Dormi liniștit, copile, în covată de vise,
Dumnezeu îți veghează somnul și-ți tine stelele aprinse,
Îți voi spune povești despre țara unde macii râd în soare
Și râuri, pline de pește, curg lin
timpul se măsoară în fire de lumină
în pasul andante al unei clepsidre
din chenarul nopții
în săruturi și legăminte
în brațe care se ating distilate de ape adânci
în picturi naive
respirații șoptite
pleoapele s-au lăsat,
lacrima se revarsă în lăuntru,
îmi privesc inima de la stânga la dreapta
și îmi zic
că așa trebuie să fie întocmai și a ta
dar privită de la dreapta la stânga,
plânsul îmi
Uneori, în locurile unde ar trebui să domnească dialogul, se așază o liniște forțată. Nu pentru că oamenii nu ar avea ceva de spus, ci pentru că cineva apasă pe butonul de „off-topic”. Asemenea
Nu-și permitea să ridice tonul la maică-sa dar începuse să se exteriorizeze la club unde ajunsese să țipe și să vorbească ca un birjar cu milițienii pe care-i antrena. Căpitanul care răspundea de ei
Dacă vreți să ucideți o civilizație, nu chemați barbarii la porți.
Nu aprindeți torțele și nu aduceți armate.
Este de ajuns să-i învățați pe oameni să se bată pe umăr de la prima întâlnire.
Cel mai
În orașul în care nimeni nu mai visa, ferestrele se deschideau doar din obișnuință, iar diminețile veneau la serviciu ca niște funcționari obosiți.
Pe bulevardul principal, Dumnezeu era
Îmi lungesc ochii și trupul la fereastră, dezrădăcinez copacii, mă lovesc de stâlpi și coșuri de gunoi, mut piese umane pe strada din pavaj policrom. Chilotul tanga nu-mi oferă confortul, mă dor
etichete şi lumini într-un carusel de note
în niciun caz a lui damocles
poate doar firul de pãr leagã universul
ca pe o speranţã de toate neîmplinirile
ori un opaiţ desluşind papirusul
într-un
trupurile noastre
într-o îmbrățișare metamorfozată în tăcere
imagine diluată a nopții
inel într-un sipet de onix
mâinile noastre
arcuri în oglinzi picurând lacrimi dense
linii frânte într-o gravură
a
S‑a apropiat încet,
Cu pași care nu voiau să rupă
Fragila liniște
A unei familii strânse în praful drumului.
Cățelușa și‑a ridicat capul.
O clipă — atât cât să lase speranța
Să‑i aprindă ochii
Întâlnirea cu Dumnezeu apare
Pretutindeni și oriunde.
Ca timp și ca spațiu.
Este un strigăt, o chemare
Adresată fiecăruia dintre noi.
O înfiorătoare, unică stare în doi.
Umbră căreia, fără
mereu simțea o ușoară tristețe după sărut
de parcă s-a închis o prăvălie
și că vânzătorul de dincolo de ea
încă-i zâmbește vag
mereu același je ne sais quoi
banal și puțin sinistru
el observa
am ferestre de verde
și un cuvânt roșu mic
peltic și isteț cât un pitic
ieșind dintr-un mac deschis
aprins murdar de boabe
pe gură
din ferecătură iese patetic
ermetic și alfabetic
ordonând
Nu știu să mor
Pentru că mama m-a prins de mână la naștere
Și nu mi-a mai dat drumul
Nu știu să pierd
Pentru că fiecare zi este un câștig
Cu tot ce se naște din neant
Din aburul acesta palid și
Între două cuvinte
atât de mici
încât par neînsemnate,
se deschide uneori
întreg cerul unui om.
„Mulțumesc” —
gest fără greutate,
și totuși,
ancoră în lumină
pentru tăcuta trudă a iubirii.
Îl
există spațiul în care ne întâlnim
acel punct din care pornește fiecare
încotro poate
acolo
de unde întoarcerea
învață să ia
de la capăt
atingerea
ne regăsim când gândul ne strigă
în acel răgaz în
pentru mine poezia
nu e nici frumusețe nici încântare
e posedare
e un fel de a încifra tot ce sunt
cu rele cu bune cu foc și cu vânt
poezia
nu e neapărat legământ
e o stare
de agregare
Culorile lumii
îmi clocotesc prin vine
cu atâta fervoare
și dor de cunoaștere, încât
cea mai infimă celulă
din uzina corpului
își născocește perfecțiunea
pentru a-mi găsi răspuns
la vătămătoarea
Mergem pe dig.
Ai bascheți verzi în picioare și o rochie albă din bumbac
o alegere cromatică ce mă face să mă gândesc la o salată de vară proaspătă
fredonezi on ira (foarte discret; evident nu-ți