Atelier Literar

am închis ochii soarele îmi ardea pleoapele reci am lăsat înăuntru luna să-mi ocrotească alchimistul în lipsa mea și m-am desprins de materie. strada era îngustă prea îngustă pentru a-mi ține

stăteam întinsă pe spate într-un lan plin de maci cu simțurile ascuțite la maxim priveam cerul și-mi imaginam forme în nori inimi, copii, un căluț de mare am râs… eram liberă, liniștită, fără

Din trupul de lut, o, Părinte slăvit, Îți scriu, ca un fiu prea smerit, rătăcit. În umbra de frunze, sub cerul tăcut, Mă-ntreb ce-ți dorești de la lutul pierdut. Tu vezi ce nu văd și cunoști, ce nu

Unde merge iubirea atunci când nu mai are nimic de demonstrat? Când emoțiile se liniștesc, iar trăirile își găsesc odihna în tăcere, unde rămâne ea? Unde își caută sufletul casa? În ce pământ ai

nu-mi strig numele de fapt nu am nume nici viaţã nu am nici moarte nici mãcar sentimente sunt ceea ce nu mai am şi din când în când visez

Plecările nu schimbă lumea, îi întorc uneori aerul boem al iernilor vechi. Întrebarea despre iubirea din adolescență se ascunde în zborul bondarilor peste magnoliile înflorite. Nicio petală nu

În trupul unde trăiesc m-am născut Precum firul de praf din pământ. De-a lungul vadului lumii îmi curge În el fiecare picătură de sânge. Datorită lui sunt la fel de bătrân De când m-am născut și

un zvâc din zăpadă tulbură infinitul – o ieruncă cimitir uitat – urmele strămoșilor înzăpezite taraful din sat – iile de pe funie joacă-n horă veleat la sfârșit – în scârțâit de osii mersul

În ”The handmaid`s tale”, Margaret Atwood își imaginează o societate distopică, în dorința de a atenționa că de la democrație la totalitarism poate fi doar un pas, uneori atât de mic, încât nicio

celor care nu au învãţat sã caute esenţa printre resturile de nimic important rãmase mãrturie dintr-o viaţã perfect mãsurabilã precum o rãstignire între un apus dramatic şi un rãsãrit

diafan mătasea rochiei îmi îmbrățișează tălpile goale dansez pe vârfuri, cu mâinile ridicate în sus părul îmi curge cascade pe spate aștept să te pot îmbrățișa și văd umbra ta… se scurge pe

Sunt doar pionul de lemn de pe o tablă de șah din marmură aleasă ignorat uneori cu toate că poate ajunge în loc de regină sunt un fel de decor pentru alții pe scaune goale, uneori preferabil, sunt

Să ne tratăm, dar la spitale-i nebunie De gât agață gânditor un stetoscop Măsoară-ți pulsul, ia-ți tensiunea, pare bine Mai stai pe-acasă, poate trece stând pe loc Dacă e doar în mintea ta

Dimineața, într-un colț liniștit al internetului, platforma oftează ca o seră veche. Nu se mai laudă, nu mai strigă — doar foșnește, ca un ghiveci care încearcă să-și amintească ce floare trebuia să

De unde atâta lumină? De unde atâta căldură? De unde atâta cenușă? De unde vin toate Și unde se duc Împreună? De câte pene are nevoia o aripă Ca să poată duce în întindere zborul? Și de câte

Aici, unde cifrele își ascut colții de sticlă, noi am construit o perfecțiune sterilă. O colivie geometrică. Te privesc. Ești decorat cu metrici și indici de aur, ai învățat alfabetul mașinilor, dar

Șuvițe de lumină, prelinse din boltă, le privesc traversându-mi irisul. Cu teamă mă prăbușisem din cer, unde păsări de argint mă țineau cu ciocul. Ecouri de voci mă încolăcesc și cred că am străpuns

Arid, pământul cărării pe care călcam, Se întindea ca viermele care căuta Umbra în care să își ascundă Făptura-i inelară rotundă. De-a stânga și de-a dreapta, valuri-valuri, Coaptele lanuri de grâu

La început nu a fost cerul. Nici pământul. Nici apele. La început a fost femeia cu neștiutul în pântec. Mergea prin neființă cu pasul rar, ca și cum fiecare mișcare ar fi putut deschide o

îmi sprijin grija vieţii în toiagul înţelepciunii şi-mi pare cã stau agãţat de cer asta nu înseamnã cã am învins gravitaţia şi nici cã am înţeles ceva din propria greutate apoi cu inima înverzitã