Atelier Literar

serenada norilor este a cerului care se refractă în cochilia timpului adagii nesfârșite caută memoria orelor cu tine avem un trecut infinit împreună sunt momente pe care le răsfrâng spre

m-am tăiat într-o unghie îngerească, ojată toţi amicii mei: “te-ai dus, vor ieşi maţele din tine! vei muri!” am înghiţit o gumă roz, mestecată părinții: “aoleu, se vor încurca maţele în tine! vei

când e pace mă împart între oglinzi acvatice și nisipuri de lagună desfid lacrimile apusului sfârșitul de noapte reverberând elegii melancolia vremii mi-e pecete când plâng florile de plastic

dimineața alunecă pe tiarele de cristal ale ploii drumurile resorb stropii translucizi copacii respiră sub cortina de apă brodată pe ia aerului se aud pașii grăbiți sub umbrelele grațioase norii

Dacă îți acoperi cu palmele ochii Nu înseamnă că nu mai vezi, Ci că cei care te privesc Nu te mai recunosc. Pentru că chipul pe care îl porți Nu mai are nimic din ceea ce ești. Imaginea după care

cum își caută omul fericirea ne-ncetat și sănătatea mai cu seamă când îl doare pe undeva sigur că fiecare noi pruncii ... fericiți dar mamei îi plesneau palmele muncind pe urma

Cel care vede cu un pas mai departe învață primul lecția: tăcerea nu e pace, e camuflaj. Cuvintele mele au muchii, nu se potrivesc în gurile rotunde ale consensului. Așa că le țin strânse, ca pe un

Eram două suflete pereche sau poate doar eu inventând din tăcere o fraternitate care nu respira. Te-aș fi purtat dincolo de nori, nu din iubire, ci dintr-o loialitate fără martori care se credea

Un ochi priceput găsește O mână strânsă adună Chiar și pe cioburi se mai găsește ceva Hulpav magnetic strânge fierul din rugină De ai nevoie te servesc Te trec pe caiet Cu un rinichi poți să

nevederea ca o cagulă grea a căzut peste fețele noastre de-asta când bei lacrimi ești convins că bei vin de-asta pleci cu gândul să nu mori azi și afli că nici n-ai trăit de-asta mă-ntrebi toamna

n-am mai rămas nici măcar un gând din jurnalul meu pe care să îl dedic zilelor de ambră tomnatică nimic nu mai tresare din filele de argint și nu te mai văd într-o oglindă răsfrântă pe țesut în

Se mai naște ocazional din câte-un nor un polițist C-un nimb tras peste cap ca o cască de înot Și-și înfige imediat cârligele din vârful ghearelor în cauciucul cerului Și-l patrulează-n

era o vreme despre care ne povestisem că va veni o zi ca toate celelalte pentru ceilalți în care totul încetinea bicicletele și taxiurile, pînă și un colibri rătăcit, treceau pe lîngă noi ca

imaginează-ți un Om privind din cer imaginează-ți groaza oamenilor privind omul se vor simți atât de singuri adunați în mulțimi și pentru prima dată Victoria nu va mai fi a lor!

născut dintr-un bulgãre de cer rostogolit prin ţãrâna trecerii oricât mi-aş rupe genunchii fruntea mea cautã tot înaltul nu ştiu sã împreun mâinile a rugãciune nici nu fac crucea mare dar între

Abia când vom deveni în sfârșit privighetori cu picioare lungi de flamingo, abia atunci le vom putea mărturisi părinților noștri cât de mult ne chinuie simpla lor existență și doar atunci le vom

se scriseseră deja paginile visului când ne-am cunoscut aruncam cu agate de lună în râul nopții aveam trupul arin transparent ochii larg deschiși spre lumina ta înainte de întâlnirea noastră totul

penumbra alunecă în cânt de nalbă printre cadrele cu noi doi noaptea glisează pe fluvii de opal tot ce a rămas din răsuflarea noastră e o reflexie a unui caleidoscop din sticlă perlată un ecou la

Noaptea, sub pleoape închise, pipăi gara din care a plecat trenul. Vărs fosforescența minții pe asfaltul care fermentează-n smoală; oamenii foști. Plouă vâscos, în bălți de benzină și ulei se

Într-un cer care s-a sfărâmat în bucăți, îngerii poartă cămăși de forță, aripile lor — legate, și nu mai știu dacă zborul a fost pedeapsă sau vis. Sub ei, demonii nu mai ard. Poartă costume de