Atelier Literar

Viața mea a fost o lacrimă pe care am încercat s-o prind în cuvinte. Pământul este o lacrimă rătăcitoare în univers. Universul este o lacrimă scăpată din pleoapa lui Dumnezeu. Jumătate este o

Duminica are o mecanică perversă. Presiunea brută a zilelor de muncă este înlocuită de o formă mult mai parșivă de obligativitate: datoria de a te simți bine. Sistemul îți livrează iluzia timpului

Am plecat pe străzile tinereții pustii ținându-ne de urât și de vise ca de niște frânghii care ne trăgeau în rătăciri asfaltate de dor, pe firul sângelui ce își recunoștea chemarea. Șoseaua

pentru fiecare poezie ce nu a lăsat-o să respire inima a început să bată tare ca sub mâinile tale numeroasele muzee în care și-a fost ghid însuflețind trecerea de la unul la altul, în pasul ei

Jăratic vatra cuprindea; În cuie-s prinse rochii. Și-n gol rotea ea ochii, În valuri părul îi cădea. Lumina slabă pâlpâia în spuma dens-a nopții. Amarul gând al sorții, cu mâini plăpânde și-l

orga ivoar din odaia întunecată pasul îndurerat pe covoarele cu irizații de argint foșnetul rochiei învolburate ferestrele închise de ploaia în do major cuvintele recitate din scrisori albite de

am aşteptat dintotdeauna, cu îngăduinţă împărţind, apă din apropierea mea femeia cu braţul de lemne în mâini am desenat o mulţime de ochi sub capacul de sticlă să nu mai cred, în strălucirea din

Am căutat toată noaptea ceva care să schimbe sfârșitul la șase, n-am mai găsit nimic afară se făcea ziuă iar eu, inutil mergeam spre casă încet ca și cum câteva minute în plus ar fi putut însemna

De ani întregi, ea își agăța cheia în cuiul de lângă ușă. El o ținea pe a lui în buzunarul gecii de lucru, chiar și acasă. Într-o seară, când ea își luă cheia, cuiul veni puțin după ea. Îl împinse

În fiecare om locuiește o casă. La început pleacă oamenii. Apoi se sting luminile. În unele case se sting becurile. În altele se sting oamenii. Când eram copil, iarna venea prin țevi. Acum vine

Îmi îmbăt sufletul, părinte, cu zeama caldă de cuvinte, s-adoarmă-n sfinte veșminte și să rămână-n veci cuminte; să nu se mai teamă de a nopții geană, să nu mai tresară de vântul de-afară; ca să nu

Paltonul mamei avea treizeci și șase de grade numai în mâneca stângă. Restul stofei luase temperatura casei. L-am lăsat în cuier. Până dimineață, căldura urcase de la manșetă la cot. A treia

sunt lumina ieșită din locurile întunecate ale conștiinței rana fragedă deschisă în carnea nopții albe mă poartă spre centrul ce se învârte în jurul punctului orb din lumină precum ochiul neînchis în

I. Moartea adormită A venit noaptea — fără dor, fără frică, ci cu pașii unei femei care-mi cunoștea ușa de pe vremea când o închideam doar ca să nu se mai audă că nu mă caută nimeni. — Sunt

Tata Tata, ce mână la mine niciodată n-a ridicat, Domnu’ mi te-a luat. Ce glas tu niciodată nu ai ridicat, Dar Domnu’ mi te-a luat. O pură iubire ca a ta eu deja nu voi mai avea. Învățământul dat

Abia aștept s-adorm, iubito, să dorm o lună, chiar un an, să dorm ca somnul, în neștire, să doarmă-n mine un motan. Să dorm în pat, să dorm în gară, să dorm en-gros și en-detail, să dorm din iarnă