Atelier Literar

Prăbușirea se încheiase. Iluziile își terminaseră treaba, dar mai păstrau o umbră din zâmbetele pierdute pe marginea prăpastiei. Nu mai rămăsese decât jocul. Trecutul venea în prezent, Nu mai avea

Cum bate azi, cum suflă, cum mai urlă... Ai scrie o cinzeacă despre el, Dar îți recită clopotul din turlă Și n-ai nici chef, nici bani, nici portofel. În cimitire-i mare sărbătoare, își râd

Plăcerea întunericului Este să bea din lumină. Pentru că, datorită gustul ei, Pântecului său, chiar de este plin, Îi cresc goluri care îi amintesc De infinitele ei străluciri. Goluri înfometate de

precum într-o peliculă fantastică dinaintea sunetului ceva asemănător cu un vis mut fără culoare între întuneric și speranța luminii care rulează direct pe retină primesc înapoi toată iubirea dar și

în zilele acelea se purta revolta, plete în vânt și zgomote melodioase, parcă tinerii terminaseră să joace de-a armata și, rămași un fel de soldați ai cartierului, purtau lanțuri și șenile de la

ar mai fi fost doar o singură zi, ca ea să se cureţe de pânzele de păianjen dar pământul se mişca din ce în ce mai repede şi nu era loc destul, să mă ajungă din fiecare urmă ea umbla de nebună prin

începuse să pice frunza și eu practicam ritualul japonez al liniștii alcătuind numele tău

filamente incandescente în frunzele pustii lampioane fulgurând în creneluri de hârtie apusă trec pe drumul ruginiu desenat ca umbrele din teatrul japonez pe ecranul toamnei lumina adoarme în cochilii

căs(z)nicia reușită - coabitare între o femeie care are atâția hormoni încât să aprindă un foc și un bărbat care are destui neuroni să-l stingă

Fă căptușeala inimii din aripă de vultur, să zboare. Te-am găsit în orga unei fântâni, iubindu-te la momentul nepotrivit. Citește-mă, eu intru în cămara mea, încui ușa să mă rog.

Te sun, iubito, dintre frunze, să-ți foșnet galben la timpan, îmi trec prin cord săgeți confuze și-mi cântă vântul la pian. Te sun ca dintr-o închisoare (un telefon pe an, atât), ca dintr-o pură

Hai, du-te în toamnă! Golește-te de ființa ta, doamnă! Lasă-te cuprinsă de întuneric! Nu mă mai privi și nici nu Îmi mai spune nimic! Astfel mi-am zis când m-a privit în ochi. Apoi am deschis larg

Trăiesc uneori clipe în care mă satur de mine Atât de mult încât nu îmi mai doresc Să fiu altceva din ceea ce Trecerea lor devine. Mă silesc atunci cu ceea ce cel mai mult Îmi plăcea să fac sau să

frate, ce e adevărul decât un puf de păpădie? sclipirile de pe aripile fluturilor— nu ai timp să-l pipăi. e privirea întoarsă, obosită de nonsens. după un timp omul se crede universul în

Sacrul s-a retras în tăcere, în cutele unor cuvinte nesupuse rostirii. Nu e o absență curată, ci o degradare lentă a sensului: un Dumnezeu încremenit în sine, ca o piatră care a uitat că a fost

Toată viața m-am simțit vinovat. Nu numai pentru greșelile mele, ci și pentru acele hotărâri pe care, privindu-le în lumina rece a rațiunii, le recunosc drept îndreptățite. Am purtat în mine un

În mine port un tribunal, Cu gânduri puse la dosar, Un judecător sentimental Și-un vinovat fără habar. Îmi cer dovezi pentru trecut, Îmi cer răspunsuri pentru mâine, Dar câte vieți am petrecut Doar

El pune întrebări despre ce nu se vede de pe țărmul acelei povești. Așteaptă ca Șeherezada să primească 1001 de ridicări la povestea apelor, din hățul privirii aerate de tăcere. O trimite între

Oamenii aceștia trec prin lume ca o curgere de ape înghețate, alunecă unii pe lângă alții fără să lase în urmă vreo dâră sau vreun semn, purtându-și umerii drepți și privirile oarbe într-o plutire

venea cineva străin, dintr-o ţară străină se auzea un clinchet, nişte monede bătute antic şi îmi spunea hrăneşte, du-te, cunoaşte oameni apoi răspunde celor care te privesc în ochi nu-mi spune că nu,