Atelier Literar

Sunt dascăl de stihuri și povești Și le tâlcuiesc, să le iubești. De-o viață-ntreagă predau știința, Ca să-nțelegem rostul și ființa. Sunt obosit să-ncerc tot în zadar, Să fac din pelin dulce

Ți-ai trimis băiatul acum două mii și ceva de ani și ai crezut că e de ajuns. L-ai mai trimis și pe Dante să ne spună cum ar fi. Până și picăturile de ploaie se întreabă dacă merită să cadă pe

vântule nu mai scormoni sufletul e zimț în cenușă și sună a os de castan nu vreau decât o liniște de vertebră din care să-mi beau simfonia uită-te la mine te-am mirosit nu ești decât o za dintr-un

Așa cum viața nu e poezie, nici eu nu sunt un zarzăr înflorit de Paște, nici tu o coală albă, de hârtie, fără de care versuri nu s-ar naște. Nu am prin buzunare praf de stele și nici o lună

Se face seară peste cele trei rânduri de parchet și nimeni nu le trece. Se face frig sub tavanul alb și nimeni nu îl strigă. Lumina de fosfor a ecranului desenează pe cearșaf o fațetă de calcar, un

Cumplit aș vrea să dorm, și să visez doar albul clandestin, scuturând praful stelelor oarbe lipsesc umbra de propriul destin. Noaptea legată să nu-și repete pasul, umblând frivolă pe un prezent

Eram la masă cu Manole și Cristi. Trei cetățeni cu drept de vot, drept la opinie și vreo șase beri de căciulă. Manole perora. O ținea înainte, ca surda pe mormânt, cu o demonstrație căreia eu îi

singurele chestii care au reușit la facerea lumii au fost asfințitul și curajul de a mai trăi încă o zi au ieșit mult mai bine decât carnea de om și când voi deveni prinț voi interzice

Bunicul mergea din gară în gară cu cărți de vândut. Biblioteca devenise geamantan. Credința lui nu mai încăpea în litera legii. Decretul 358. Început de iarnă. Măcar să fi fost vară, să poți mânca

doar îmi sunteţi aproapele pe fiecare în parte pe toţi laolaltã în aşa fel încât sã nu mai plângã nimeni în aşa fel încât sã nu mai pot rãsufla decât prin plãmânii voştri fãrã niciun oftat ochii

ieri te-ai plimbat prin casă desculț, de la laptop la balcon apoi prin bucătărie, până la fereastră, nu m-ai întrebat cât e ceasul ce planuri avem pentru azi, afară era întuneric, ploua nu voiai

Iubirea începe cu un țipăt de cocor deasupra inimii. Cu respirația tăiată de minunea că ai putea încolți. Mi-aș dori să-ți îmbrățișez rădăcinile și, înlănțuiți, să ne predăm luminii. Am să te ud

Mă feresc de cei care vin spre mine înarmați cu citate pioase și mângâieri livide, ca de o infecție a spiritului. În arena absurdului, consolarea este cel mai perfid drog: un anestezic moral care

dau să intru în cameră. ciocănesc politicos. nici prea tare, să nu sperii. nici prea încet. tăcere. ciocănesc din nou. tot tăcere. apoi, crap ușor ușa. cât pentru o respirație. cât pentru o

Să cadă peste noi o ploaie de secunde, Doar astăzi, timpul să se facă blând. Ceea ce doare-n ceasuri se ascunde, Ce e etern, rămâne doar un gând. Să ningă peste noi cu frunze de lumină, Să stea

Mai stau un moft, o carte, două, un albatros, o cacealma, mai stau un nor să văd cum plouă, mai stau un fum la o cafea. Mai stau o bere și un munte, mai stau o mare și un vin, vreo douăzeci de

Arhitectura serii își strânge pendulul în noduri de ger, o mecanică oarbă ce-mparte lumina în unghiuri drepte. Pe masa de marmură, vechiul și abstractul mister își numără pașii pe-un șir nesfârșit de

— Dreptul de a pleca, zic, e unul dintre puținele drepturi ale omului pe care le consider cu adevărat inalienabile. Tu te chinui să desfaci un borcan cu castraveți murați și-mi spui să las drepturile

Cineva, sus de tot, a amestecat literele și cuvântul ce-a ieșit l-a trimis printr-o picătură de lumină, aici, pe pământ. După mulți ani, lumina mai caută prin gări alfabetul pierdut. În geamul unui

poţi rãsturna cornul abundenţei şi nu vei gãsi vindecare te va roade nimicul cum rod cariile un stejar iar sufletul va atârna jalnic precum o cârpã neagrã pe un cap de voievod mazilit ori mai