertirii » [...] jurnalul lui Nicolae Steinhardt este « jurnalul » prin excelență”) [1], Emil Botta, Horia Stamatu, Ștefan Baciu, Pericle Martinescu (eseist, prozator), Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Virgil Ierunca, Constant Tonegaru, Ștefan Augustin Doinaș, Radu Stanca, Ion Negoițescu (toți șapte formând pleida poeților-eseiști), Mihail Crama, Mircea Popovici, Alexandru Lungu, Mariana Dumitrescu, I.D. Sârbu, Dinu Pillat, Pavel Chihaia, Vintilă Horia și Ben Corlaciu.
E suficient să constatăm numai motivul care-i face, atât de adeseori, să aleagă un fel de exilare personală, refuzând modernismul interbelic printr-un fel de revoltă creatoare: neînregimentarea, necompromisul față de estetic. Ei nu vor dezerta în tabăra artei cu tendință, cu toate că li se opresc brusc drepturile de-a mai publica. Arghezi epatează burghezii, sentimentalismul artistic ori spiritul academic în romanele, schițele, eseurile sale. Mateiu Caragiale, inventează la noi prin demitizare și sondaj antimetafizic, ca Leopold Bloom din romanul lui James Joyce, un limbaj transfigurat al perisabilității legendei, mai mult pândit decât ocrotit de inconștientul colectiv, vocile sirenelor sau vrăjitoarelor. Benjamin Fundoianu și Ion Vinea se feresc de poporanismul lui Constantin Stere (tradiționalismul liric și epic) parodiind în poezie sau în eseuri, în romanul “Lunaticii” majoritatea tehnicilor avangardei literare. Radu Gyr – ne referim doar la poet și eseist, nu și la omul cu idei anarhiste, apoi anticomuniste – reușește să lase jos cel dintâi pasarela artei poetice de-o mare autenticitate, chiar prin “Baladele” sale, un jurnal de front în versuri, trăit ca un fotomontaj prin frustețea imaginilor. Nicolae Steinhardt, lansat doar ca eseist înainte și imediat după război – cu un destin vitreg pe timpul ocupației germane, exact ca și Mihail Sebastian – se va întoarce vertiginos în prim plan cultural, abia după 1970; obține ca eseist, critic de artă și de literatură universală premiul Asociației Scriitorilor din București – esențial rămânându-i efortul redactării sisifice între 1968 și 1973 a primei variante din Jurnalul fericirii, confiscată de Securitate, apoi restituită, însă neacceptată antum de nicio editură, nici măcar din străinătate, în ciuda zelului depus de Virgil Ierunca căruia îi încredințase și varianta a doua, mai lungă. Constantin Nisipeanu, Pericle Martinescu, Emil Botta, Mihail Crama, Ben Corlaciu sunt romancieri și poeți cu un defetism și cu o recalcitranță împotriva modernismului interbelic de-abia reținute, adică exhibate cu orice ocazie. Nu-l punem la socoteală și pe Dimitrie Orfanul (Stelaru) – un poet prealbatrosist ce-a scris și-un excelent roman al boemei, “Zeii prind șoareci” – pentru că a făcut prea multe compromisuri în obsedantul deceniu, pervertindu-și radical discursul literar, la fel ca Geo Bogza, Camil Petrescu și Traian Coșovei, mult mai nociv decât Ben Corlaciu. De altfel, prin volumele “Ultimele sonete închipuite după William Shakespeare” și “Zahei orbul”, un vechi modernist precum Vasile Voiculescu îi depășește pe departe în noutate și accede la experimentalismul postbelic, într-un mod aproape insesizabil. La fel și noua viziune romanescă a lui Lucian Blaga transcende propriului său modernism poetic și dramaturgic prin elaborarea “Luntrei lui Caron”, rămasă vreme de peste trei decenii în manuscris. Pericle Martinescu, prin “Adolescenții de la Brașov”, Emil Botta prin “Trântorul” n-au făcut decât să sfideze orizontul de așteptare al publicului de dinaintea anului 1941. Dinu Pillat, prin două romane juvenile, apoi prin capodopera maturității sale artistice, “Moartea cotidiană” n-a avut alt scop decât să răstoarne viziunea epică de la cenaclul lovinescian “Sburătorul”, sau poetica Floricăi și Miorcanilor – depășită deja-n 1941 la tatăl său, Ion Pillat, prin confesiune, intimism – mizând pe-o altă turnură psihanalitică și absurdă a romanului, distinctă de cea a Hortensiei Papadat-Bengescu.
