Atelier Literar

cu-atât de necesara tehnologie modernă și-ntr-atât de avansată chinuim pe unii dintre bieții pensionari trimiteți certificatul de viață la casa pensiilor - mamă vitregă - doritoare de practici cât

călătorie pe undele melodioase ale blues-ului... șoapte: norii picură rouă-n cupele tremurătoare ale lalelelor. frecvențe diferite- timpul pe un făgaș de iubire… șoapte: rezonanță- un zbor lin

numãr în gând aşa ca sã nu audã nimeni când termin socotelile adun din doi în doi orice lipsã pe mine nu mã pun și totuși parcă dispar în propria prezență câtã noapte poate sã mã încapã între douã

Îmi amintesc cum alergam printre etaje De blocuri construite pentru oamenii muncii, Cum pe scările ruginite ale macaralelor Urcam până la capăt să privesc Lumea de cât mai sus. Eram un ram care

Marele avantaj al unui blog este că îl poți ține din orice colț al planetei; nu ai nevoie de propria casă sau propriul birou, computer pentru a-l umple ci de acces la internet. Poți astfel să mai

mi s-a spus că însemni VIAȚA începusem să studiez ebraica & nu știam cum te voi chema & îmi vei umple viața-mi cu viață ningi tu verde cu plozi pe numele meu pe care sa-i duc în cărucior pe

Există nopți în care timpul nu mai curge. Se strânge în mine ca o apă fără margini, fără început, fără sfârșit. Atunci nu mai știu dacă orele trec sau dacă, dimpotrivă, ceva din mine le oprește, le

un fluture cât o supernovã face un ultim salt spre întuneric oricum ziua supernovele ca şi toate stelele se ascund cel mai bine numai soarele face pe deşteptul când pe o limbã de clopot un suflet

Iubirea este la fel de mare În cearșafuri ca în lumina din soare. Cum credința e judecată cu aceiași măsură De cei care o folosesc pentru a-și justifica, Indiferent de e mărturisire de joker Or de

Nichita, îmi pare rău că ți-a trecut timpul. Ți-aș fi dat niște crengi și niște degete să-mi faci un om din pietre. Dar tu nu mai ești. Iar eu nu prea mai știu să fiu om. Am rămas cu crengile

Tãcere! Spaţiul ne-a cucerit și s-a închis peste noi. Pietrele — o vibrație fără început, fără margini. Nu le atingeți! Nu le tulburați! Se deschide în ele ceva ce nu ne mai aparține. Ele vor

Încet se stinge noaptea în vorbele unei iubiri Începute într-o singură zi de toamnă Pe lângă drumul pietruit cu vânt Într-o liniște mută, liniștea cerului Mesele au rămas goale, pline de rest și

Iarăși mă strigă o stea! Deschid fereastra și privesc cerul. Ea strălucește chiar deasupra mea. Mă uit chiar în inima din ochii ei. Este o piatră de pe drum ce adună Căldura soarelui de peste

te-am căutat în ceruri te-am simțit pe cărarea mea prinsă de un fir, adaug și luna cea nouă în veghe îmi ții într-un colț de inimă o lumină mica ți-am simțit pașii cu fruntea lipită, de tăcere la

M-aşteaptã o barcã la mal. A înverzit de-atâta aşteptare, tãcutã rãbdãtoare, sub anotimpuri ce se deruleazã ca un film cu multe, prea multe episoade, cu multe, prea multe primãveri. Lopeţile-i sunt

când treci prin locuri unde odată ai fost fericit e o durere pe care știi că nu o ai te uiți pe tot corpul cu disperare cauți o rană oarecare de atins în fiecare zi zicând aici aici mă doare această

bună beznă! ți-am adus în dar noaptea mea ora 3:15 armonia se rupe în death metal și capătă sens pe marginea paraliziei în somn. ți-am văzut silueta. acum… ține cadavrul naivității mele. mintea nu

Fostele Prietenii lui Cireșel Dumbravă vorbeau adesea despre fostele lor iubite. Serile, când se adunau la vreo terasă din oraș, cu halbe aburite și țigări aprinse, băieții își deșertau amintirile cu

Eu stau pe un mal, visul meu pe celãlalt, meduze albastre tremurã pe apele adânci ale ochilor tãi... Hotare nestatornice împing rãsuflarea mea când spre umbra morţii când spre cea a vieţii, când pe