Atelier Literar

iată un gând nepământesc, un soi de muzică ce își strânge aripile peste toate trăirile, un scâncet care deodată se oprește la zâmbetul unei tainice rugi și te așteaptă între două lumi care se caută

Omul naiv bate la poartă crezând în ospitalitate; omul lucid o face fiindcă s-a săturat de propria izolare. În miezul nopții, când realitatea își leapădă fardul și lasă la vedere scheletul gol al

Sub merii-n floare ne privim tăcuți, Iubirea e un cântec și vrei să îl asculți, Vântul, ca un pictor de sentimente Ne scrie dorul pe albastre pergamente. Copacii sunt lumini căzute-n

Înainte ca zgomotul să învețe să-și spună numele, înainte ca umbra să se hotărască drumul încă de rouă și nu întreabă unde mergem, luăm doar ce nu face greutate: un vers neterminat în buzunar,

genunchii mă dor și-n suflet așchii de sticlă se sparg iar cuvintele ... orice cuvânt din gând devine incandescent și-mi arde ca un fitil orice mișcare a literelor ce devin conglomerate spărgându-se

Povara cea mai grea pe care o purtăm Este povara clipei pe care o trăim. Mai grea decât lumina ei nu poate fi Nimic din ceea ce ne e dat să fim. Din fiecare strălucire-a ei ne cresc În carne umbre

Câteodată, Mă doare inima în piept Pe partea dreaptă. Alteori mă doare ca și cum ar fi În mine deodată întreagă. De fiece dată în care mă doare Aștept să văd cât mă ține Durerea ei

Când înveți să urci, urcarea e înălțătoare Doar pentru tine. Odată cu tine, cei care te privesc urcând Cred că urcă, asemenea ție, Pe cărarea lor fiecare. Tu, când înveți să urci, Și urci treaptă

Prizonier visării Se simțea în mijlocul fetelor ca într-un ciclon. Îl asaltau cuvintele lor frivole, gândite parcă să-l provoace emoțional. După lunga călătorie din Oltenia până pe litoral,

Cum te-aș putea uita, Lacule Tei? Ar fi ca și cum m-aș uita pe mine, Aș uita pe tata care cobora rar pe malurile tale Sau pe bunicul care-și adăpostea turmele de bivolițe prin smârcurile tale. Aș

Nu toate întâlnirile dintre oameni se petrec în lumea vizibilă, acolo unde trupurile confirmă existența și vocile dau contur realității. Există întâlniri care se desfășoară într-un strat mult mai

aș vrea să îți ofer porția de zi preferată să îți promit muzica pe care doar tu o adori și tăcuți până la noapte să ne odihnim în doi să măsori liniștea ca pe lichidul ce-l poți turna încet picătură

Cîntul I Nu mi-a cîntat zeița. Dimpotrivă Nevastă-mea mi-a pus o listă-n brațe Mi-a glăsuit cu aripate vorbe Și glas de manelistă decadentă: Te du degrabă-n piață și la penny Și adu-mi

sub liniştea ochilor mei locuieşte o herghelie de mustangi prin inimã-mi curge lava într-un fel vezuviu într-un fel submarin golul dintre omoplaţi e dovada cã nu mai sunt nici nemuritor nici

nu am nimic eroic sunt banalul banalitãţii un fel de soldat care sapã tranşee în calea avioanelor desfac de sens ornicul rãsucesc secunda o întorc de o mie de ori în o mie de feluri fãrã nicio

Stau pe marginea mării ca pe terasă Îmbrăcată într-o rochia albă Ca și cum aș fi goală. Goală de tot viitorul pe care am să-l nasc. Cuprinsă de apus ca de brațe iubite Care cu clipe mă

parodie după Al optulea sonet. Facerea omului de Vasile Morar A fost, în satul nostru, retrocedat pământul și încolţise firav scandalul între rude, pe câmp și-n primărie. Sufla

unii oameni nu știu să fie triști când alți oameni pleacă mai ales la bătrânețe nebănuit, diminețile sunt mai lungi când mai multe păsări albe se îneacă la margine de oraș iar nopțile trimit câte un

Richard M. Weaver (Ideile au consecințe, Anacronic, 2020) susține că aportul fiecărei persoane la o cultură se poate desfășura pe trei etaje: al ideilor, al convingerilor și al viziunii metafizice

Pragul casei nu mai desparte două spații. El desparte două vârste. Copilăria vine de dincolo și-mi lasă pe masă vechea spaimă, ambalată într-un sfat: „Nu fuma, îți face rău, te arde.” Dar timpul nu