Se observă clar un fapt: înspre sfârșitul epocii interbelice nu s-au exploatat numai sursele aparent inepuizabile, hidratante ale modernismului literar, ci au apărut în scrierea unora, îndeosebi a celor foarte tineri, asprimi discursive. Aceste exemple ale cotiturii luate de literatură în jurul anului 1941 pot fi considerate adevărate pietre de scandal, neluate în seamă la timp de către un public românesc neobișnuit să pășească după raci și pești, în albiile goale ale heleșteului sau apelor de munte brusc secate de truculența vorbirii pe timp de război. Și precum arată pământul după inundații, ori peisajul citadin după un seism precum cel din noiembrie 1940 sau după bombardamentele din anii 1941-1944, așa a devenit și atmosfera literară: un talmeș-balmeș de început al lumii noi. Dacă ar fi să definim, printr-o sintagmă simplă, ceea ce s-a întâmplat la începutul deceniului al cincilea din secolul XX, nu doar în România, ci în toate țările europene, cel mai nimerit ar fi să afirmăm că reapare golemul inestetic, cu fața fantasmagoriei chipului verde-galben din pictura lui Edvard Munch ori din proza lui Gustav Meyrink, prin promoția literară a lui Emil Botta, apoi prin grupurile preponderent poetice “Albatros” (București) și "Cercul Literar de la Sibiu" – iar în prelungire epico-jurnalieră chiar prin apariția germenilor “Școlii de la Târgoviște”.
Discuția asupra punctului de pornire al liricii noastre postbelice constituie, până astăzi, în 2010, un măr al discordiei pentru majoritatea criticilor români. Unii au afirmat, cu argumentele criticii negative, că aceasta ar debuta cu perioada “obsedantului deceniu” – opinie susținută de Alexandru Piru, Sami Damian, Paul Georgescu, Nicolae Manolescu și Dumitru Micu (mă refer la faza lor proletcultistă din 1965), Mircea Zaciu, Sanda Stolojan, Paul Dugneanu, Alex. Ștefănescu, Ilie Constantin, Constantin Abăluță (prin antologia sa din 2000), Eugen Barbu (semnatarul primei istorii critice subiective, în funcție de veresie). Această părere a fost, este sau va fi împărtășită în parte și la nivel academic, prin dicționarele de scriitori moderni și contemporani. Greșeala care se face frecvent ar consta în minimalizarea unui deceniu de afirmare poetică, cu puțin înainte de începerea celui de-al doilea război mondial și până în anul 1947, inclusiv. Oficial, gândirea comunistă, înceată însă carnavalescă, și-a lăsat amprenta în critica de după 1947, substituind în noile istorii literare tot efortul creativ antimodernist din anii 1939-1947, al poeților din “Albatros”, “Cercul literar de la Sibiu”, elogiind în schimb zorii “generației războiului” – termen nefericit lansat de către Emil Manu, ce-a fost primit, bineînțeles, cu o mare repulsie în deceniul al optulea din secolul XX. Ar trebui să fie demascată, în sfârșit, esența afirmației fără fond “generației războiului” – aflată mereu la remorca naționalismului antonescian și după aceea a comunismului: acest termen literar, fastidios creat și decretat nu rezistă la o analiză mai atentă. E de fapt o păcăleală. În fantasmagoria “generației războiului” au lovit pentru a se consacra și a se impune atenției publicului, ca niște iconoclaști, toți neomoderniștii din anii ’60, până când s-au contaminat mulți cu funcții, idei mari, precum și foarte multe sechele (scorii) estetizante, antediluviene. “Generației războiului” i-au fost adăugați și atâția poeți cincizeciști – dintre cei compromiși – cu toptamul. Astfel încât restrângerea a posteriori a “generației războiului” ar face ca ea să se limiteze totuși, strict estetic, la niște cote valorice medii, putându-se lăuda dacă i-am elimina tot ce-i propagandă cu numele unor Mihai Beniuc, Virgil Carianopol, Maria Banuș, Dan Deșliu, Veronica Porumbacu, Eugen Jebeleanu, Lucian Valea, ba chiar și eroul pe front Dumitru Olariu, Teohar Mihadaș (ultimii trei necomuniști, însă din păcate prea clasicizanți), apoi A.E. Baconski, Nicolae Labiș, Ion Brad, Vasile Nicolescu, Eugen Frunză, Dan Verona. Bineînțeles, cei mai reprezentativi dintre poeții a căror operă a corespuns poeziei sociale, șefii așa zisei “generații a războiului” rămân Mihai Beniuc, Virgil Carianopol, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, (treizeciști, ultima luând și premiul Herder în 1989), A.E. Baconski și Dan Deșliu, exemple tipice de militanți sau activiști cu hârtia și condeiul, care în ciuda simili-dizidenței lor din ultimii ani de creație n-au mai fost în stare să contrabalanseze brațul balanței, îndoit prea mult spre stânga, spre acel avangardism amputat al ultimului Maiakovski. Chiar și suprarealistul Virgil Teodorescu a insistat pe-o teoretizare “dialectică” și paideică a atelierului de creație socialist.
