”Niciun autor de romane polițiste nu are voie să scrie cărți în care ucigașul e servitor sau majordom”, așa își începe Radu Paraschivescu romanul ”Podul diavolului”, cu un citat din Willard Huntington Wright, critic de artă și autor de literatură polițistă sub pseudonimul S.S. Van Dine. Ca să vedeți lucru nefăcut, romanul în cauză nu doar conține și un pretext polițienesc, dar a fost gândit și cu un ultim capitol intitulat The Butler Did It...

Din rațiuni pragmatice și pentru că e plin internetul de recenzii, care mai de care mai rezumat, mă voi limita să vă spun doar ceea ce alții nu au scris, sau nu au observat, sau ceea ce altora nu le-a smuls nici măcar un zâmbet, pentru că, în definitiv, marea calitate care îl distinge pe Radu Paraschivescu este umorul prea puțin românesc și harul de povestitor internațional, care strălucește în egală măsură într-o cronică de meci, cât și atunci când se hotărăște să scrie literatură pentru nemicrobiști sau pentru microbiștii care mai au și alte păcate pe suflet.

Că tot veni vorba despre păcat, ”Podul diavolului” este în egală măsură și un manual în care suntem învățați ce e acela păcat și cam care e scorul general între Diavol Utd. – Homo Sapiens Saint-Cirq-Lapopie.

”Uneori diavolului îi arde de glumă. În aceste cazuri, el se gândește să nu revendice sufletul constuctorului sau pe al arhitectului, ci doar pe al primei ființe care urmează să pășească pe pod după darea lui în folosință. E, de fapt, un dublu test pentru om: de sinceritate și de inteligență. De multe ori când e pus într-o asemenea situație, omul pică la ambele examene dintr-un foc. De ce? Fiindcă născocește o stratagemă prin care vrea să arate că-l depășește pe diavol și la ingeniozitate, și la inteligență. Găselnița e splendidă în ochii localnicilor și rizibilă în ai diavolului sau ai ambasadorului Mefistofel. Imediat după sfințirea podului și după deschiderea lui pentru circulație, oamenii prin un animal și îl fac să străbată podul înaintea primului om. Uneori vietatea e un câine, alteori un țap, iar alteori o gâscă. În fond, diavolul a spus, cu un mesaj șubrezit de ambiguități lexicale, ”prima ființă”, nu ”prima ființă omenească”. Sâc! Te-am avut, satană. Mat imparabil, să dea dracu’, Restul, adică răzbunarea diavolului, se cunoaște de asemenea. ”

Numai bine ce mi-am amintit de Stan Pățitul și povestea sa, pe care, urmare a unui splendid concurs de împrejurări a trebuit să o recitesc, mai deunăzi, și nu oricum, ci cu dicție și interpretare pentru fiecare rol. Zice Creangă aici: ”În loc să-ţi dai osteneală ca să afli până şi gândul oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu să am nădejde în voi? Ei, las’ că-ţi găsesc eu acuş leacul; te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum degrabă la omul acela, şi să-i slujeşti taman trei ani de zile, cu credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primeşti de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele… Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata eşti? ia-ţi tălpăşiţa!”

Așadar, ca și la Creangă, diavolul lui Paraschivescu este, și nu are niciun sens să dezbatem acum motivele, singura autoritate morală care mai ține lumea asta într-un echilibru, fie el chiar și aparent. Este un diavol național, francez, român sau englez, care se aprinde atunci când umanitatea e pe cale să își dea mâna peste ape, lucru necurat care necesită un planning cumpătat. Diavolul ajută la ctitorirea podului, dar își revendică parandărătul. Pentru că, nu-i așa, numai în unire stă puterea, oamenii sunt mulți, dar diavolul e singur-singurEL. Bine, și aici Paraschivescu are ultimul cuvânt, când îi introduce în scenă pe cei 20 de diablotini, care însă par neserioși, instabili emoționali și desprinși din The Muppet Show. În virtutea prieteniei milenare franco-engleze, Paraschivescu ne prezintă un cuplu format din franțuzoaica Anne Drobret și din englezul Bertrand Eno, un pod peste apele tulburi ale prejudecăților istorice care, în ciuda stricteții diavolești față de păcat nici nu se înșeală între ei, nici nu practică onania și nici măcar homosexualitatea. Prin urmare, a lor este eternitatea. Bine, o să ziceți, dar Bertrand are microbul fotbalului în sânge, nu e ăsta un păcat? E cineva perfect pe lumea asta? Ei bine, se pare că nu, cel puțin asta ne cam dă de înțeles autorul.

