Atelier Literar

știu unde se duc oamenii după ce mor. după ce scurge toată viața din ei și atingerea lor devine de gheață. se duc în clădiri de pompe funebre, unde sunt îmbălsămați până li se schimbă trăsăturile

Iubito-i douăjpatru, mai stau un pic și fug: mă-ntorc în sarea mării să-nchiriez un val și costumat propice, revin în carnaval. (Ai grijă ca dovleacul sa fie ignifug).

sunt creștin ortodox și exact așa gândesc trăiesc simt și grăiesc adevărat creștinismul a avut un învățător și o mulțime de profesori unii mai timizi și-au spus apostoli alții mai tupeiști

Mi-ai lăsat parfumul în poală, o pasăre din apropiere s-a luat după urme, a obosit căutând amintirea ta proaspătă. Dă-mi haina jos și-ți vei privi goliciunea cum se umple de mine. Nu trebuia să

Printre clădiri perimate amuțite din veacuri trecute aleargă carcase metalice zdruncinând temelia junglei urbane clepsidre de varii dimensiuni își varsă nisipul în abstractul din jur epuizând în

toamna primul vers al unei elegii în tonuri de chihlimbar cadența ploii pe marmura mormintelor șiragul de păsări întunecate arcuit pe catarge de undă pustie sorocul florilor de

Dacă aș ști vrăji Pentru ochii tăi mi-aș dubla sufletul ca să am unul pentru ambii Pentru pielea ta m-aș transforma în apă fiindcă altfel te-aș murdări când te ating Pentru buzele tale m-aș

aşteptând momente potrivite pentru vieţuit sau mai degrabă ascunzându-vã în spatele iluziei ca dupã o perdea transparentã cu speranţa cã veţi surprinde fericirea într-o ipostazã perfectã numai

superfluu acest discurs în fața oglinzii te răsfrângi în cristalele amorfe cu un surâs complice nu te mai regăsesc în cuvintele aritmice ai cuprins brațele trădării nu te mai văd în cadrul

E 9 dimineața şi întuneric în fine, ar fi putut fi la fel de bine lumină dar asta ar fi presupus că noi, ca specie, ne-am maturizat semnificativ în ultimii zeci de ani lumină, ceea ce nu

Niciunul dintre ei nu putea să scape. Gavril, Rafael, Mihail, chiar și Lucifer, întruniți în comisie, nu puteau acorda nicio scutire. Pe rând, fără grabă, erau mii de ani la dispoziție.

E douăjtrei, iubito, nu ca ieri, Îți las buchetul de minute iarăși, La colțul dintre azi și nicăieri, Să te petreacă anii, buni tovarăși.

Era târziu. Afară ploua cinstit. Frunze galbene cădeau infinit Împodobite de pleoape cu gene False precum un ochi care Nu își dorea să vadă, Ci să fie privit. Deodată, În fereastră pisica Din

Din forul marginal al Bulei noastre decretăm plenar cine nu bea cu noi bea împotriva noastră Ne emoționăm colectiv păcălim adevărul judecăm selectiv urâm compozitorul de ce fredonează partituri

nimic n-a mai fost cu pumnul strâns de tină să nu adormi din nou înspre somnul din groapă trupurile toate ard alunecă prin pumn când le atingi turbate de zgârciuri și de noduri pe drum ce străine par