poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4368 .



Livia Isidor și polimorfismul unui titlu de roman
articol [ Carte ]
“Potârnichi lovite de vijelie”, editura Campania, 2008

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-12-23  |     | 



Lecturând cu viu interes acest roman autobiografic al Liviei Isidor, apărut la editura Compania în 2008, rămânem destul de mult timp intrigați de ce autoarea i-a ales ca titlu o sintagmă luată parcă din domeniul cinegetic: “Potârnichi lovite de vijelie”. Pe ambele coperți sunt figurate, într-un singur colaj semnat Carmen Nistorescu, o colivie spartă, un năvod având în el o față răsturnată de femeie, un apus diafan de soare, dealuri, nori, ploaie, culorile sângerii ale cărnii și miezului de pepene. Nu trebuie uitat nici steagul P.C.R., din care a rămas doar peticul blazonului rușinos al secerii cu ciocanul. Toate sunt luate de vânt, sfărâmate, apoi relipite; dar vijelia le risipește din nou. Abia spre sfârșitul cărții, când este tâlcuit și titlul, ne dăm seama de acea funcție metareferențială a splendidului colaj – în care culorile reci și negrul rup armonia instituită de asfințit. Etapele vieții personajului-narator, peripețiile autoarei devenită profesoară de română iar apoi jurnalistă, ale părinților, ale fiicei Laura plecată în America, ale rudelor lor persecutate sub comunism, ale nefericirii rudelor lui Ion Gheorghe Maurer și ale medicului chirurg Marin Tomagian se succed cu repeziciune. Nu le-am înșiruit chiar în succesiunea lor cronologică (“le récit”) – respectată dar și încălcată după memoria involuntară a Liviei Isidor antrenată în vijeliosul “discours” – pentru că de fapt destinul omenesc se scufundă treptat, se îneacă în vârtejul istoriei nedrepte. “Teroarea istoriei” (conceptul romancierului M. Eliade) o determină pe autoare să parafazeze în cartea sa titlul romanului “Vulpile în vie” de Lion Feuchtwanger, sau “Zgomotul și furia” de William Faulkner. Sentimentul tragic “vanitas vanitatum” este omniprezent în proza realist-psihologică a Liviei Isidor, înscriindu-se mult mai veridic în tiparele propriei sale existențe decât filosofarea asupra istoriei a lui Lucian Blaga din romanul-jurnal ficțional “Luntrea lui Caron”. Mai curând, cartea densă și suprasaturată de viață, iubire, tragism sau revoltă creatoare “Potârnichi lovite de vijelie” a Liviei Isidor seamănă cu prima carte autobiografică, acel Bildungsroman antum al poetului-filosof Blaga, “Hronicul și cântecul vârstelor”. Subiectul acestui roman al prozatoarei, publicat abia în anul 2008, conține, în primele sale trei sferturi și-n punctul culminant, relatarea faptelor profesoarei până în prima tinerețe, când l-a cunoscut, l-a apreciat, l-a iubit pe chirurgul Marin, dar a refuzat să se mărite cu el.
