Atelier Literar

apăs pe plasticul murdar lumina nu vrea să se stingă rămâne agățată de lucruri de gura paharelor de scaunele de la bar de ochii umflați ai celor rămași cineva doarme în picioare sprijinit de

Îmi port rănile pretutindeni. Nu le las. Nu mă lasă. Noaptea, Cerberi cu ochi aprinși îmi păzesc hotarul și mă împing, fără odihnă, prin Styx, înapoi, spre lumină. Ziua — îmi ascund mugurii sub

pescărușii au înțeles mai bine azi unul singur a planat nici măcar nu a scos țipătul acela tăios a dat ocol turlei poate că sfinții de pe pereți s-au închinat pe alee tineri fumează își privesc

azi mi-am amintit că te-am uitat această crimă nu devine mai blândă cu timpul îşi joacă umbra crescândă pe chipul meu în lumea în care aleg să trăiesc în acest univers circular umbra ta e mai

Părinții m-au trimis la grădiniță când încă nu știam să-mi leg șireturile. La început la secția română ca să învăț poezii și să modelez plastilină mai apoi la cea maghiară ca să învăț ungurește. Dar

Mã doare conștiința ca o portocalã dulce-acrișoarã cu amintirii din epoca de aur. Mã doare limba pentru atâtea cuvinte care s-au respirat în van cãtre o lume surdã. Mã doare capul cu presupusul meu

etajul 9 prin fereastra deschisă umbra lui Platon a ieșit din peșteră direct în smog. afară — aceeași peșteră enormă cu o fereastră în sus și alta în jos. roșu. vie și moartă în intervalul dintre

îți mărturisesc senină că vin spre tine mereu cu ofrandele lunii îți povestesc și acum că eram a ta înainte că bariera timpului să separe privirile noastre statuete ivorii se nășteau în decorul în

căderile bune îți doresc, cu fața spre lumină, rătăciri să te aducă acasă dinspre dune de fum și pierderile, pierderile ce îmbogățesc!

începuse săptămâna patimilor și ai venit să mi te asameni mă urmaseși la sihăstria pentru taina mirungerii te-am urmat la calcutta trăiam cultul sfinților pe drumul damascului al părintelui

Camera de hotel mă așteaptă, Balconul e trist și tăcut, Pe noptieră s-așează o șoaptă, Mai am pân` la pat un minut. Mă dezbrac de uitări și de nopți, Mă-mpiedic de șlapi și de viață, Pijamale cu

Deseori îmi puneam sufletul la înaintare. Îl lăsam să pășească desculț printre voi, cu un cântec abia născut, în timp ce eu, cochilie goală, rămâneam în urmă strigând: „Aveți grijă! E atât de ușor de

nu te mai văd în nopțile mele albe nu te mai număr în șiragul de perle selenar te-am pierdut iar într-o reverie a zeilor într-o oglindă cu ramuri de onix o corabie în tangaj mi-e sufletul

Mi‑e foame. Nu de mâncare. Mi‑e foame de ceva care nu dispare când întinzi mâna. Am mâncat timp, Și oameni, Și tăceri până n‑a mai rămas nimic de ținut. Trăim într‑o lume în care viața nu

Ploaia asta de azi... e uitare... Și picurii ei mă lovesc... și mă dor, Rotunzi vor fi fost ca un Soare, Când prietenii mei iarăși mor... Ploaia asta adâncă mai spală Și uitări... și tăceri... O

De când copilăria mi s-a mutat definitiv în piept, am învățat că titlurile sunt neprețuite: niște rame pentru fețe care altfel ar curge. Fără ele ești în afara lucrurilor, ca o imagine care nu se

te lasă să crezi că mai știi pașii apoi îți fură ritmul soarele se așază lângă tine pe bancă vorbiți ca doi prieteni care se recunosc după felul în care apun timpul își potrivește ochelarii bastonul

Pe obrazul copilului abia născut se adună mări fără iubire și ceruri fără iertare. A fost creat greșit — o sirenă din adânc și un înger condamnat să nu mai simtă. S-au găsit acolo unde normele