Atelier Literar

Mă întreba cineva odată despre evrei: de ce au ridicat atâtea valuri de ură, antisemitism împotriva lor? Și i-am spus că sunt dintre popoarele lumii cu cea mai veche diasporă, de la robia egipteană

O rochie așezată pe un scaun, într-un tramvai aglomerat, cu aer boem, duce, în culori pastelate, gândurile ei. Plecată dintr-o lume, fără să știe ce direcție urmează, a rațiunii sau a sufletului

Drumul se întinde înainte, alerg și cânt, se unduiește sub talpă. Măsor distanța pas cu pas, merg și privesc piatra mută ce sfidează tăcerea... Mă opresc și ascult singurătatea.

Hai să urcăm pe crestele ascunse, deși prăpăstii perfide somnolează-n jur. Dar, de vom fi vrednici, dincolo de ceață, vom odihni pe o platformă înverzită, plutind ca pe un vapor, pe o mare

știu ce sunt diminețile cu vălul lor iconic pe care îl slăvește lumina muzica trece prin firele de borangic răsucite spre sori sărut urmele buzelor tale pe tivul înflorat se sparge ziua în reflexii

am un cer de duminică - n-are descheiați nasturii melancoliei, dar e bine, atâta timp cât nu-mi bat capul cu paranteza asta, pe care, uite, o deschid, să nu spună cineva că mi-e frică. (n-am la

înainte de alunecarea-n lumină fă-ți trei cruci din lemn de plumb, în numele soarelui, al lunii și al stelelor, nu descheia cămașa umbrei să nu ți se rătăcească mințile, de plouă, aprinde o

N-am liniște. Pe undeva e firesc. Mi-am pierdut serviciul. Nu, nu e “break” în favoarea partenerului de tenis. Chiar mi-am pierdut serviciul. Ăla de-mi asigura, contra unui stress permanent,

O vreme nu a mai trecut Clara prin secția lui, știa că-l ofensase și l-a lăsat să zacă-n suc propriu. Spera să conștientizeze pe ce principii se bazează relația lor. Ea îl alesese pe Stăncescu

cineva se joacă de-a baba oarba în propria viaţă în propriul vis, alăptat la sân dintr-o lume cu multe străduţe înguste cineva are multe jucării_opţiuni pe care şi le trece printre degete pentru că

Vai, ce îmi place să mai răsucesc Cuțitul în rană, Până ajunge să îmi străpungă Capilarele fine Și să trosnească venele în mine, De frig Și frică Și regrete. Până se carbonizează țesuturile

Nu mi-au mai rămas multe de făcut… am mângâiat zăpada și ploaia m-a udat în iubire m-am revărsat apoi am amestecat literele în cuvinte neînțelese sufletul în rugăciune l-am înălțat spre cer și-am

Bob cu bob văzduhul cerne, sită dorului pământ. Haideți la cules de stele, floricele-n foi de vânt! Timpul stă-nvelit în lacrimi pe obrazul de granit; Cine cade-n pașii ultimi de ninsori de

Când Luna-și țese trena de zăpadă, Din fulgii moi, potopuri stau să cadă. Pe vaduri verzi, adâncul din sorginte Sorbea duios absintul din cuvinte. Sub crater, lumea stă în tremur liric, O stea scria

a ieșit vremea la drumul mare strânge birul cu delicatețe timp poeții mulg cu râvnă cuvântul tristețea se revarsă sparge în treacăt pieptul jagardelei trotuarul miroase a esență e mare dramă în

Timpul a spulberat orice surâs. Primăverile au trecut ca intr-un altfel de ieri. Copaci noi au crescut în pământ sigur, cu gândul numai spre cer. Bătrânul cu vârstă incertă pășește firav, discret

Drumul până la Tine e lung. Și n-am decât o inimă. Și aceea goală. Și-apoi, doar în genunchi pot urca. Tac și te rog, suflete: taci și tu, să pot zidi drumul spre lumină. Moartea nu mă mai sperie.

umbra se încheie la nasturii liniștii ermetizându-mi emoția tăcerii, cămașa de forță a singurătății mele, tu ești un ceas care a stat în zare încât și în mine sunt o singură secundă dormind, mă