poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4908 .



Marcel Mureșeanu, Boeme – Reîntoarcerea ingenuă la primul cuvânt de la Facerea Scenei!
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pericle ]

2010-06-29  |     | 




Lumea Boemelor lui Marcel Mureșeanu (Marcel Mureșeanu, Boeme, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2009, versiune în limba română, versiunea în limba engleză-Cristina Tătaru, versiunea în limba franceză-Alexandru Jurcan, versiunea în limba italiană-Gabriela Lungu) este una a primordialităților, a uitărilor de sine și a reîntoarcerilor, prin identificare totală, la acea stare de numire a cuvântului viu, la acea stare în care tresărirea silabelor se face spre jocul teatral. Fiecare dintre poemele lui Marcel Mureșeanu sunt replicile unor acte ce se cer jucate cu foarte lungi pauze între ele (între replici, între versuri)pentru a se pune în valoare semnificațiile trimiterilor de o gravitate profundă. Tot ceea ce se sesizează, tot ceea ce se înțelege, tot ceea ce se încearcă să se interpreteze, dizolvând poemele într-un sens osmotic în propria substanță a celui ce așteaptă primul cuvânt, se lasă ușor pe mâna unui presupus regizor, un prim regizor, care ridică mâna și noaptea și ziua, iadul și raiul, ploaia și plaja, întunericul și lumina, noi și eu, îngerul și poetul, tata și Dumnezeu, se înscriu într-un circuit inițiatic al gestului circumscris scenei.

Nu este însă o simplă punere în scenă a acelorași frământări vechi de când lumea, a acelorași întrebări existențiale, a acelorași comedii și tragedii ale omului căzut în lume! Teatrul acesta pe care Marcel Mureșeanu ni-l dă, - într-un moment în care în realitatea noastră non-artistică, orice riscă să devină teatru prin prea marea „punere în scenă” (cu marea, cu imensa încărcătură de artificial) a tot ceea ce reprezintă gestul și cuvântul -, este unul al redescoperirilor, al reintrărilor în rolul celui ce reface lumea, a celui ce-și ia asupră-și toate „păcatele” acestei inevitabile trăiri sub ochii celorlalți aflați în întunericul sălii. Sunt convins că cele 33 de poeme nu au deloc gratuit, drept cifră călăuzitoare, acest număr cu trimiteri creștine. Sunt aici tot atâtea scene ale unei asumări a rolului Cuvântului într-o Întemeiere a unei alte lumi a sublimului. Și ce este necesar să subliniez, este această interiorizare a sacrului care transpare doar pe ici pe colea, lăsându-l pe lector să întindă mâinile și să atingă îngerii, uneori privitori din culise, alteori figuranți în decorul închegat cu minuțiozitate și cu un deosebit simț al esteticului vizual de către poet.

Cele 33 de scene ale unei piese ce se joacă pas cu pas, îndeplinesc cu minuțiozitate cerințele impuse de cuvântul scenic: decor, personaje, acțiune, timp.
Decorul este unul când concret (răscrucea, fruntea, iadul, două pagini, drumul, insula Creta, cada, odaia, lumea), când mai puțin concret (zarea, norii, ploaia), când nedefinit în mod direct (înaintea morții, Marele Gang, puntea, timpul).

Personajele acestei piese iau rând pe rând chipuri de măști (tăcerea, privighetoarea, apa, iubita, fulgii-mustang, moara, diavolul, floarea de mac, calul, oamenii, eu, sufletul, fiul, cel chemat, ploaia, mâna, poetul, dumnezeu, etc.) și-și joacă roluri pe care și le asumă de la primul la ultimul cuvânt. Este aici o participare a tuturor cuvintelor, a tuturor mânuitorilor din spatele acestor cuvinte și a tuturor meta-actorilor, care până la momentul aruncării lor pe scenă nu aveau habar de această lume de dincolo de cortină, această lume în care nu numai ochii devorează, așa cum se petrec lucrurile în teatrul clasic ci și urechile și mâinile și lumina și spânzurătoarea și făina au direcția lor precisă de circumscriere a sensurilor și semnificațiilor.

