„După cutremur”, de Haruki Murakami, este o antologie de șase nuvele (Un OZN aterizează în Kushiro, Peisaj cu fier de călcat, Toți copiii domnului dansează, Thailanda, Broscanul salvează Tokyo sau Plăcintă cu mere), căutând, fără să o spună direct, motivele cumplitului cutremur din 1995, care a zguduit orașul Kobe. Numai că răspunsurile trebuie căutate în locuri neașteptate pentru un public obișnuit până acum cu rezolvări în interiorul sferei imediate de competențe.

Cu alte cuvinte, așa cum tot ce vrem să știm despre litigii se poate afla de la Palatul de Justiție, sau cum toate informațiile și știrile la zi sunt centralizate de Agenția națională de presă, virușii și infecțiile sunt analizați la Institutul de boli infecțioase, așa și adevărul absolut despre cutremure este deținut numai și numai de către Institutul pentru fizica pământului. Numai că la Murakami lucrurile nu stau chiar așa, iar pentru a ne deschide chakrele, autorul nu va apela la o prelegere publică de iluminare, ci la șase povestiri care devoalează secrete păzite cu strășnicie la Institutul pentru fizica sufletului. Așadar, iată cum se prezintă, în rezumat, anamneza seismului din 1995: de singurătate, din despărțiri, după moarte, din cauza focului sau a iubirii ineficiente se creează un gol, care îndepărtează și mai mult faliile existențelor noastre pentru a căror realiniere este nevoie de un seism de 7,3 pe scara Richter.

-„Chiar nu am nimic înăuntru, zise ea mult mai
târziu, printre suspine. Sunt complet goală.

-Înțeleg.

-Știu multe despre asta.

-și ce pot să fac?

-Îți trece cu un somn bun.

-Nu e atât de simplu.

-Da, probabil că nu e atât de simplu. ”

(Peisaj cu fier de călcat)

Odată stabilite premizele și liantul volumului, lui Murakami nu îi mai rămâne decât să își lase imaginația să zburde și să aleagă cele mai neașteptate deznodăminte pentru parabolele sale, rezolvarea extraordinară fiind întotdeauna ambalată de autorul japonez într-o uniformă de cuvinte contrastante prin cotidianul lor, sau prin problematica de un banal sau absurd care ne amintește pe alocuri mai mult de „neliniștile” lui Woody Allen decât de dilemele existențialiste ale lui Ionesco sau Beckett.

„Komura a încercat să-și imagineze un somon făcut doar din piele. Dar atunci conținutul său n-ar fi chiar pielea însăși? Komura a respirat adânc și capul femeii s-a ridicat și a coborât odată cu pieptul lui.

(Un OZN aterizează în Kushiro)

Mai are însă o regulă, care acționează ca un filtru de omogenizare și consecvență. Personajele sale refuză eroismul, de care chiar fug ca dracul de tămâie atunci când îi miros apropierea și par să sufere de aceeași incapacitate de a sublima, ca și noi, restul cititorilor săi, fiind dezinteresați de adevărata cauză a cutremurului care, pe zi ce trece le este din ce în ce mai departe și mai străin, nedând niciun semn de prevenție sau de vindecare în calea unei catastrofe viitoare,

„- Dacă în ultimul moment mă învinge frica și fug de la fața locului, ce-o să faceți, domnule Broască?
- Broscan, îl corectă acesta.
- Ce-o să faceți, domnule Broscan, în situația asta?
- Mă lupt singur, zise el după câteva clipe de gândire. Deși cred că am șanse un pic mai mari s-o înving singur decât a avut Anna Karenina să supraviețuiască în fața locomotivei. Ați citit Anna Karenina, domnule Katagiri?

Acesta i-a răspuns că nu, cu o expresie de regret pe chip. Broscanului părea să-i placă această carte.

