Atelier Literar

strig asta cerului şoptesc şi lunii vestea sã crape în rotirea ei supusã vremelniciei sunt nemuritor precum punctul din jurul cãruia se deseneazã infinitul hei infinitule tu eşti nemãrginit pentru

Tocmai citisem Arhipelagul Gulag de Soljenitsin, și aveam cam douăzeci de ani, dacă amnezia mea cauzată de PTSD nu cumva mă înșeală. Navigam pe internet fără teamă și intram în vorbă cu toți

Se coc murele în luncă, pași de părinți mă cheamă, simt mângâiere în aer. Trecutul se desface-n prezent atât de ușor... Îi iau de mână, le spun că-i vară, că uneori nu-i simplu și că mi-e dor de ei.

o auire în noapte Eva se pogoară în lume în ritm de fandango măsura ternară îi sărută gleznele strânse în iarbă din Eden pletele sunt valuri solitare acoperind nuferi coapsele cânturi solemne ale

în roșu ca flacăra de sânge e îmbrăcat asfințitul preludiu al nopții în care ne-om scoate inimile prin stern valsând în emoții sub cântecul de carne iar duhurile noastre s-or alinia precum niște

Anul acesta a fost secetă mare. Au secat apele, gândurile, nisipul din clepsidră, inimile. Tu de eu, și eu de noi. Aștept. Poate va da Domnul să se retragă și singurătatea în carapacea ei.

băieții lui Ilie Martin oameni de pradă fără cultură puntea de suspans între emisfere cameleonici vulgari scrâșnesc urechilor auzul sorb țigară din gura octeților ca pe o cafea de Lună

Ștefan Bârlădeanu - soțul Clarei - intelectual rasat, nu făcuse prea multe compromisuri pentru a-și păstra statutul social. Avusese capacitatea de a se adapta în funcție de regimul politic și abila

Umplu spațiul dintre noi cu ideea eternă. Buzele sunt arse, privirea neclară, mâinile vorbesc. Ștergem linia de orizont cu zâmbet. Suntem făcuți din pământ, un Adam și o Eva – făpturi ideale ce-și

Sunt înghițită de autobuze fierbinți, ce mă contorsionează sacadat. Același vis mă ține drept când Lunca plânge în mine cu valul Dunării spre răsărit- Trec, pe verde, printre șine ce ard și dale

grădina iluziilor mele scaldă anemone și cale în verdele etern al ierbii petalele se scindează în romburi pudrate de nisipuri nupțiale la marginea mării cresc scoici și alvare uitate de peninsulele

Vino tu, fericire! Vino-mi tu Și mă satură, Și mă umple. Azi am ținut post.

e ceva timp de când nu am văzut un oraș noaptea poate de aia merg așa ca un osândit la frumusețe și-mi ard obrajii ca unui norocos la fel  ca unul dintre ei pășesc în sănătatea ta! atâta

Din sărutul tău am înțeles de ce pământul iubește mai mult luna decât soarele și glasul tunetului galben sărută spinul roșu sub aripa vântului. Buza verde de pe ram iubește pogorâtorii dimineții, dar

am o malformație pe iubire, mi-au crescut picioare pe inimă în locul zborului, cordul meu pășește pe al tău, drum învecinat cu floarea de prin grădini ori de sub frunza ta himenul ți-e la locul

vecinii de la trei au plecat în Franța în '93 și de atunci l-au închiriat la kurzi, la palestinieni, la ucraineni, acum la nepalezi. apartamentul ăla a călătorit mai mult decât mine stând pe

bâzâie o muscă dar tu eşti legată la ochi iar nişte ciori ţin sforile căţărate pe câte un pantof cu toc înalt şi nu ştiu dacă o să te mai găsească cineva dacă o să te mai caute cineva presărând pe

Există oameni care nu trec prin viața noastră. Se așază. Ca lumina de august pe umerii unei după-amiezi: fără grabă, fără zgomot, fără să întrebe dacă au voie. Și, din clipa aceea, începem să

aștept stelarii cum așteptam trenul spre Marea Neagră cu fervoare îmbrățișări și promisiuni că voi fi cuminte voi sări în valuri doar ținându-mă de mâini cu prietenii și nu voi luat tot soarele în