Atelier Literar

poate că tu respiri prin trandafiri și le transpiri veștejirea, poate, n-aș putea spune că te cunosc îndeajuns încât să îți simt razele cum îmi pătrund în sânge cu efect binefăcător; ești doar o

Pune-mă cumva într-un vers de-al tău, să-mi odihnesc gândul și înțepătura din coastă. Și peșteră de mi-ai face într-o icoană și o rugăciune, cu tine la intrare. Fă-mi pat din trupul tău, sărut să

Și vine o vreme când ziua e an, Și anul secundă grăbită, Și birtul din gară e calul troian, Și halba cu bere-i ciobită, Și trenuri mai trec doar atunci când nu ești, Și ești când te-ascunzi

El a atins butonul roșu fără să știe că, în copilăria florilor, ea coborâse în cântecul de chitară ca într-o fântână cu apă numai bună de băut la pritocitul visurilor. Privirea i se făcuse

de un caiac verde pe deasupra unui oraş scufundat (care fãrã o cãmaşã de in ar putea fi fericirea) botezat la masculin doar aşa ca sã poatã despãrţi raiul de iad într-o zi de sâmbãtã este ca şi

E deja târziu, trecut de nouă. Dacă nu i-ar fi cerut familia, n-ar fi rămas peste noapte. O văzuse și pe ea așa, cumva, dormind, printre lumânări cu miros de tămâie. Ce culoare or fi avut ochii ei?

În fiecare zi, omenirea adaugă lumii aproximativ 19.000 de lucrări științifice. Nu toate privesc viața. Sunt studii care cercetează stelele, atomii, piețele financiare, mașinile, limbajul

Vor să-mi dea titlul de Doctor Honoris Causa. Au ajuns la o înțelegere: — Omul ăsta n-a făcut nimic! Nu găsim nimic la el deosebit. A aruncat timpul în spațiu fără niciun punct… Doar

Imaginează-ți o inimă în pielea goală! Cât de fericit ai fi să o privești? Ce te-ar atrage să îi stai alături, Să o mângâi, să o atingi, Să o iubești? Unde, pe care parte din carnea ei Ți-ai dori

Cocor, călătorind în cer Cum umbre care cresc din el, De-atâtea ori mi-am spus că sunt Când am plecat spre Rai de pe pământ. În aripi am simțit că-mi port, Ca pe un viitor în care mă întorc Spre a

În hotelul infinit Prind gânduri sub formă de albine, Dejunez cu îmblânzitori de insecte și tămăduitori Veniți dintr-o misiune nocturnă eșuată. Și șterg, Și chem, Îngenunchez, Mă rog Să reduc nimicul

În camera mea zace un leu, ascuns printre sertare și covoare. Stă la pândă după lună, se cațără pe tavan și pe umbrele trasate de felinare, ca să poată vedea și să nu se împiedice în vis de un

îți hrăneam visele, ca să pot rămâne în viață dimineața și seara, cât mai devreme fără memorie, fără trecut deasupra zgomotului riduri, verticale dincolo nimeni nu era bântuit doar crezând în

Când noaptea coboară din stele o umbră de zale, Peste pământul ce-așteaptă o rază din zori, O singură șoaptă deschide poteci prin cristale Și leagă în taină destine-n suflet și flori. Tu nu ești

Pe masă mai e o petală, din nuc nouă frunze au nins, bat clopote la catedrală, un gri peste frig s-a întins. E frigul mai gri decât griul, mi-e frigul mai frig de la gri, aud cum scânceşte pustiul,

​​​​ Unde se duc mamele când îmbătrânesc și ne privesc cu ochi nedumeriți: cine este străinul acesta unde este copilul care se ghemuia în brațele mele când viața începea să se rostogolească

Te-am văzut în afara timpului. Priveai spre mine. Ochii ni se întâlneau la mijlocul drumului și învățau să nu se mintă. Te-am lăsat să intri în biblioteca gândurilor mele. Cele mai multe