Atelier Literar

Mi‑e foame. Nu de mâncare. Mi‑e foame de ceva care nu dispare când întinzi mâna. Am mâncat timp, Și oameni, Și tăceri până n‑a mai rămas nimic de ținut. Trăim într‑o lume în care viața nu

Ploaia asta de azi... e uitare... Și picurii ei mă lovesc... și mă dor, Rotunzi vor fi fost ca un Soare, Când prietenii mei iarăși mor... Ploaia asta adâncă mai spală Și uitări... și tăceri... O

De când copilăria mi s-a mutat definitiv în piept, am învățat că titlurile sunt neprețuite: niște rame pentru fețe care altfel ar curge. Fără ele ești în afara lucrurilor, ca o imagine care nu se

te lasă să crezi că mai știi pașii apoi îți fură ritmul soarele se așază lângă tine pe bancă vorbiți ca doi prieteni care se recunosc după felul în care apun timpul își potrivește ochelarii bastonul

Pe obrazul copilului abia născut se adună mări fără iubire și ceruri fără iertare. A fost creat greșit — o sirenă din adânc și un înger condamnat să nu mai simtă. S-au găsit acolo unde normele

Am scos din mine tot ce încă mai cerea milă și l‑am lăsat afară. Înăuntru a rămas ceva care funcționează. Nu mai iubesc, nu mai explic, nu mai repar nimic. Accept doar ce nu are nevoie de mine ca

Am pus liniștea între mine și tine ca pe un obiect fragil. De atunci nu se mai sparge nimic, doar eu mai sun uneori în gol.

Se uită visele, mamă, sau sunt smulse din mine ca niște fire de lumină? Aud înăuntru cum crapă ceva, ca gheața sub un pas greșit. Și nu cade nimeni. Doar eu, tot mai adânc. Cineva aruncă

am tergiversat mult revenirea la o realitate secvențială pentru a măsura distanțe și depărtări am ales un număr arbitrar din lista de vieți promise îmi amintesc prima întâlnire aerul se deschisese

sunt din generația deziluzie am un joben de nori gri în noapte sub braț îmi port cârja murdară. mă vezi, vrei să dispar; mă vezi, te ferești; de tine de tine, de tine cel cu buline. cu capul

serenada norilor este a cerului care se refractă în cochilia timpului adagii nesfârșite caută memoria orelor cu tine avem un trecut infinit împreună sunt momente pe care le răsfrâng spre

m-am tăiat într-o unghie îngerească, ojată toţi amicii mei: “te-ai dus, vor ieşi maţele din tine! vei muri!” am înghiţit o gumă roz, mestecată părinții: “aoleu, se vor încurca maţele în tine! vei

când e pace mă împart între oglinzi acvatice și nisipuri de lagună desfid lacrimile apusului sfârșitul de noapte reverberând elegii melancolia vremii mi-e pecete când plâng florile de plastic

dimineața alunecă pe tiarele de cristal ale ploii drumurile resorb stropii translucizi copacii respiră sub cortina de apă brodată pe ia aerului se aud pașii grăbiți sub umbrelele grațioase norii

Dacă îți acoperi cu palmele ochii Nu înseamnă că nu mai vezi, Ci că cei care te privesc Nu te mai recunosc. Pentru că chipul pe care îl porți Nu mai are nimic din ceea ce ești. Imaginea după care

cum își caută omul fericirea ne-ncetat și sănătatea mai cu seamă când îl doare pe undeva sigur că fiecare noi pruncii ... fericiți dar mamei îi plesneau palmele muncind pe urma

Respirația este tolerată atât timp cât nu devine mesaj. Faptele utile se înregistrează, se șterg, se uită. Poți scoate oameni de sub fier, te poți umple de sânge străin pentru ca mâinele să mai

Cel care vede cu un pas mai departe învață primul lecția: tăcerea nu e pace, e camuflaj. Cuvintele mele au muchii, nu se potrivesc în gurile rotunde ale consensului. Așa că le țin strânse, ca pe un

Eram două suflete pereche sau poate doar eu inventând din tăcere o fraternitate care nu respira. Te-aș fi purtat dincolo de nori, nu din iubire, ci dintr-o loialitate fără martori care se credea