Atelier Literar

Te-am zărit și am stat departe, ca să ai drumul liber. Când ploua, mă înghesuiam în picăturile care cădeau pe tine. Dacă aveam noroc, una se prelungea. Era primul sărut.

Prind gând de gând și-mi făuresc o coardă lungă pe care o atârn peste zidul bătut de intenții cândva de alții construit înspre mine și-mi dau drumul, mă las cu toată greutatea momentului în

parcã din ce în ce mai galben ca şi cum l-ar prinde toamna obosit iar nebunii ãştia de greieri cântã de parcã ar avea conturile pline copiii râd şi rostogolesc viaţa spre vârf adolescenţii pun de-o

anamneza amintirilor mele licornii din memoria acvatică a abisului diafragmele nocturne care exhală praful înflorit al toamnei strălucirea serigrafică a ceasurilor mele tandre cu tine umbrele galbene

mergeam pe-același drum tocmai ai trecut pe lângă mine clipă pe lângă clipă erai superbă și grăbită în rochea ta de vise nu știu unde crezi că te duceai te-am strigat cât am putut de tare

Nu-i vorbă, e fantastic, nu-s vorbe, ci doar fapte, Se-adună-n grup fantome, se pregătesc de bal, Deși nu-i încă vremea (abia e douăjșapte), Iubito, cad precepte în mod fundamental.

A trecut timpul peste expresii, peste cuvinte înnodate tăcut, impregnate în coastele mele și inscripționate ca sacrificii. Le-am iubit. Vremea a îmbătrânit timpul, timpul s-a rupt în

Sâmburi gâgâiți de guguștiuci Simt că în carnea limbii port. O insulă peste care furtunile mărilor Din adâncul apei adună cochilii De melci ce-n pântec înot. Frământarea lor ce nu poate fi

Când vine suferința, ea se întinde ca o pisică moale și caldă pe perna și pielea ta. Cu mâinile goale, eterne mângâieri, adresant: Nicăieri. Cântecele din vene au afinitatea lor, brăzdată de

Există un moment în existența umană când oboseala încetează să mai fie o simplă reacție fizică și devine o condiție ontologică. Este clipa în care individul, hărțuit sistemic de instanțele

Nu mai ridic privirea din pământ și nu mai am nimic de demonstrat, Sunt doar o navă eșuată-n praf, pe care voi demult ați condamnat-o. E mult prea mare oboseala-n piept, ca o armată de nisipuri

Mă întrebam, copile, ce fel de inimă ți-au pus în piept, de îi iubești pe cei ce n-ai văzut cu ochii tăi de bebeluș, și-i cauți în fiecare om de pe pământ? Cu inima ce-ți nechează sălbatică, îi

cine sunt, dacă nu mai vreau să fiu cineva, cine sunt, dacă ratez din nou ultima treaptă și cad și uit tot. cum mă mai recunosc, dacă nu știu ce par a fi nepoată de bunici care nu mai sunt, fiică

Lumini aprinse ard În cutii de chibrituri, În cutii de pantofi. Baloane captive se zbat – Egouri legate de gratii Imaginare. Și tot felul De alte jucării de adulți Cu sau fără copii.

M-am făcut ac de cusut clipele cu gust de sare. Cuvintele au trecut prin mine ca printr-un tifon care strecoară laptele pentru hrana clipelor. Botez toate lucrurile cât să le recunoști fața doar

îmi aplec oasele la nadir dincolo de aripile tale sărate mă claustrez în durerea din velumul greu al suspinului meu mă îndoliezi adulmec urnele privirii tale închid adularea delirului în amintirile

A scos o foaie de hârtie și a citit solemn: „Iubirea nu figurează pe ordinea de zi. Sunt atâtea integrame de rezolvat, atâtea absențe care cer aprobări. Tu poți să mai aștepți. Ești doar un

Protocronismul autohton acreditează teza că neamul românesc vine de dinainte de timpul actual (istoric), din mitogeneză, continuând specificul modului de viață al primilor oameni care au populat