Atelier Literar

voi urca din nou muntele și voi coborâ, totodată, toate văgăunile proprii, respirația va cerși o secundă în plus mersul mai încet iar inima va urla să am milă de ea când pământul se va muta din

nimic nu fac nimănui, doar că mă nasc între soare și nisip. pielea mea tânjește după frig și frică. îmi strâng buzele și le trec peste fila goală, de la dreapta la stânga, de jos în sus, căutând un

se strâng apele undele plenitudinii de azur valurile urmăresc diguri translucide se volatilizează în fibrele zefirului alb pelicule permeabile de parfum nud acoperă marea respir șuvoaiele de spumă

O sete de pustiu planetar îmi soarbe ființa. Mă aplec asupra izvoarelor gâlgâitoare, dar ele dispar ca șerpii. Mă reped la robinetele orașelor, dar ele își înghit ultimele picături. Mă arunc

când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie tot pe-atunci credeam că trebuie să adun apă, multă apă, viață să fac un fel de lac de acumulare și-ntr-o zi să m-arunc în el să adun de pe fund

Soarele împrăștie mănunchiuri de aur în suflet și-n minte și-n întreaga viață, captivă în carcasa rigidă de carne și oase și pânze însângerate țesute de „mama păianjen”. Gândul la iluminare ne

sarcini nedorite din iubiri interzise ştiu cã nu e creştinesc dar mi-aş chiureta visele pânã la sânge sã nu mai fac dragoste cu iluziile sã nu mai iubesc imposibilul chiar aşa cine mã pune sã

Nu au nici o vină îngerii rinocerilor care, Asemenea lor, sunt masivi și greu de oprit Când aleargă peste tot ceea ce le stă în cale Și trec plutind călcând tot în picioare. În privirile tuturora

ții minte cum în flori de liliac ne căutam, pe-atunci, norocu-albastru, fără a ști că e aproape clipa când ne vom pierde-n umbre de regret. părea că semne clare din alt veac ne însoțeau tăcute

aș vrea să scriu un poem orfic precum tumultul de aur al mării să mă scufund în peștera neagră a solitudinii să mă număr să scad vectorii ceasurilor cu tine să dezvelesc umbre tremurânde de pe

mai bine un ciot de Cuvânt uscat decât o mare de vorbe dulci, alunecoase, mieroase, care întind capcane sufletului, mai bine un Cuvânt de mustrare, o privire strânsă sub gene decât un ocean de

Modul în care persoana din fața mea își mișcă buzele... le-aș folosi ca pe o pompă pentru a absorbi întunericul lăsat afară de norii de iunie este doar o zi obișnuită de lucru și fiecare mișcare din

nimeni nu îți va spune niciodată că libertatea-i stâncă unde îl cunoști pe Prometeu — pragul care îl calci și pardoseala se surpă sub greutatea tălpilor arse de contemplare. frica mersului desculț

mã urmãreşte trist pe o plajã aproape gelos pe sãrutul dat nisipului şi mã blesteamã ciudat de mã afund ca şi cum nisipul ar fi mişcãtor

gongul devine intens — reverberațiile pun speranța pe loop de fiecare dată mai familiară mai confesivă mai intimă îmi marchează interiorul tranșant și mă descompun vegetativ în țărâna

în genunchi privesc cu precizie butoanele circulare — cele 99 de etaje ale trupului pe acoperiș se ajunge doar pe trepte la subsol când becul roșu pulsează cifrele sunt arabe luminile, celești o

Ți-a mai crescut o floare în buchet Au mai crescut și treptele urcate Sper că ești bine în tot haosul prezent Aceeași unică ființă dintre toate Un diamant strălucitor incandescent Scrisori de

ascult cum latră din pragul casei mele neobositul câine al pustiului noaptea îmi păzește liniștea roade oasele orelor pierdute glasul lui seamănă cu al meu când urlu și nu mă aude nimeni uneori cred