Hronicul amintirilor profesoarei este legat, indiscutabil, și de evocarea soțului Corneliu Iuga, mort însă prea devreme. În afară de rudele apropiate ale protagonistei, cele mai multe moarte de mult, defilează în fața ochilor noștri, ca în “Þiganiada” sau în unele cânturi ale “Iliadei” și “Eneidei” spectrele unor deplânși dar și neplânși oameni: cele ale activiștilor de partid, cel al unui unchi general – informator al Securității, dar și cel al altui unchi, condamnat la muncă silnică și mort imediat după eliberare. Viața de continuă luptă a tatălui și a mamei sale este zguduitoare. Tatăl său, un inginer silvicultor căruia nu i s-a publicat niciodată un tratat, a trecut prin detenție politică, fiind ajutat să se elibereze mult mai repede după o intervenție de culise, prin mituire pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Dubla raportare intertextuală a “Potârnichilor lovite de vijelie” la romanul-pamflet “Noaptea de Sânziene” de Eliade sau “Luntrea lui Caron” de Blaga – cel pe care Nora Iuga și N. Breban îl comentaseră foarte bine în revista “Contemporanul. Ideea europeană” încă de la apariție, – reiese clar dintr-un pasaj prin care Livia Isidor reconstituie chiar mobilul scrierii de către Lucian Blaga a romanului său invectivă, adresat ocupanților ruși precum și acoliților neaoși ai lor de la noi: ostracizarea sa socială, de ordin ideologic. Mai precis, e vorba de cea mai lungă discuție a romanului “Potârnichi lovite de vijelie”, cea între fiica Laura și mama ei (protagonista ce se pretinde de la început eul naratorial), în care mai intervine din când în când și Dinu, un personaj episodic, învestit cu rolul recalcitrantului și nostalgicului după comunism. Cităm doar fragmente din acest dialog, în care oamenii simpli apostrofează pe cei la care s-a exacerbat voința oedipină de putere (după viziunea lui Michel Foucault): “« Nu avem repere la care să ne raportăm », intervine Dinu. « Avem în perioada interbelică », zic eu. « Eroare! Atunci între elite și omul de rând a existat un hiat. Câți erau analfabeți și câți aveau doar patru clase? De asta la noi comunismul a fost atât de agresiv, de irațional. În alte țări n-au existat atât de multe crime. Poate la ruși. » – « Ai dreptate », zice Laura. « Cine l-a dat afară din universitate pe Blaga? Un ciocănar cu patru clase, care repara calorifere. Și uite că istoria se repetă! » – « E o deosebire! În cazul doamnei Cristina, treaba s-a tranșat între intelectuali. » – « Intelectuali? Balbuzuci rătăciți într-o societate bolnavă! » – « Triburile băștinașilor de prin America aveau o lege teribilă. Copiii își cocoțau părintele în copac și, după un scurt ritual, scuturau cu nădejde pomul. Rezistă amărătul? Bine, să mai trăiască! Pică la pământ ca poamele coapte? Se schimbă treaba. [...] Dar barbarii nu erau lipsiți de criterii! [...] Criteriile lor se raportau strict la supraviețuire. Mă întreb ce criterii au avut aia sau ăla care i-a ordonat directoarei să dea afară o profesoară? » – « De unde ai luat asta cu triburile? E tare bună! » se entuziasmează Laura. « Dintr-o carte a lui Mircea Eliade. » – « Să n-o spui nimănui. » – « De ce? » – « Să nu-i dai idei vreunui isteț. Dacă-i urcă pe bătrâni într-un copac și-i ia la scuturat? Mai știi? » – « Laura, nu gust umorul tău negru » îi zic, sătulă de atâta vorbărie. « Umor negru e ce ni se întâmplă! [...] Am obosit crezând în iluzii, de asta traversez Oceanul. Oi fi crezut că m-a apucat dorul de ducă! Plec de lehamite, mamă. Raportul dintre muncă și salariu aici continuă să fie o batjocură. Îi pasă cuiva ? Pentru greșeala asta comuniștii au plătit, i-a sugrumat economic Vestul. Vor plăti și șmecherii, dar asta deja nu mă mai interesează. Ce se întâmplă cu noi e de neînțeles.”
