Atelier Literar

M-am trezit străfulgerat. Într-o luni, la 8:40, eram grav întârziat. Traficul era mai liber decât în pandemie și am crezut că Dumnezeu mă iubește, deschizând șoselele, iar semafoarele mă iubeau și

Gingași și cuminți, ca într-o poezie de Esenin, noi suntem copiii neauziți ai luminii inimii — doi străini nevăzuți, strânși în aceeași rugă, ca într-o cărticică de rugăciuni cu file galbene, rostită

sub piele ți-am inoculat acea melodie prin care mi-am cântat destrămarea, cu fiorii începutului de lume, ca-ntr-un târziu, printr-un salt dincolo de pârleazul acestui veac, să te ascult cum te

Prin ciobul pustnicei fereastre umblă timp De mână zboară cu tăcerile din noapte O stea clipește undeva spre infinit Jos întunericul domnește peste toate Scaunul șade lângă masă plictisit În pat e

Deschide cerul Tău să caut necunoscutul, dând tălpi pentru aripi, să sfărâm muntele în pupila apei, dar sting ce nu pot vedea cu Promisiunea.

mi-ai adus de la pol un iglu și câteva regente pentru frazele în care eu mă pierd în explicații cu elemente neoretorice ești mai rece ca de obicei chiar mai rece decât Gina pe care am pupat-o la

uitarea această floare care crește din marmură am latitudinile memoriei fluide până la abis poate am cântat prea mult lasitudinea s-a născut dintr-o Meduză îngânată de ape reci m-am învelit cu

când va veni acel timp care va scoate rugina din zâmbet? cum ar putea diminețile să dea numai roade curate? ce trebuie să învăț ca să păstrez totdeauna pacea? sunt întrebări pe care și tu le

Clara, fiica unui comunist din clasa intelectuală, chiar burgheză – au mai existat și din aceștia, primise o educație aleasă. Mersese în copilărie și adolescență atât la Paris și Viena cât și la

Te cer asemenea cum te cere vântul, în asfințit spre-a strânge ziua în trecutul rod de lacrimi al luminii... Te frâng cu repeziri adormiri aidoma nopții căreia omul și-a vândut neveghea... Cu răcnet

m-am trăit ca-n ospeție s-a evaporat vinul prin vine că după atâta beție nu mai simt gustul de mine sunt un pahar plin e la cap firul de ață daru-ți este pe sfârșite plâng și ultima-mi

se pot schimba cursurile apelor se pot nivela munți și se pot goli oceane chiar de s-ar scoate din ele câte o picătură pe rând știi ce nu se poate schimba? această lavă curgând dinspre inimă spre

stãm sub semnul mazilirii al peşchesului al tributului veşnic datorat unei înalte porţi sau unei înguste viziuni sociale suntem ce

tăcerea își soarbe cafeaua de dimineață s-a răsfoit toată noaptea în guri și în minți flămânde somnul s-a întors după miezul nopții cu pleoapele pline de povești cea mai interesantă era povestea

Dacă o să-ți vină clipa să-ți pierzi gândurile-n ea, dă-ți jos totul de pe umeri și pune-l în cârca mea. Poate ți-l voi duce-o vreme, cât s-apuci măcar să-i spui câte urme ți-au rămas și câte nu

ți se pare că nu am înghețat suficient? că sala asta de așteptare a rămas în două colțuri doar pentru ca umbrele să-i poată părăsi pereții și să alunece spre următoarea gară?... credeam că

un ochi nevăzut ți-a prevestit plecarea simplă, liniștită, fără nicio solemnitate așa ca desprinderea frunzelor indiferent de prezența cuiva nimic, nimic nu s-a schimbat (cu excepția acestei

bună ziua Mamă Planetă, ce faci? uite, fac un suc de portocale rașchetând o livadă de o cometă amenințătoare toate bune cu moderație, am să îți bag vibratorul ăsta care te obsedează dincolo de