Atelier Literar

Sâmburi gâgâiți de guguștiuci Simt că în carnea limbii port. O insulă peste care furtunile mărilor Din adâncul apei adună cochilii De melci ce-n pântec înot. Frământarea lor ce nu poate fi

Când vine suferința, ea se întinde ca o pisică moale și caldă pe perna și pielea ta. Cu mâinile goale, eterne mângâieri, adresant: Nicăieri. Cântecele din vene au afinitatea lor, brăzdată de

Nu mai ridic privirea din pământ și nu mai am nimic de demonstrat, Sunt doar o navă eșuată-n praf, pe care voi demult ați condamnat-o. E mult prea mare oboseala-n piept, ca o armată de nisipuri

Mă întrebam, copile, ce fel de inimă ți-au pus în piept, de îi iubești pe cei ce n-ai văzut cu ochii tăi de bebeluș, și-i cauți în fiecare om de pe pământ? Cu inima ce-ți nechează sălbatică, îi

cine sunt, dacă nu mai vreau să fiu cineva, cine sunt, dacă ratez din nou ultima treaptă și cad și uit tot. cum mă mai recunosc, dacă nu știu ce par a fi nepoată de bunici care nu mai sunt, fiică

Lumini aprinse ard În cutii de chibrituri, În cutii de pantofi. Baloane captive se zbat – Egouri legate de gratii Imaginare. Și tot felul De alte jucării de adulți Cu sau fără copii.

M-am făcut ac de cusut clipele cu gust de sare. Cuvintele au trecut prin mine ca printr-un tifon care strecoară laptele pentru hrana clipelor. Botez toate lucrurile cât să le recunoști fața doar

îmi aplec oasele la nadir dincolo de aripile tale sărate mă claustrez în durerea din velumul greu al suspinului meu mă îndoliezi adulmec urnele privirii tale închid adularea delirului în amintirile

A scos o foaie de hârtie și a citit solemn: „Iubirea nu figurează pe ordinea de zi. Sunt atâtea integrame de rezolvat, atâtea absențe care cer aprobări. Tu poți să mai aștepți. Ești doar un

Protocronismul autohton acreditează teza că neamul românesc vine de dinainte de timpul actual (istoric), din mitogeneză, continuând specificul modului de viață al primilor oameni care au populat

Dacă realitatea este dincolo de ochiul închis, și dacă atunci când dormim în anatomia gândului se înscriu căi, cărări noi pe care o treime din viață le călcăm explorând lumea de dincolo, acea trăire

E douăjșase, iubi, m-am așezat la rând, Nu mă-ntreba la care, mă vei vedea la știri, Mă-mbrac în frig, în noapte și-n dogmă, vrând-nevrând, Și-s pregătit, temeinic, de-aceleași ocrotiri.

Dați voie cârtiței să-și cânte Cântul de adormit copiii! Să îi învețe să umble pe sub pământ, Prin carnea lor până când își vor aminti Despre întunericul unde adormeau La sânul ei când orbi

Gândul aleargă desculț, ridică valuri aspre de pustiu șuierând absurd, precum vântul ascuns dintr-o scoică. Deșertul înghite pașii, tălpile calcă pribeag rătăcite impar, mimează solemn direcții

Visasem că mi-au înflorit Cuvintele, Atunci m-am spălat de teamă Și am reapărut iar între voi, Ca un luptător în arenă Pe care cei mai mulți Îl credeau mort. Și nimeni nu putea să Mă mai