O scurtă referire a personajului-narator la Faulkner ne atrage atenția, chiar la mijlocul romanului, când discută despre Cornelia Comorovski, o tânără asistent universitar sau lector pe care a respectat-o chiar înainte de-a urma și facultatea de Litere din București, până să se desființeze institutul de rusă “Maxim Gorki”: “În facultate mă simțeam bine. Dispăruse spiritul Doftanei, era altceva decât la Maxim Gorki – profesorii, dar și studenții veniți de la Universitate schimbaseră atmosfera. La cursul de Literatură universală ținut de Zoe Dumitrescu-Bușulenga întâlneai studenți de la limbi slave și germanice, studenți de la Drept, de la Filosofie sau Arte plastice. Dacă nu te grăbeai să ocupi un loc, trebuia să stai în picioare. [...] (La Maxim Gorki numai Cornelia Comorovski se comportase cu noi în acest fel. Ultima dată când am vizitat-o acasă, își pregătea cursul despre Faulkner pentru universitatea din Montreal unde fusese invitată să predea. Nu știam că o văd pentru ultima oară și că avea de gând să părăsească definitiv România.) Secretul acestor profesoare era harul.” Dacă Lion Feuchtwanger îi numea pe revoluționarii și iluminiștii Europei apusene și ai coloniilor Americii de Nord, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, exact ca într-o zicală ori fabulă, “Vulpile în vie”, observăm faptul că sarcasmul Liviei Isidor provine din paradoxul că dintotdeauna românii au rămas “Potârnichi lovite de vijelie”. Metafora sau alegoria noastră istorică este argumentată în ceea ce privește nu doar o minoritate etnică, a sașilor din părțile Buzăului sau din restul Munteniei, ci și majoritatea celorlaltor despropietăriți de către samavolnicul regim comunist, uneori rude apropiate pe care în copilăria sa, ca protaginistă sau narator-martor implicat, L. Isidor i-a cunoscut destul de bine ori a auzit despre ei de la părinți. Originile buzoiene ale autoarei, descrierea casei natale și a camerei ei distruse cu ciocanul de către maică-sa, ca să nu fie dată chiriașilor sunt prezentate după metoda prostiană în primele zeci de pagini ale romanului. Povestea tristă a unei familii de comercianți sași din Buzău, începută încă de pe timpul ocupației nemțești din 1916 atinge culmea după 1944, când concurența în acerbă îi făcuse să se lupte între ei ca să-și păstreze micile prăvălii și afaceri; ei vor fi cu predilecție persecutați și deposedați de averi. Nejustificatele crime ale comunismului sunt exemplificate în roman și când se prezintă morțile suspecte ale moșierului Rușavețeanu și tinerei sale soții, celebra actriță “Tina Barbu – prima interpretă a Oanei din Apus de soare”. Acest mare boier din comuna Rușavăț – unde de altfel s-a născut și marele poet, critic literar, eseist și traducător Ion Caraion –, îi vorbise tainic tătălui Liviei Isidor, cu o săptămână înainte de-a fi executat de comuniști:
“Înainte de intrarea rușilor în țară, tata avusese o discuție foarte interesantă la conacul în care Rușavețeanu se refugiase împreună cu Tina. Bătrânul moșier i-a arătat atunci Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din care i-a citit capitolul XXIV. Era vorba de confiscarea averilor, de lupta de clasă, un fel de religie a urii, de mutarea populației de la sat la oraș și alte lucruri pe care le-am trăit după război. « Dispărem », i-ar fi zis tatei după ce terminase de citit niște paragrafe. « Or să vină rușii peste noi, e o chestiune de luni, dacă nu de săptămâni. Ce scrie aici se va întâmpla, dar, să ții minte, eu o să mor tot boier. Ultimul boier! » I-a vorbit și despre testamentul pe care i-l făcuse Tinei, rugându-l s-o sprijine dacă va fi nevoie. La nici o săptămână după discuția de taină din bibliotecă a fost găsit mort în livada de la Rușavăț. O moarte surprinzătoare, pe care unii apropiați credeau că și-ar fi provocat-o.
După ultima vizită, mai bine de un an de zile Tina n-a dat niciun semn de viață, parcă o înghițise pământul. Ce se întâmplase cu ea? Niște prieteni comuni, veniți cu treburi prin Buzău, i-au spus tatei că actrița murise. Primise domiciliu forțat în București și, la câteva luni după ce i se fixase domiciliul obligatoriu, a fost ridicată noaptea de acasă. Se bănuiește că ar fi murit în mașina cu care o transportau la anchetă. Dacă a fost omorâtă sau nu rezistase metodelor de cercetare prietenii tatei n-au știut să spună.”