Dacă am face un salt temporal – în strânsă legătură cu momentul literar 1941-1947 – însuși curentul “neomodernist” lansat în poezie de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Gheorghe Pituț, Mircea Ciobanu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Marin Mincu, Cezar și Mircea Ivănescu nu poate fi circumscris teoretic drept mișcare literară retromodernistă. Un antimodernism există clar la majoritatea acestor poeți, unii postblagieni, alții “bacovieni”, “barbieni”. Moda de-atunci a întoarcerii fără torțe, din uitare și interzicere a marilor scriitori interbelici este singura cauză pentru care “neomodernismul” n-a căpătat o altă siglă. Putea să se numească în anii 1965-1975, mai exact, experimentalism poetic. Și astfel chiar poetica asumată la maturitatea artistică de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Mihail Crama, Mircea Popovici, Leonid Dimov, echinoxiști, steliști și mulți alții ar fi căpătat un alt profil, o altă vogă sau o încadrare convențională mai exactă. Iată ce afirma Profesorul Marin Mincu în revista “Contrapunct” (martie 1996), fiind intervievat de către Ioan Vieru despre aspectele ce-ar mai trebui încă salvate și dintr-o literatură oficială de pe timpul comunismului, pusă între timp la zid, care o îngrădise pe cea “ilicită”, “subterană”, despre care-au vorbit atât de exclusivist optzeciștii “hard” ori susținătorii lor după 1990 – tot Marin Mincu va deconspira după acordarea acestui interviu, timp de-un deceniu întreg, mania “revizuirii” postdecembriste a axiologiei noastre literare, complex critic decelabil la Gheorghe Grigurcu, Constantin Abăluță, Eugen Negrici, Mircea Cărtărescu, Alex. Ștefănescu sau Nicolae Manolescu, derutând și mai mult prin inversări haotice pe scara de valori postbelice: “Literatura română postbelică nu poate fi neglijată ca valoare, mai ales că, sub acele limite și presiuni care i-au fost prescrise ‘de sus’, ea a rezistat și și-a asumat și sarcini extraliterare, contribuind la formarea lentă a conștiinței publicului larg. Aceasta este sarcina cea mai grea a literaturii, să facă să evolueze conștiințele. De aici vine și « măreția » și « mizeria » celei postbelice: anume că a fost nevoită să ia pe contul ei și unele sarcini ce-i depășeau domeniul, să facă istorie, sociologie, politică. Privită în ansamblu, ea are un statut curios, strâns legat însă de epocă. Multe scrieri (în poezie, în proză, în teatru) au căpătat o tensionare anume, de dezbatere (și « zbatere » subterană), ascunsă în parabolă, în mitologie, în hermetisme diverse și « textualisme » ofensive, complicându-și discursul până la riscul pierderii legăturii cu cititorul. Acesta din urmă a simțit literatura ca pe o bucurie ilicită. « Revizuirile » ce se propun acum trebuie făcute de o critică responsabilă și obiectivă, care să mențină o linie de exigență și rigoare estetică. Un scriitor (oricare) nu poate fi revizuit prin smulgere din contextul în care a scris: el nu putea să fi scris chiar așa cum am dori noi acum, după ’89; ar fi o revizuire politizantă, nu estetică; aceasta devine o polemică gratuită așa cum o practică Grigurcu, în loc să fie o preocupare gravă. Marile figuri nu pot fi ocolite, pentru că ele au susținut această literatură, oricâte « scăderi » le-am putea găsi: Marin Preda, D.R. Popescu, N. Breban, Nichita Stănescu, Ștefan Bănulescu, Fănuș Neagu, Eugen Barbu (chiar dacă e inegal) și alții – nu pot fi îndepărtați. Ei rezistă și ar trebui, în primul rând, recitiți; e o primă datorie a « revizorului » sau a « revizionismului ». Unele lucruri ei le-au spus cu curaj cu mult înainte ca ele să fie clamate extraliterar și fără grijă, cum se face azi. Fiecare a avut de cedat o cotă-parte nu atât din etică, ci din procedură. [...] Tabloul postbelic se cere nu atât revizuit; cât întregit: a existat o literatură « la vedere » și una subterană; una între granițele țării și alta în afara ei. Strict literar vorbind, ar trebui remarcate scăderile fiecăreia din aceste părți, fiindcă niciuna nu a fost scutită de subiectivisme, de exagerări și de resentimente. Abia scindarea lor e un simptom profund care împiedică actualmente o reconciliere a literaturii cu ea însăși. Un tip aparte de delir se remarcă într-o parte sau alta. Avem de revizuit, în sensul descurajării totale și definitive, numai acea literatură care și-a falsificat conștient punctul de pornire sau care se tot « revizuiește » singură, trecând prin toate formele de oportunism chiar actualmente, ca să fie în pas cu moda și atât. Tabloul postbelic, privit retrospectiv, ne poate apărea uneori ca un pustiu arzător și dezolant, ca o mustrare sau ca un complex; alteori, în tonuri mai moderate, ca un teren în care s-a arat totuși serios, s-a vegheat destul și s-a suferit autentic. E firesc să se anime, în legătură cu el, când conștiința rea, când conștiința bună. E nevoie însă să nu greșim în chip flagrant, să nu nedreptățim și să vedem dacă nu cumva avem ceva de revizuit chiar la noi înșine. [...] Cred că undeva e o percepție nevrotică. Așa cum s-a spus în presa străină, imediat după ’89, prin răsturnarea lui Ceaușescu, România a scăpat numai de cel mai mare dintre demonii ei. O grămadă de demoni mărunți ne animă încă. Este numai încă una din explicațiile pe care le dau.” [2] Arhonții criticii noastre împiedicau și după moartea lui Marin Preda ca împlinirea destinului literaturii române din secolul XX să atingă pleroma recunoașterii internaționale, nefiind nici după 1990 deloc prescrise subiectele sensibile și discuțiile sterile.
Alți critici redutabili – Ion Negoițescu, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ov. S. Crohmălniceanu, Aurel Dragoș Munteanu, Cornel Regman, Lucian Raicu, Ion Pop, Gabriel Dimiseanu, Florin Mihăilescu, Valeriu Cristea, Dan Cristea, Matei Călinescu, Constantin Pricop, Octavian Soviany, Sorin Alexandrescu, Ioan Bogdan Lefter, Tudor Cristea, Vasile Spiridon – au pledat întotdeauna pentru schimbarea perspectivei maniheiste, care domină istoria și critica literaturii pe timpul regimului comunist. Marin Mincu a avut curajul să afirme în lucrarea foarte originară Poeticitate românească postbelică faptul că n-ar exista de fapt, mai ales în contemporaneitatea artistică “generații”, ci doar “promoții literare”, în funcție de deceniul când debutează ori confirmă pe plan valoric scriitorul. Cu toate că aveau dreptate, n-au fost luați în seamă, fiind acuzați că vor să distrugă o scară de valori estetice deja impusă. Spre sfârșitul mileniului al treilea, încă de pe timpul lui Ceaușescu, a fost acreditată în critica oficială teoria golului, vidului artistic, întins pe două-trei decenii, de prin 1937-1939 când modernismul se afla în fază crepusculară, până în 1967, când avea să vină așteptata schimbare de direcție, însă și marea debusolare de după iulie 1971, cauzată de-un manierism mai primejdios decât orice proletcult. Nu este adevărat că timp de trei decenii nu s-a scris consistent. Literatura de sertar, scoasă la iveală după 1990, arată că s-a scris fără oprire și după 1947.
