Atelier Literar

Dormi liniștit, copile, în covată de vise, Dumnezeu îți veghează somnul și-ți tine stelele aprinse, Îți voi spune povești despre țara unde macii râd în soare Și râuri, pline de pește, curg lin

pleoapele s-au lăsat, lacrima se revarsă în lăuntru, îmi privesc inima de la stânga la dreapta și îmi zic că așa trebuie să fie întocmai și a ta dar privită de la dreapta la stânga, plânsul îmi

Uneori, în locurile unde ar trebui să domnească dialogul, se așază o liniște forțată. Nu pentru că oamenii nu ar avea ceva de spus, ci pentru că cineva apasă pe butonul de „off-topic”. Asemenea

Nu-și permitea să ridice tonul la maică-sa dar începuse să se exteriorizeze la club unde ajunsese să țipe și să vorbească ca un birjar cu milițienii pe care-i antrena. Căpitanul care răspundea de ei

Dacă vreți să ucideți o civilizație, nu chemați barbarii la porți. Nu aprindeți torțele și nu aduceți armate. Este de ajuns să-i învățați pe oameni să se bată pe umăr de la prima întâlnire. Cel mai

În orașul în care nimeni nu mai visa, ferestrele se deschideau doar din obișnuință, iar diminețile veneau la serviciu ca niște funcționari obosiți. Pe bulevardul principal, Dumnezeu era

Îmi lungesc ochii și trupul la fereastră, dezrădăcinez copacii, mă lovesc de stâlpi și coșuri de gunoi, mut piese umane pe strada din pavaj policrom. Chilotul tanga nu-mi oferă confortul, mă dor

etichete şi lumini într-un carusel de note în niciun caz a lui damocles poate doar firul de pãr leagã universul ca pe o speranţã de toate neîmplinirile ori un opaiţ desluşind papirusul într-un

trupurile noastre într-o îmbrățișare metamorfozată în tăcere imagine diluată a nopții inel într-un sipet de onix mâinile noastre arcuri în oglinzi picurând lacrimi dense linii frânte într-o gravură a

S‑a apropiat încet, Cu pași care nu voiau să rupă Fragila liniște A unei familii strânse în praful drumului. Cățelușa și‑a ridicat capul. O clipă — atât cât să lase speranța Să‑i aprindă ochii

Întâlnirea cu Dumnezeu apare Pretutindeni și oriunde. Ca timp și ca spațiu. Este un strigăt, o chemare Adresată fiecăruia dintre noi. O înfiorătoare, unică stare în doi. Umbră căreia, fără

mereu simțea o ușoară tristețe după sărut de parcă s-a închis o prăvălie și că vânzătorul de dincolo de ea încă-i zâmbește vag mereu același je ne sais quoi banal și puțin sinistru el observa

am ferestre de verde și un cuvânt roșu mic peltic și isteț cât un pitic ieșind dintr-un mac deschis aprins murdar de boabe pe gură din ferecătură iese patetic ermetic și alfabetic ordonând

Nu știu să mor Pentru că mama m-a prins de mână la naștere Și nu mi-a mai dat drumul Nu știu să pierd Pentru că fiecare zi este un câștig Cu tot ce se naște din neant Din aburul acesta palid și

Între două cuvinte atât de mici încât par neînsemnate, se deschide uneori întreg cerul unui om. „Mulțumesc” — gest fără greutate, și totuși, ancoră în lumină pentru tăcuta trudă a iubirii. Îl

există spațiul în care ne întâlnim acel punct din care pornește fiecare încotro poate acolo de unde întoarcerea învață să ia de la capăt atingerea ne regăsim când gândul ne strigă în acel răgaz în

pentru mine poezia nu e nici frumusețe nici încântare e posedare e un fel de a încifra tot ce sunt cu rele cu bune cu foc și cu vânt poezia nu e neapărat legământ e o stare de agregare

Culorile lumii îmi clocotesc prin vine cu atâta fervoare și dor de cunoaștere, încât cea mai infimă celulă din uzina corpului își născocește perfecțiunea pentru a-mi găsi răspuns la vătămătoarea