Aceeași alegorie a titlului “Potârnichi lovite de vijelie” se referă și la ura de moarte pe care a avut-o, justificat, fața de Ion Gheorghe Maurer sora acestuia mai mare. Maurer, o personalitate politică postbelică, fusese în tinerețe – după cum aflăm din documentele adunate pe cale orală de Livia Isidor – un student însingurat. Știa mai multe limbi străine, dar era obișnuit să cheltuiască toate economiile bănești ale cumnatului său, la care stătea mereu în gazdă. Fără să lucreze nicăieri, Ion Gheorghe Maurer ajunsese să fie irascibil; se bătea în birturi și chiar ar fi trebuit să ispășească o pedeapsă de drept comun, dacă nu intervenea cumnatul său la timp, ca să-l scoată de la secția de jandarmerie. După “Eliberarea” din 23 august 1944, și-a revenit, a început să lucreze, să lovească tare în “burghezi”. A căpătat posturi importante. Locuia în centrul Capitalei, umbla cu cele mai scumpe mașini. Însă, în momentul în care a trebuit să-l salveze de la moarte pe cumnatul său, deși putea să acționeze în acest sens, el s-a spălat pe mâini. Venind la înmormântare, nu s-a încumetat să coboare din luxuoasa lui mașină decât după terminarea ceremoniei. Sora sa nu l-a iertat nici după trecerea vremurilor de coșmar (a obsedantului deceniu), neacceptând bani din partea sa. Ba i-a aruncat în cap și apă murdară. A dus cu ea în mormânt răzbunarea.
Devine, iată, explicabil, de ce Maurer nu a respectat ultima dorință a muribundului și iradiatului de ruși Gheorghe Gheorghiu-Dej: aceea de a-l lăsa ca succesor la șefia Partidului pe un alt tiz său, Gheorghe. Și anume pe Gheorghe Apostol: “Într-un interviu dat după evenimentele din ’89, Ion Gheorghe Maurer regreta proasta inspirație pe care o avusese când, după ce a respins funcția de secretar general, l-a propus pe Ceaușescu. Se gândise că funcția cea mai înaltă din partid cerea un om ridicat din mediul muncitoresc, nu un intelectual. (Nu-l cred pe cuvânt! Cineva înzestrat cu mintea lui e imposibil să nu-și fi dat seama ce înseamnă bolșevismul. De asta nu și-a dorit o funcție care pentru alții era de invidiat. Că « inspirația » o să-l coste nu s-a gândit, avea să afle asta mai târziu, când a ajuns să suporte dizgrația.)”
Livia Isidor reușește să confrunte adevărurile și zvonurile despre privilegiații fostului regim politic. Alcătuiește portrete foarte vii, pe alocuri grotești, ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Nicolae Ceaușescu. Scriitoarea găsește în resursele documentare ale oralității dar și din relatările de la postul Europa Liberă (preluate din îndoielnice zvonuri date de oamenii Securității), informații anecdotice care circulau pe seama mariajului nefericit avut de Maurer cu o femeie mândră, cam prea cicălitoare: “Era vorba de o înregistrare a Securității făcută în dormitorul fostului demnitar, unde soția, înfuriată de șicanele Ceaușeștilor, își mustra cu năduf bărbatul: « Decât să-l fi propus secretar general, mai bine-ți înghițeai limba! Ești vinovat de tot ce suportăm! » îi zice ea plină de revoltă. Înregistrarea ajunsese la Cabinetul II. Elena Ceaușescu îi purta o veche ranchiună doamnei Maurer, așa că se amuza din când în când cercetând intimitățile fostului prim-ministru.
Am auzit vorbindu-se despre Maurer atunci când s-a pus problema caselor naționalizate. Proprietarul vilei în care locuia cu chirie ceruse retrocedarea. Curioasă răsucire a destinului! După moartea lui Nicolae, și Maurer căpătase dreptul de a revendica o parte din casa surorii lui în calitate de moștenitor, dar n-am auzit să fi făcut vreun demers în acest sens.”