Începerea literaturii noastre contemporane este determinată, cu certitudine, de lansarea poeților, eseiștilor, prozatorilor din grupurile “Albatros” și “Cercul literar de la Sibiu”. Ion Pop a prezentat în monografia sa despre opera lui Geo Dumitrescu, Tentația absolutului, cu obiectivitate și spirit documentar, declanșarea fenomenului literar “Albatros”. Degeaba a încercat poetul și eseistul Lucian Valea să minimalizeze ori să uniformizeze în vastul său studiu, intitulat Generația amânată, contribuțiile acestor două principale grupări literare (una bucureșteană, cealaltă din Sibiu), vrând să scoată în evidență, pro domo, poezia “refugiului ardelean”, prea naționalistă ca să fie băgată în seamă, doar între 1941-1944.
În cartea lui Silvian Floarea din 2003 – Universul și noutatea poeziei lui Ion Caraion (editura Cartea Universitară, București, referent Emil Manu) – există o succintă trecere în revistă a momentului literar 1941-1942, încă de la începutul primei părți a acestei scurte monografii. La fel ca în monografia lui Ion Pop despre Geo Dumitrescu se discută numai despre cele șapte numere din 1941 ale revistei “Albatros” – care a fost interzisă odată cu intrarea României în cel de-al doilea război mondial, apoi despre crearea nucleului grupului literar “Albatros” în anul 1942, prin aderarea lui Caraion:
“Istoria deceniului literar 1940-1950 în România oferă multe evenimente legate de formarea unei noi generații de scriitori. Simbolismul este depășit de valul de tendințe inovatoare, de căutarea altor formule de expresie.
Noua literatură n-a apărut ca o generație spontanee, legată sine qua non de o nouă orientare ideologică; pe de altă parte, frontiera marcată în timp de această schimbare este fluidă, neavând un caracter linear. Legătura dintre literatura interbelică și cea contemporană ar rămâne suspendată fără această explicație.
Marile reviste de cultură își pierduseră treptat independența, fiind dirijate către alte interese decât cele literare : « Gândirea » devenise ortodoxistă, « Revista fundațiilor regale » nu mai era interesată de principalii reprezentanți ai criticii românești, « Vremea » și « Vremea războiului » tratau subiecte lesne de înțeles, « Adevărul literar și artistic » fusese suspendat, « Universul literar » se orientase spre dreapta, « Luceafărul » din Sibiu aplauda literatura de război, « Convorbirile literare » agonizau în locuri comune. Acesta era contextul în care apariția unei reviste ca « Albatros » marchează o atitudine neconformistă, de afirmare a unei noi generații. Ea a favorizat un climat la care adeziunea, deși tacită, s-a făcut pe criteriul valoric. Este editată între 10 martie și 11 iunie 1941 cu un total de șapte numere, de un grup de tineri bucureșteni în frunte cu Geo Dumitrescu.
Datorită desuetudinii, poezia devenise facilă. Dacă poeții cercului de la Sibiu redescoperă balada, aderenții la « Albatros » cultivă o poezie a esențelor; împacă socialul cu intimul. Este generația care a suportat visceral toate privațiunile și dramele celui de-al doilea război mondial. Reprezentanții ei citiseră pe Rilke sau pe Mallarmé, pe Valery și Appolinaire, pe Arghezi, pe Blaga.
La « Albatros » publică versuri Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Miron Radu Paraschivescu, Ștefan Augustin Doinaș – sibian ca formare –, Edmond Nicolau – ulterior om de știință, și mai tinerii Emil Manu sau Ion Caraion.
« Albatrosul » este interzis în iunie 1941 dar reapare la 1 noiembrie 1942, deghizat sub numele « Gândul nostru », în frontispiciul gazetei figurând Ion Caraion, Elena Diaconu, Geo Dumitrescu, Tiberiu Tretinescu. Formatul, structura tehnografică, ideologia, toate erau ale revistei interzise.