Acțiunile din acest Teatru al întemeierii și mântuirii cuvintelor și poetului, sunt în același timp urlete, dar și tremur, înnoptări, dar și abandonări, treceri, dar și zbateri, închideri, dar și goliri, multe dintre ele petrecându-se într-un timp nedeterminat, iar altele într-o vreme a înserărilor sau a înnoptării.
Poemele lui Marcel Mureșeanu din acest volum nu sunt întâmplătoare, și nu trebuie citite oricum ci exact în ordinea dată de poet; ele nu joacă un teatru ieftin ci determină o adâncă stare de reflexivitate și autoreflexivitate a spectatorului. Acesta privește și ascultă.

Actul I, al liniștirii. Totul e tăcere și doar „pulpele roșii” ale acesteia îi atrag privirile și auzul îi este străpuns, ca într-un ritual de refacerea a lumii prin transgresiune sexuală, de urletul pe care nu-l recunoaște a-i aparține gurii lui sau altuia! Într-un tremur care aduce a moarte, dar în aceeași măsură a cântec, moartea se identifică în cântec - privighetoarea, adusă în prim plan al scenei își tremură limba presimțind apoteoza („Numai înaintea morții/și-a cântecului/limba privighetorii/tremură în gâtlejul ei!”) - și scena se contemplă pe sine însăși, mai plină de apă vărsătoare în sânge și invers. Se trasează în plină scenă a frunții un Drum al Tâlharului întrezărit în noapte („Pe fruntea mea, Drumul Tâlharului,/gropile lui, pân-la osia carului”) în ale cărui gropi Verbina Canoe, numită iubită, își va găsi adăpostul. Amintirile zilei trec printre actori ca fulgii-mustangi iar noaptea împarte fiori în bătăile premonitorii ale timpului.

Actul II, al reîntoarcerii. Actorii sunt împietriți în atitudini controversate, rupți între reîntoarcere, mistificare și existență: reîntoarcerea la alte sensuri, mistificarea luminii („Și-n iad este lumină, zice diavolul,/altfel cum am putea lucra?”) existența prin sine. Văzul migrează spre auz, umanul spre suprauman. În scenă au apărut flăcările iadului care ard două pagini mânjite cu nori, dar acest decor este în același timp al heruvimilor, al raiului și instantaneu al mijlocului, al pământului („Coadă la rai, coadă la iad/coadă la pământ, coadă la vânt/coadă la spânzurătoarea de sticlă”).

Actul III, al dizolvării și refacerii. Dizolvate din ce în ce mai mult, personajele se uită pe sine, uitând semnificativul, sufletul lor este muzică („Când pleacă sufletul din om - /ce disperare!/O singură artă poate lua cu el:/muzica!”) apărând și dispărând ca un flux și reflux al condiției dorite a fi depășită, din depășire născându-se refacerea poeziei!. Scenograful a introdus între timp, pe furiș, o punte peste întâmplări și obiecte, o punte care iese din om și trecând printr-o abație („Poezia, o abație pustie”)se îndreaptă, într-un timp nedefinit spre ceva nedefinit („Până trec puntea, până trec puntea!.../Cineva mi-a spus ce să fac până trec puntea..../Dar uite c-am uitat ce trebuie să fac”): refacerea poeziei nu este una concretă, nu este una palpabilă la Marcel Mureșeanu, ci una a straturilor iluzorii care fac posibilă recunoașterea poemului („Vezi marea? zic fiului meu/Ai început să o golești cu palmele tale./.../cum de nu ți-ai dat seama/că nu vei avea unde o pune?”).