Faptul că în tot romanul “Potârnichi lovite de vijelie” se confruntă de obicei mărturiile, chiar în cadrul unor discuții dintre prieteni și rude, este spre câștigul impresiei de autenticitate, de adevăr istoric, măcar în cazul cronicilor de familii, care ne impresionează într-un chip original. De multe ori întâlnim și povestirea în povestire, serii de doi-trei naratori heterodiegetici, precum prietena Fanți – un țăran întâlnit în tren – și protagonista romanului. Aceata din urmă, în dialog cu Fanți, reconstituie genocidul pe care l-a făcut armata rusă într-un sat de români din Nordul Bucovinei, Fântâna Albă, care voia să nu se lase înrobit, ci să treacă în frunte cu preoții lor și copiii, la frații din România. Povestitorul de la care s-a aflat crima programată de Stalin este un consătean al martirilor, unul dintre puținii supraviețuitori ce apucaseră atunci să ajungă în județul Suceava : “Vili se alăturase celor două convoaie și a pierit cu toată familia la Fântâna Albă. « N-au morminte, doamnă, au fost aruncați în gropi comune », mi-a zis bucovineanul. « Nu știe nimeni unde sunt acele locuri. Numărul românilor uciși la marginea pădurii de la Varnia sau în temnițele NKVD-ului e și azi ținut secret. Grănicerii i-au urmărit cu câinii prin toată pădurea, de ai fi zis că sunt la vânătoare de sălbăticiuni. Unii au avut norocul să scape, dar niciunul n-ar recunoaște că a fost acolo. Se tem de consecințe. Și-au lăsat pământurile, casele, agoniseala, ca să-și salveze viețile. Zadarnic, dacă i-a călăuzit o stea neagră. » Soldații știau ce pun la cale românii și i-au așteptat aproape de graniță. Aveau ordin să tragă fără avertizare. Chestia cu granițele libere timp de zece zile fusese o diversiune. Si, ca să justifice represaliile, bolșevicii au organizat altă diversiune. Chip, Doamne, trăseseră ca să se apere de țăranii înarmați cu bâte. Cu ce arme îi amenințaseră copiii și preoții uciși? Oamenii au fost cu mâinile goale.
Când deschideai un post de radio occidental, auzeai vorbindu-se de teroarea comunistă, de încălcarea libertăților constituționale, bla, bla, bla – ce de vorbe ! După război, domnul Churchill ținea discursuri pline de indignare împotriva cortinei de fier, uitând că prin înțelegerile lui cu Stalin a contribuit la ridicarea ei. Socoteală rotundă: nu intrăm în sfera lor de interes, rămânem pe mâna unui bolnav psihic. Că regele Mihai e înrudit cu casa regală britanică? Simboluri! Nu rezolvi cu ele interese strategice. Cei din Apus ori din America n-au cunoscut samavolnicia, sunt bine apărați de legi. Noi? O națiune de rangul doi n-are drepturi, doar obligații. E singura realitate pe care o cunosc și nu cred să existe alta. »”
Din acest pasaj, cititorii înțeleg ironiile, înțelepciunea lui Fanți – un personaj atât de verosimil, încât nu putea fi inventat. Această femeie o învață chiar pe eroina profesoară să privească fără teamă realitățile “negre” ale trecutului, gropile comune pe care le începuse Stalin și avea să le adâncească Hrusciov. Autoarea, Livia Isidor, nu-și asumă pe de-a-ntregul verosimilitatea celor relatate. Însă avem certitudinea că n-a adunat informații goale de sens, legende în genul acelor bejaniile postbelice de clanuri fantastice țărănești, al călăreților angelici ce vesteau în sate venirea americanilor. Nu întâlnim nicicând în romanul realist “Potârnichi lovite de vijelie” pe activiștii-moroi, nici pe haiducii Brăilei, ori alte asemenea mituri ale vânătorilor de averi din Metopolis; nici bisericile iluzorice pe roți din Bărăgan, biserica negră a marelui Canal ce ajungea pe litoral, crimele petrecute pe furiș și avertismentul cântăreților nebuni – despre care vorbeau încifrat personajele lui M. Preda, A.E. Baconski, F. Neagu, D.R. Popescu sau Ștefan Bănulescu. Nici zvonisca lansată de seria lubrică a personajelor lui Mircea Ciobanu din romanul său de mare succes, Martorii. Livia Isidor nu mai trebuie să folosească subtextul protestatar.
