Atelier Literar

„Eu nu-mi doresc în niciun fel să te surprind, Pentru că nu vreau să-ți spun despre ceea ce simt Și despre ceea ce înțeleg atunci când citesc Ce s-a scris despre ceea ce trăiesc”, Își zise în gând

auzeam conversaţii, doar eu le auzeam şi învăţasem să le aud în copilărie când mergeam la câmp, cu vitele fără voia mea pentru că nu-mi plăceau vitele alergau prea mult, de colo colo şi păşteau toată

Ușa a rămas întredeschisă, ca o minciună care încă speră să fie crezută. Pe masă, un pahar plin pe jumătate cu septembrie. Ea a plecat fără să închidă lumina. Telefonul nu sună. Tăcerea are și ea un

Îmi amintesc paltonul verde al bunicii… Nu era un palton scump: țesătura era ieftină, dar pentru bunica mea asta nu însemna că era un lucru lipsit de valoare. Muncise mult ca să și-l cumpere. Poate

O zi în plus în care încă mai sunt. Scriu această propoziție și, pentru câteva clipe, simplul fapt că o pot scrie îmi pare mai straniu decât orice revelație. Sunt aici. Am un trup, o memorie, o voce

Ungurii susțin că din secolul trei și până la venirea lor nu a existat picior de român în Transilvania. Prin cunoscuta formulă – terra vida își legitimează politic stăpânirea de o mie de ani asupra

așeza pe scaune nopțile cum făcea când era copilă cu păpușile și cu un ton didactic de la o catedră închipuită se juca cu ele de-a viața și de-a moartea de-a zgomotul și de-a liniștea le dădea note

Vine o vreme când îți dai seama... O, Doamne, ce dreptate avea Mama Când ne șoptea: „Nu te grăbi, copilul meu, Să mergi doar după gândul tău, Căci viața nu-i un simplu joc Pus sub pecetea de

O formă de manipulare există și în ordinea divină. De exemplu sexul. La început îl vezi ca pe un trofeu, ca pe o poartă spre Paradis, ca pe o încununare a unei lupte, a unui fel de luptă... apoi

Mai țin minte cum soarele coboară, toamna, dincolo de dealuri, cum cad nucile pe acoperișuri și cum râdeam ca proștii când te împiedicai în pădure. Mai știu ce puneam în tigaia aia unde

dar am să spun piua apoi îmi iau o clipã de respirat egal între douã sufocãri cu vise şi o sincopã de real după aceea fiecare cu tunelul sãu dar şi cu speranţa unei luminiţe înainte de marele hãu

mecanismul e simplu — dacă ai timp ți-l explic și te prinzi imediat — iei un picior, îl pui înaintea celuilalt, apoi pe celălalt înaintea primului și uite-așa, deși poate ai fi vrut să stai la o

O eclipsă disc perfect tăiat în cristalul cerului fără de pată o ploaie caldă de vară când desculț mângâi iarba un autobuz care sosește în stație tocmai pe când ai ieșit din bloc toate sunt mărgele

Poemul vieții mele pare comandat de la IKEA cu mâinile tremurânde fără manual l-am asamblat cum am știut mai bine unele rime le-am forțat altora nu le-am găsit locul astfel acum la venirea

Altădată, azi "începea școala". Nu pot zice că școala mi-a fost foarte dragă. Ba chiar uram că vacanța cea lungă își cam băga picioarele în bălțile încă timide de pe strada deja galbenă de frunze.

Bietele, femeile, cum li se-întind coapsele, pânzele, inimile calde, lipicioasele, vai, înșelătoarele, se întind din ce în ce, și apoi, ca din senin, inimile, pânzele.. rămân doar bucățile.

Doi corbi, în iarba galbenă a toamnei, Cătau prin fir adâncul vieții lor. Treceam pe lângă ei privindu-i cum în aur Stăteau împovărați și obosiți de zbor. Atunci am înțeles: în golul unde ei