(Broscanul salvează Tokyo)

Problema nu este că subiecții lui Murakami sunt cu toții oameni obișnuiți, ci că aceștia se complac atât de mult în această platitudine cotidiană, încât evită să recunoască și să își accepte rolurile, ridicându-și citadele strâmbe și schimonosite, confort trei, pentru o singură persoană, refuzând izbăvirea și colateral fericirea.

„Fata aceea i-a spus că nu mai văzuse în viața ei un penis atât de mare ca al lui. Nu te deranjează când dansezi? l-a întrebat ea, luându-i-l în mână. Yoshiya i-a spus că nu. Penisul lui chiar era mare. Fusese așa de când era copil, însă nu-și amintea ca asta să-i fi adus vreun folos. Chiar i se întâmplase de mai multe ori să i se refuze o partidă de sex pe motiv că era prea mare. Arăta inestetic, stupid și stângaci. Prin urmare, se străduia pe cât posibil să nu-l expună privirilor altora. „Faptul că e atât de mare e semn că ești copilul Domnului”, îi spunea mama lui plină de încredere, iar el o credea, docil. Însă la un moment dat, totul i s-a părut prostesc. El se rugase să poată prinde mingile de baseball, și, în schimb, Dumnezeu îl dotase cu un organ sexual mai mare ca al oricui. Cine a mai pomenit schimburi atât de bizare?”

(Toți copiii domnului dansează)

Acum că am trecut în revistă toate personajele povestirilor lui Murakami, reunite în volumul „După cutremur”, a venit rândul dezvăluirii celui cu adevărat important, căruia din această perspectivă s-ar putea spune că întreaga carte i-ar fi fost dedicată, lui, Creatorului de oameni, nu însă și al golurilor. Și în spiritul scriiturii sale, autorul japonez îl pomenește ca fapt divers, mai mult dintr-o anumită rigoare științifică, decât dintr-o necesitate existențială, sau din dorința de a-i dedica o colecție de psalmi.

„Te-ai păzit de sarcină și totuși ai rămas grea, de trei ori la rând. Crezi că este o întâmplare? Eu nu cred. Trei întâmplări la rând nu mai înseamnă coincidență. Trei este numărul revelației divine. Cu alte cuvinte, domnișoară Osaki, Dumnezeu vrea ca tu să porți în pântece un copil. Și nu este copilul oricui, este fiul lui Dumnezeu din Ceruri.”

(Toți copiii Domnului dansează)

„Menopauza este cu siguranță avertismentul (sau sâcâiala) cinică a zeilor față de rasa umană, care și-a prelungit prea mult viața, și-a zis din nou Satsuki. Până acum vreo sută și ceva de ani, media de viață a oamenilor era de nici cincizeci de ani, iar femeile care mai trăiau douăzeci, treizeci de ani după instalarea menopauzei erau cazuri excepționale.”

(Thailanda)

-„Mai bine domnule Katagiri. Mai bine că nu vă amintiți deloc. Locul în care s-a dat această luptă crâncenă a fost imaginația. Acesta este câmpul nostru de luptă. Acolo învingem acolo suntem distruși. Desigur, cu toții avem o existență limitată și în final suntem înfrânți. Dar, după cum a observat cu atât profunzime Ernest Hemingway, valoarea noastră finală stă nu în felul în care suntem înfrânți. Noi doi am reușit să împiedicăm distrugerea Tokyo-ului. Am smuls o sută cincizeci de mii de oameni din ghearele morții. Am repurtat o victorie, deși a trecut neobservată.”

(Broscanul salvează Tokyo)

În concluzie nu sunt foarte convins că, așa cum se afirmă în presa literară, Murakami și-ar fi propus să vindece Japonia prin cele șase scrieri ale sale, dar nu am nicio îndoială că dacă cineva ar fi desemnat să facă aceste oficii, acesta ar trebui să fie un scriitor, Murakami fiind chiar disponibil în măsura în care anual continuă să i se refuze Nobelul pentru literatură. În niciun caz nu aș pleda pentru un medic, cu atât mai mult cu cât poveștile doctorului Ciomu sau ale doctorilor de la Pantelimon ne sunt mai departe proaspete în memorie.