Atelier Literar

Alerg prin oraș să-mi ucid spaima de timp e sâmbătă și toți sunt plecați în căutarea norocului. Mă întorc acasă, biruit de osteneală Liftul - încremenit. Urc scările La doi, o femeie asfixiază

ca printr-un oraș străin în care am locuit cândva zâmbesc la ore nepotrivite deschid uși îmi port trupul mai departe înăuntrul meu cineva tot mută anotimpurile fără să mă întrebe

M-am lovit de o specie care-și poartă metaforele ca pe niște pene grele legate de umeri. Le flutură solemn, se uită în sus și așteaptă să se ridice. Dar penele alea nu-s făcute să zboare, ci să

iar încercarea de a da formã perfecţiunii cu o iluzie este doar o iluzie cred cã aceastã infinitã aplecare spre perfecţiune este calea sigurã spre deşertãciune ori doar o iluzie care tinde spre

trezește-mă căci rod de o vreme zilele trecutului și din ele am înghițit un fel de moarte și un fel de substanță vie care nu mă lasă să mă mișc fixându-mă în spații interzise în colțuri prea

privesc omul iar ca pe un spectacol în gesturi, forme, conținut mă las chemat de tot ce-i glas și parcă mă strânge dorul înspre rugăciuni și iert uitarea, trista amintire c-odată el, chiar omul m-a

cum ar putea să fie cineva prieten cu o roată de bicicletă, ba chiar cu toată bicicleta, să o țină de coarne în timp ce parcurge drumul de țară cu solemnitatea eroului ce este însoțit de vasalul

nici de ce alpinismul îmi pãrea un sport aiurea o luptã ciudatã pentru a cuceri un loc de unde lumea sã parã mai micã numai bunã de o lacrimã dar toţi cei care au atins înaltul au trebuit sã se

Suntem treji în clipele tăcerii adânci. Din interdicții, învață spiritul să respire, răzvrătit și tăcut deopotrivă. Sacrificăm liniștea pietrei, ne închinăm umezelii răspântiilor. Unde drumul

se împerecheazã în zbor sãmânţã rotundã aluat dumnezeesc pãsãri sunt inimile noastre care cântã melodii neştiute

De multe ori mă trage patul înapoi să-mi întregească matinale vise; dar fug... cum fuge după rață un rățoi în sensuri dubioase... interzise. Cu jugul nopții înrobit sunt - un război - armatele-s:

de câte ori mă împresoară vreo tristețe intrând în trupul meu să se odihnească precum o cârtiță revăd chipul lui Christos care le întrece pe toate ale lumii atunci toți ghimpii de pe tâmplele

Când iubirea nu-i suficientă pentru a umple lacuna din tine, te zbați ca o larvă într-un compact cocon de mătase. Degeaba tu zbieri încât glasul îți răgușește, căci sunetul se-absoarbe în fibra ce

somnul te cuprinde în valuri. pierdută-i cheia înțelesului sau, poate, peștele adâncului a înghițit-o, doar îl vezi cum se depărtează cu mișcări unduioase. valul te lasă pe o insulă

Acum, când privirile tuturor alunecă lin pe ecrane ca sania pe gheață și liniștea dintre noi se traduce tot mai evident prin distanță (astronomică; deși încă mâncăm împreună la 18:45) pe sub epiderma

deși aroganţa de a fi demiurg sună cumva blasfemic îmi privesc revolta ca pe o dorinţă de înalt apoi înţeleg să fiu cărămidă

Niște semințe mici, ce se nasc în pământul înmiresmat al speranțelor noastre, crescând tăcut și ușor, până ajung să străbată cerul și să atingă acel loc unde nu există limită între dorință și

Primăvara pomii sunt în plină mirare, mângâiați de razele căzute din soare. Emoțiile noastre se împletesc cu cerul albastru care zâmbește calm și, uneori, chiar râde. Gândurile se strecoară ușor

Aici e întunericul dens, lumina e doar o zgârietură pe retină. Al doilea merge cu pumnii strânși, ca și cum ar ține în mână toată frica lumii de dinainte de potop. Inima lui e o pompă mică, o

S-a separat lumea în două Şi curge cerul peste noi, Unii ar spune, doar, că plouă, Alții că suntem reci și goi. Este atâta nepăsare Și plânge țara în noroi, Tăcerea umbrelor ne doare, Noi