”Umerii lui Bertrand coboară când englezul își aduce aminte ce era odată Villa și ce-a ajuns. Iar cel care-i făcuse pe toți să țină cu ei fusese tot un Saunders, Dean, pe numele lui mic. Sunt cam treizeci de ani de atunci, din zilele de glorie ale galezului. Cine venea să joace la Birmingham pe vremea aceea, fie el și de la Man United, știa că-l așteptau nouăzeci de minute complicate. Not a walk in the Villa Park – Bertrand ține minte și astăzi titlul din Sporting News. Acum au ajuns să râdă rivalii de noi și cu curul, își spune el negru la suflet. West Brom ne-au căpăcit, Wolves ne-au deșelat. Bine naibii că Birmingham City și Coventry sunt în Premiership, altfel o furam și de la ăștia.”

Trebuie acum să recunosc că beneficiile unei cărți scrise de un autor care cunoaște fotbal stau tocmai în faptul că cel puțin omul știe să facă diferența între internaționalul Lukaku și naționalul, deloc inter, Lulacu. Cu atât mai mult, de această dată nu odată m-am oprit ca să mă minunez de talentul fenomenal al celui care a tradus atât de bine această carte în limba română. După care am căzut din pat.

Și dacă tot eram la capitolul excepții de la judecata drastică a diavolului, nu am voie să ignor că, dincolo de clemența arătată pentru perechea mixtă franco-engleză, în rest toți derapații și-o cam iau pe coajă, americanii îi merg și ei acestuia la suflet, prin candoarea și reparația istorică la care sunt gata oricând să pună umărul:

”Parcă pentru a prelungi buimăceala localnicilor, o turistă din Michigan nimerită întâmplător la Saint-Cirq a pus mâna pe microfon și a propus ca macismul galopant al culturii universale să fie temperat printr-o înțeleaptă întoarcere la normele elementare de politețe. ”De ce Paul et Virginie? De ce Pelléas et Mélisande? De ce Daphnis et Chloé? De ce Hansel și Gretel? De ce nu invers, for God’s sake? Chiar nu vă dați seama spre ce ne îndreptăm? E chiar atât de greu de văzut ce ne așteaptă și cum o să arate lucrurile peste zece sau douăzeci de ani?”

Altfel spus, atunci când încetează să mai fie Agathe Leboeuf-Desvilliers, îndeajuns citata autoare și culegătoare a poveștilor despre blestem și devenire în Saint-Cirq-Lapopie, devenind la loc colegul de breaslă al lui Flaubert, Radu Paraschivescu marchează locul cu bine cunoscutul său umor, de un firesc ce nu-l poate supăra nici pe cel mai deprins cu voia-bună a unei multitudini de naționalități. Iată-l aici, amintindu-ne parcă de reclama la Altex și Teletech cu ”ăla negru de respiră greu”, surprins în splendoarea sa de comentator…. de film porno:

” Apropo de chiloți. Există o scenă pe PornZog, pe Spankbang, pe Fapster și de fapt pe toate site-urile (știu, știu, tut e uiți doar pe Netflix și la filmele cu Henry Cavill) în care Aca Addams își surprinde fiul vitreg – repet, vitreg, avem totuși o măsură – mirosindu-i o pereche de bikini pescuiți din coșul de rufe înainte să fie vârâți în mașina de spălat. Bănuiești urmarea: mama e scandalizată, îi trage un perdaf fiului vitreg, îl amenință cu deferirea justiției paterne și pe urmă îl pedepsește recurgând la metodele practicate de obicei în aceste domenii ale extazului carnal. ”

Apropo de literatură: poate nu ar fi tocmai rău să îi propună cineva lui David Lodge să traducă în limba engleză, ”Podul diavolului”, romanul internaționalist al celui mai bun traducător al său în limba română, domnul Radu Paraschivescu. Nu o fi cu universitari, dar nici universitarii nu mai sunt ceea ce erau.

După ce Gilles închide ușa conacului în urma lor, îi pregătește baronului hainele pentru a doua zi și se retrage grăbit...