Atelier Literar

Există un tip de liniște care se așază peste orașe exact când semafoarele încep să clipească mai des ca niște metronome obosite: o liniște care nu are nevoie de noapte ca să se facă simțită. E

În somn îți era frig ca atunci când ai uitat mănușile în taxiul ce te-a dus la gară Era prea frig să mai alergi după iluzii ai preferat să urci în vagonul ce te-a purtat la o altă

Luni întregi au trecut fară să te mai aud , sau să stiu că mă aștepți acasă. Și au fost și zile în care am zâmbit întreagă zi , și a trecut totul pentru că în sinea mea știam că ești încă acolo. Dar

999 de cocori de hârtie sunt gata să-și ia zborul prin aerul de cenușă. Nu pot decola până ce nu îl termin pe ultimul. Lucrul stagnează. Nu mai am material. Am încercat să cârpesc din carnea

În 3 puncte, 3 linii și iar 3 puncte respir... Șantierul trupului meu se sprijină pe singurii plămâni, așteptând subvenția. Stare de sfinți urcați pe pereții altuia, de trupuri puse în chirii

Te marchează o atitudine. Privești cu ochii și nu zici nimic, nu poți face nimic. Încerci să îndrepți, să nu dai cu ciocanul mai adânc în cui, ca să nu creezi o rană. Când scoți cuiul, rana devine

de la an la an mai tãiat aproape un scurt metraj cu bani puţini şi multe iluzii rãvãşite renunţãri şi automatisme alb negru gri cu durere rup detaliile cu flori de zarzãr ascund într-un

La casa mea, nu mare, nu frumoasă, dar plină de respirațiile noastre. Dimineața intra prin ferestre cu o lumină roșiatică, de la atât de multă dragoste, și care nu știa încă pe cine va

Paradisul meu cu iubire l-am împrejmuit, să nu lase maleficul în el să pătrundă, ajunge cât zei nemiloși l-au dijmuit, în sărăcie și nevoi lumea se afundă. acum sunt martora tributului de

Vivian avea picioare moi și gambe aurii și degetele ca mătasea împletită pe fruntea frasinilor. Vivian trăgea din țigară până îl ardea. Vivian nu mușca vocalele, doar le rostogolea pe

Prima zi Într-o zi fără de veste Mi-a spus mama o poveste Cu fasolea fermecată N-am dormit; o știu pe toată. Într-o zi de luni, mă crezi? Când era mama plecată Sub o masă, ce să vezi? O fasole

— Deci ai venit! Ia loc, te rog, ascultă, O să-mi trag sufletul, apoi ți-l dau. Reazemă-ți coasa de perete o secundă; Oricum o să mă iei cu tine, vreau – nu vreau. Am apărut pe lume ca oricare

războaiele precum arsurile cu țigara pe antebraț oamenii prin adăposturi visele lăsate afară în cel care ridică un copil din ruină în pâinea împărțită între doi străini într-o mână întinsă într-o

timp de șaizeci și patru de ani am adunat sârme să le înnod. ascuns în gura stâncii ascuțeam marginea, răsfoind nopțile. sub grămada de limbi îmi cădea capul. cu nodul în palmă alerg între hotare

Niciodată nu am fost orbi. Cu toții suntem doar nevăzători. Trandafiri a căror floare poartă Toate nuanțele culorilor și Liniile formelor din care În împrejur cresc. Ceea ce poate fi privit Și ceea