Mulți dintre criticii literari pot invoca drept defecte ale construcției romanului “Potârnichi lovite de vijelie” chiar aspectul pe alocuri eseistic și amânarea declanșării unor conflicte, a intrigii de iubire cu Marin Tomagian, în primul rând. Noi nu suntem de această părere. Romanul Liviei Isidor reprezintă un material de studiu pentru istorici – e adevărat. Însă nu întâlnim niciun fel de teze, afirmații tranșante, ci doar mărturii luate de la cunoștințe, rude, sau din mass-media. Statutul de obiectivitate este predilect, pentru că și multe personaje negative, dintre cele de dinainte sau după 1990, sunt privite cu o mare compasiune, deși li se analizează cu sânge rece orice greșeală comisă. Spre exemplu, cazul Irinei plecate cu toată binecuvântarea părinților ei în Belgia, care fusese silită de soțul străin să se prostitueze. Scrisorile trimise acasă sunt dramatice, iar protestelor sale nu le-au răspuns decât bolovanii din propria groapă și lacrimile prietenilor care n-au mai văzut-o repatriată, decât moartă. Moartea Irinei este emblematică din două pricini: mai întâi, o face pe Laura, fiica Liviei Isidor să revină pentru o scurtă vreme în România, pentru că Irina îi fusese foarte bună prietenă; în al doilea rând, numele Irina înseamnă pace, dar și nesiguranța firului Ariadnei. România actuală este descrisă și ea, în paginile emoținante ale prozatoarei Livia Isidor, ca un labirint din Cnossos, în care mugetul neomenesc, ochii și colții înroșiți ai Minotaurului îi fac pe oamenii valoroși, de bună credință să rămână mai mult în anonimat. Pe lângă satisfacțiile și insatisfacțiile ca profesoară și jurnalistă există în roman și un curriculum vitae al neputinței autoarei de-a debuta literar, ani de-a rândul. Se aduce un rechizitoriu personal asupra lipsei de echidistanță, corectitudine și de profesionalism a unor voci importante din lumea criticilor, care făceau și lucrul cenzurii:
“Am continuat totuși să scriu. Cariera didactică, deși nu lipsită de interes, te obligă să mergi pe căi bătătorite. (Nu mai priveam meseria de profesoară ca în studenție. Timpul îmi corectase multe opinii, așa cum corectez eu o teză.) Cu scrisul nu era simplu. Până să descopăr că mă pot exprima altfel decât ceilalți, făcusem de nevoie un lung exercițiu al tăcerii. Să vorbesc despre lucruri considerate tabu, imposibil de numit dacă nu voiam să trec prin ce trecuse tata, era o provocare.
Am publicat doar un volum de nuvele. După ce am citit referatul făcut de « marele critic » la a doua mea carte, n-am mai publicat nimic. Cenzura ajunsese sufocantă. Și optzeciștii scrâșneau din măsele, dar, spre deosebire de mine, ei reușeau să lupte cu ea. Ca s-o pună în dificultate, tinerii scriitori au inventat atunci un stil inaccesibil omului cu foarfecele. (Dădeau cu sâc/ din Isarlâc.) Le-a reușit sfidarea și au schimbat fața literaturii noastre.
După ce editura mi-a respins al doilea volum pe motiv că « autoarea face elogiul vieții burgheze », iar eroii ei sunt « niște bătrâni nemulțumiți, care se uită cu neîncredere la realizările socialismului », am început să scriu un fel de literatură de sertar, fără mari ambiții. Descoperisem bucuria de a scrie și nu voiam să-mi pierd exercițiul. Moartea tatălui meu mi-a dat imboldul care-mi lipsise. De multe ori dintr-o mare pierdere îți vine forța fără de care n-ai putea să-ți continui drumul: aveam nevoie să rămân cu gândurile mele într-un spațiu intim, iar aventura asta nu era posibilă decât prin ficțiune. Aici puteam să spun ce gândesc, ficțiunea luase locul camerei mutilate unde mă refugiam în anii adolescenței.”
Dacă L. Isidor a debutat ca romancier foarte târziu, în 2008, este explicabil. Ceea ce are de spus prin „potârnichi lovite de vijelie”, prin sintagma „omul cu foarfecele” – utilizată pentru prima dată de Geo Dumitrescu acum patruzeci de ani – i-a deranjat pe mulți cerberi ai literaturii noastre și încă mai deranjează mentalitatea celor care nu le plac deloc „potârnichile” înghețate. Livia Isidor, o scriitoare de calibrul Hertei Müller, sau al lui Petru Popescu (cel care i-a fost coleg de facultate, despre care povestește în „Potârnichi lovite de vijelie”) și mai ales al lui Ion Caraion prin ingeniozitatea stilistică, parcă în filigran narativ – ne va impresiona și prin alte scrieri viitoare, ducând mai departe experimentul criogenetic din opera acestui scriitor originar, ca și ea, din părțile Buzăului.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!