Caracteristicile poeziei cultivate în paginile revistei erau: atitudine neconformistă, antirăzboinică, exprimată fie prin evadarea din realitate (Geo Dumitrescu, C. Tonegaru), fie printr-un comentariu ironic al realității (Ion Caraion). Nu mai e timp de visare, de plutire în fardate melancolii. Aproape depoetizată, poezia este acum concepută ca o activitate cotidiană. Nevrozele, peisajele sumbre și decapitate sunt rame în care viața nu mai încape. Această poezie defetistă făcea deservicii propagandei de război. Acesta era și scopul nedeclarat al poeților care, din acest punct de vedere, compun o substanță omogenă, în ciuda faptului că erau disparați, spiritual și estetic. Umorul negru al lui G. Dumitrescu, ironia metaforizată a lui Ion Caraion, teribilismele lui Tonegaru, luciditatea Marianei Dumitrescu – reprezintă altceva decât poezia epocii. Teribiliști ca expresie, ei nu erau contagiați de vreo modă literară. Educația primită și cultura solidă i-a făcut să nu încline pana în sensul vreunui curent; cel puțin pentru moment. Veniți din mahalale sau de la țară, ei refuzau a se absorbi burgheziei. Prin revolta lor la adresa superficialității, ofereau o replică războiului, încercând să șocheze. Nu este, deci, deloc de neglijat aspectul de manifest estetic al unora dintre ei. Geo Dumitrescu, dar mai ales Ion Caraion, realizează în istoria poeziei contemporane un fenomen de ruptură din care, în parte, s-a declanșat, fenomenal, poezia nouă.” [3]
Fermentul “poeziei noi”, scrise după 1941, este alcătuit din atâtea enzime, ciuperci aromatice și arome tari – circulând și în carafele altor literaturi (europene și americane, în primul rând) – încât o analiză de laborator n-ar mai fi în stare să depisteze gramajul fiecărei inovații sau influențări directe, venite și de peste hotare.
Cititorul român postbelic, obișnuit de eseurile și studiile lui Alexandru Macedonski, Tristan Tzara, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, George Ivașcu, Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian, Benjamin Fundoianu, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Steinhardt ori Ion Caraion cu o raportare periodică, foarte pertinentă la literatura mare a lumii, constată și în prezent, după șapte decenii, că n-a fost depistat momentul inaugural al “poeziei noi”. Dacă până în 1989 s-ar fi intenționat ca la rubrica “restituiri” să ne lăudăm firesc și să fie tradusă în străinătate literatura scrisă de către Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Alexandru Lungu, Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Ilarie Voronca, D. Trost, Paul Păun, altfel ar fi fost recepată poezia noastră și indiscutabil ar fi fost acordat, fie unuia din aceștia, fie celor din mișcarea “neomodernistă” a lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu premiul Nobel. Transfugii Paul Celan, Nicholas Catanoy ori Virgil Ierunca ar fi intrat și ei sub atenția publicului internațional, pentru că și ei continuă din diaspora, de asemenea prin inovații liteare de ultimă oră (postavangardiste, apoi experimentaliste), prin ceea ce au scris, golemul antimodernist al “generației pierdute” pentru literatura noastră postbelică: momentul literar 1941-1947, al “Albatrosului”, “Cercului literar de la Sibiu” și “grupului suprarealist român”.
Aceste trei orientări diferite constituie, în pofida întreruperii nefaste dintre anii 1947-1965, o adevărată mișcare literară, postavangarda românească din timpul și după cel de-al doilea război mondial. Nucleul ei a fost format din poeți, însă ca membri recunoscuți putem număra și prozatori, eseiști, dramaturgi: Pericle Martinescu (mai ales prin jurnalul său cu aspect romanesc scris în trei volume între 1936-1944, apoi prin 7 ani cât 70 și Jurnal intermitent) Pavel Chihaia (Blocada și nu numai), I.D. Sârbu, Dinu Pillat, Dimitrie Stelaru (Zeii prind șoareci), Tiberiu Tretinescu, etc. Chiar și Marin Preda, alături de Horia Lovinescu și primul Eugen Barbu (al “Gropii”, “Princepelui” și “Săptămânii nebunilor”) pot fi incluși acestei mișcări antimoderniste din scrisul românesc, mai ales prin anticalofilismul stilistic și lexical, revolta spirituală a personajelor, tragismul consumat în surdină, etc. Alexandru Busuioceanu și Vintilă Horia, lansați în Spania, au aceeași filiație literară, aparținând postavangardei românești. Însăși Monica Lovinescu, ca eseistă, aparține aceleiași “generații Albatros”, chiar dacă nu prea a avut vorbe prea bune despre ea, îndeosebi după 1990.

NOTE:

1. M. Mincu, A fi mereu în miezul realului, editura Pontica (în colecția “Interviuri”), Constanța, 2001, p. 195;

2. Ibidem, pp. 200-202;

3. S. Floarea, partea întâi, “Ion Caraion – un destin și un univers literar dramatic”, din Universul și noutatea poeziei lui Ion Caraion, editura Cartea Universitară, București, 2003, pp. 13-14.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!