am un chef abisal
de scandal
pișc oglinda și zidul
și înjur elogios partidul
care mi-a spurcat blidul
tai panglica cu onoruri
la etajul pe minus la zboruri
pun virgulă între subiect și predicat
la
poate e ultimul somnambul fãrã normã
un fel de inventator al inutilitãţii desãvârşite
cu spume la gurã și ochii întorşi pe dos
fãrã nicio noimã
precum un zombie chinezesc
de unicã folosinţã
bun
Copila mea a adormit cu degetul mare
strâns în pumnul meu.
îl țin așa, ca pe un mâner de valiză,
cu care trebuie să trec o graniță secretă,
noaptea, prin somnul ei.
din când în când, își trage
Ce voi simți eu, oare,
când voi muri ultima dată?
Nu, nu trupul —
acela se întoarce oricum
în alfabetul materiei —
ci gândul,
acea fărâmă de sine,
care încearcă să se opună
întunericului.
Va fi
O cioruță-(un pui de cioară)
Azi învață... cum se zboară,
Pe aproape-i stau părinții,
Iar deasupra... poate sfinții.
Prin coroana cam stufoasă
Face-un salt... spre partea joasă,
Dar și-atinge o
atenți
să nu atingem direct lucrurile.
rareori le zicem emoții
aproape niciodată sentimente.
reciproc le împingem cu (și în) definiții.
au toate ipostazele
obiectelor subtil concepute
după
pe scena vieții azi am purtat etola melancoliei
primăvara aceasta este o odă a luminii
și totuși lacrimi curg iar în anticamera din decorul
adăpostind apostazia actorilor
care sunt azi fluvii
e precum un compas
pentru desenat fericirea
de un ochi obișnuit
să răstoarne afurista asta de lume
ca pe un ceva
dincolo de orice altceva
(o să-i dau într-o zi un nume)
ca și vouă
tovarăși de
O privire îmi dă târcoale zilnic
Duhnind a reproș colorat în pasteluri de avort și sinucidere,
Nu mai știu la ce sunt buni ochii: pentru a avea sau pentru a privi
Toate primăverile trăite mi se par
Printre crăpăturile fine ale imperfecțiunii
am găsit o iubire mai profundă
decât un canion marțian
În relieful accidentat al timpului
furtuna a devenit briza salvatoare a împreunării
Suntem sclavii
Violet
mi-a prins cerul în palme
și l-a lipit de frunte —
coroana fără cap.
m-am autoîncoronat.
îmi părea că sunt osul
din care s-a născut lumina
că sângele meu se scurge
din ramura
Tema: „Ai bani, ai prieteni - n-ai bani, n-ai prieteni.”
1.Judecată de fond
Atunci când banii nu-ţi încap în cont,
Ai mulţi prieteni, cât ai fi de tont,
Dar poţi să-i selectezi, inteligent,
Doar
Aș tot rima, că nu mă doare pana,
dar limba,-n lălăială triumfală,
ar suferi profund de-acea țicneală
de-a-mi etala, în versuri fade, rana.
Cu muzele nu am nicicum tocmeală:
mai las și eu, mai
pendulează pofta
între piele și os.
râsul îl cumpăr
doar la miezul nopții,
cu gust de tămâie
și pucioasă.
plânsul doarme
în buzunare.
cuvintele le cos
de tavanul camerei,
cu ace de gheață,
să nu
Mă uit la picioarele mele și mă gândesc
de ce să îmi suflec fusta și nu viața,
apoi te‑am găsit, erai îngerul acela
care știa cum să așeze râurile în matca lor,
cel care știa cum să taie apele
în
Am trăit întâlniri care nu aparțin timpului obișnuit, ci acelui strat al devenirii în care realitatea nu mai curge liniar, ci se răsfrânge asupra ei însăși, asemenea unei stări de materie care își
Au trecut anii, s-a schimbat regimul politic, fecioraşul a devenit fecior, s-a calificat muncitor minier în cariera de piatră, a fost recrutat în armată la 23 de ani, în 1947. Războiul a trecut pe
I
O, ziduri reci ce vă numeați cămin,
Vă las în urmă, praf și amăgire;
Pe un peron de sâmbătă, străin,
Îmi strâng întreaga viață-n mărginire.
Un sac de mână-mi este țara toată,
O selecție crudă,
Capitolul 4
În bucătăria Casei Vânturilor, tensiunea se putea tăia cu cuțitul. Anemo se plimba agitat, cu picioarele goale pe gresia rece, pierdut în gânduri, când telefonul din buzunar îi vibră