Actul IV, al regăsirii. Peste tot curge o ploaie de timp, o seară de timp inserată în noaptea uneori zi („Va însera și ploaia va urma morții./Dar corturile ale cui sunt?”), pentru că sufletele sunt ale nopții, atunci când drumul este împletit („E însuși drumul/.../Mâna mea împletește/limbile acestui șarpe”), iar liniștirea lor, sacră. Se produce o regăsire, a poetului cu poezia, a poetului cu sine însuși a poeziei cu ea însăși. Iar această ploaie aduce pe drumul din scenă, - este și un drum sub puntea suspendată -, amintiri despre o insulă albă, cu nostalgiile sale antice („Veneam din Creta./Un înger trecea din când în când/prin dreptul hubloului meu”), chiar dacă, uneori memoria face flashback-uri cu un tată, un copil, un săpun și o cadă („în cada aceea de porțelan/zadarnic caută copilul mâna tatălui”).

Actul V, al transgresiunii. Regăsirea este bucurie („Ploaia zice: apă sunt toate, bea/și nimic nu te va bucura mai mult!”), este o identificare cu posibilitatea („Arheolog al nopții, ziua poetul prinde fluturi/de pe spinarea crocodililor,/.../Dar cine să-l trezească dacă nimeni nu-l vede/și toți se tem că ar putea exista?”), doar așa durerile pot fi preluate, neterminările pot trece în contrarii unindu-se. Regăsirea dincolo de sublim mângâie pe cei rămași în lumină, deopotrivă actori și spectatori, - acum nu mai există o linie clară de demarcație între unii și alții -, cu plaje ce revarsă cuvinte, cu odaia întunericului ce revarsă lumină („Mă dor ochii, se roagă lumina/către întunericul, lasă-mă să mă odihnesc/în odaia ta!”), cu acea cantină a săracilor cuvintelor. Actorii alcătuiesc diferite structuri, care întruchipează Dumnezeul, Omul, Călugărul („În timp ce călugărul orb/îmi dicta simfonia”), iar ceea ce simt ei este substanța invizibilă care plutește pe deasupra scenei precum cuvântul lui Dumnezeu, acea miere a bucuriei, a căderii, a durerii și zbaterii.

Actul VI, al lepădării. Apare ispita („Întotdeauna m-am ferit/să primesc un măr/din mâna unei femei,/l-am luat întotdeauna/direct de la Șarpe!”), sub chipul îndemnului spre îndoială („Dumnezeu se mișcă deodată/pe toate cărările/și jelește-n urechea mea surdă:/<<...îndoiește-te>>!”). Pierderea sinelui este posibilă. Se așteaptă cântecul Lui („Abandonate în ploaie, instrumentele unei orchestre.../Stăpânii lor au fugit și privesc/din spatele ferestrelor aburite”), vederea prin El („Aștept să văd lumea/prin ochii lui Dumnezeu”). Nu este o luptă, nu este o înțelegere, ci o abandonare a ceea ce nu era dat de poet și de către Dumnezeu („Mă aflu mereu în contratimp/și de aici și tropăitul inimii mele,/gata să sară din piept/la gândul că totul între noi/ar putea deveni o relație obișnuită”). Timpul a dispărut, poetul și divinitatea sunt tot mai apropiați, așa cum se apropie și...

Finalul: identificarea. Cuprinderea a tot ceea ce există, de către El, lucrurile concrete se deteriorează („Burta necuprinsă a Întunericului/înghite tot!”), se produce într-o seară ca oricare alta – din veșnicie - o identificare a poetului cu divinul („Ea a dormit pe mâna mea,/sufletele noastre s-au trezit târziu,/iar până atunci stăteam îmbrățișați/de păream unul.../Scara cobora singură/și se pregătea de plecare!”). De pe scenă au fost scoase limitele, spațiul a devenit universal și este aceasta, unirea contrariilor, Poetul/Dumnezeu sau Dumnezeu/Poetul („Omul de zăpadă ține ochii lui albaștri/închiși, ca să nu se vadă/originea cerească”).

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!