Atelier Literar

Nu sunt de aici și nici de acolo, ca o gară uitată între două orașe în care nu mai oprește nimeni. Oamenii își poartă convingerile ca pe niște steaguri, iar eu am rămas cu mâinile goale, privind

Jucând titular în liga speranțe am prins un loc ferit, la rezerve. Pe bancă zarurile decideau soarta meciului, 6-6, merge treaba, poartă-n casă, nu mă prinzi descoperit amice! Antrenorul ieșit în

Sunt mică. Mică rău de tot. Chit că am cu 5 ani, 3 luni și cinșpe zile mai mult decât alții: cred cu ardoaree că tot ce zboară se mănâncă: în ruptul capului n-ar putea vreun cineva să mă convingă de

Rubio conquista de interior Cât dintre cuvinte dor inferior Pe care le spune cineva rostind Fără a cuprinde vârful infinit? Este întrebarea ochiului ce uită Că uitarea lui este gol de mută Întindere

Viața mea a fost o lacrimă pe care am încercat s-o prind în cuvinte. Pământul este o lacrimă rătăcitoare în univers. Universul este o lacrimă scăpată din pleoapa lui Dumnezeu. Jumătate este o

Duminica are o mecanică perversă. Presiunea brută a zilelor de muncă este înlocuită de o formă mult mai parșivă de obligativitate: datoria de a te simți bine. Sistemul îți livrează iluzia timpului

Am plecat pe străzile tinereții pustii ținându-ne de urât și de vise ca de niște frânghii care ne trăgeau în rătăciri asfaltate de dor, pe firul sângelui ce își recunoștea chemarea. Șoseaua

pentru fiecare poezie ce nu a lăsat-o să respire inima a început să bată tare ca sub mâinile tale numeroasele muzee în care și-a fost ghid însuflețind trecerea de la unul la altul, în pasul ei

Jăratic vatra cuprindea; În cuie-s prinse rochii. Și-n gol rotea ea ochii, În valuri părul îi cădea. Lumina slabă pâlpâia în spuma dens-a nopții. Amarul gând al sorții, cu mâini plăpânde și-l

orga ivoar din odaia întunecată pasul îndurerat pe covoarele cu irizații de argint foșnetul rochiei învolburate ferestrele închise de ploaia în do major cuvintele recitate din scrisori albite de

am aşteptat dintotdeauna, cu îngăduinţă împărţind, apă din apropierea mea femeia cu braţul de lemne în mâini am desenat o mulţime de ochi sub capacul de sticlă să nu mai cred, în strălucirea din

Am căutat toată noaptea ceva care să schimbe sfârșitul la șase, n-am mai găsit nimic afară se făcea ziuă iar eu, inutil mergeam spre casă încet ca și cum câteva minute în plus ar fi putut însemna

De ani întregi, ea își agăța cheia în cuiul de lângă ușă. El o ținea pe a lui în buzunarul gecii de lucru, chiar și acasă. Într-o seară, când ea își luă cheia, cuiul veni puțin după ea. Îl împinse

În fiecare om locuiește o casă. La început pleacă oamenii. Apoi se sting luminile. În unele case se sting becurile. În altele se sting oamenii. Când eram copil, iarna venea prin țevi. Acum vine

Îmi îmbăt sufletul, părinte, cu zeama caldă de cuvinte, s-adoarmă-n sfinte veșminte și să rămână-n veci cuminte; să nu se mai teamă de a nopții geană, să nu mai tresară de vântul de-afară; ca să nu

Paltonul mamei avea treizeci și șase de grade numai în mâneca stângă. Restul stofei luase temperatura casei. L-am lăsat în cuier. Până dimineață, căldura urcase de la manșetă la cot. A treia

sunt lumina ieșită din locurile întunecate ale conștiinței rana fragedă deschisă în carnea nopții albe mă poartă spre centrul ce se învârte în jurul punctului orb din lumină precum ochiul neînchis în