am închis ochii
soarele îmi ardea pleoapele reci
am lăsat înăuntru luna să-mi ocrotească alchimistul în lipsa mea
și m-am desprins de materie.
strada era îngustă
prea îngustă pentru a-mi ține
stăteam întinsă pe spate
într-un lan plin de maci
cu simțurile ascuțite la maxim
priveam cerul și-mi imaginam forme în nori
inimi, copii, un căluț de mare
am râs…
eram liberă, liniștită, fără
Din trupul de lut, o, Părinte slăvit,
Îți scriu, ca un fiu prea smerit, rătăcit.
În umbra de frunze, sub cerul tăcut,
Mă-ntreb ce-ți dorești de la lutul pierdut.
Tu vezi ce nu văd și cunoști, ce nu
Unde merge iubirea atunci când nu mai are nimic de demonstrat?
Când emoțiile se liniștesc, iar trăirile își găsesc odihna în tăcere, unde rămâne ea?
Unde își caută sufletul casa?
În ce pământ ai
Plecările nu schimbă lumea,
îi întorc uneori
aerul boem al iernilor vechi.
Întrebarea despre iubirea din adolescență
se ascunde în zborul bondarilor
peste magnoliile înflorite.
Nicio petală nu
În trupul unde trăiesc m-am născut
Precum firul de praf din pământ.
De-a lungul vadului lumii îmi curge
În el fiecare picătură de sânge.
Datorită lui sunt la fel de bătrân
De când m-am născut și
un zvâc din zăpadă
tulbură infinitul –
o ieruncă
cimitir uitat –
urmele strămoșilor
înzăpezite
taraful din sat –
iile de pe funie
joacă-n horă
veleat la sfârșit –
în scârțâit de osii
mersul
În ”The handmaid`s tale”, Margaret Atwood își imaginează o societate distopică, în dorința de a atenționa că de la democrație la totalitarism poate fi doar un pas, uneori atât de mic, încât nicio
celor care nu au învãţat sã caute esenţa
printre resturile de nimic important
rãmase mãrturie dintr-o viaţã perfect mãsurabilã
precum o rãstignire între un apus dramatic
şi un rãsãrit
diafan
mătasea rochiei îmi îmbrățișează tălpile goale
dansez pe vârfuri, cu mâinile ridicate în sus
părul îmi curge cascade pe spate
aștept să te pot îmbrățișa
și văd umbra ta…
se scurge pe
Sunt doar pionul de lemn
de pe o tablă de șah din marmură aleasă
ignorat uneori cu toate că poate ajunge
în loc de regină
sunt un fel de decor pentru alții pe scaune goale,
uneori preferabil,
sunt
Să ne tratăm, dar la spitale-i nebunie
De gât agață gânditor un stetoscop
Măsoară-ți pulsul, ia-ți tensiunea, pare bine
Mai stai pe-acasă, poate trece stând pe loc
Dacă e doar în mintea ta
Dimineața, într-un colț liniștit al internetului, platforma oftează ca o seră veche. Nu se mai laudă, nu mai strigă — doar foșnește, ca un ghiveci care încearcă să-și amintească ce floare trebuia să
De unde atâta lumină?
De unde atâta căldură?
De unde atâta cenușă?
De unde vin toate
Și unde se duc
Împreună?
De câte pene are nevoia o aripă
Ca să poată duce în întindere zborul?
Și de câte
Aici,
unde cifrele își ascut colții de sticlă,
noi am construit o perfecțiune sterilă.
O colivie geometrică.
Te privesc.
Ești decorat cu metrici și indici de aur,
ai învățat alfabetul mașinilor,
dar
Șuvițe de lumină, prelinse din boltă,
le privesc traversându-mi irisul.
Cu teamă mă prăbușisem din cer,
unde păsări de argint mă țineau cu ciocul.
Ecouri de voci mă încolăcesc
și cred că am străpuns
Arid, pământul cărării pe care călcam,
Se întindea ca viermele care căuta
Umbra în care să își ascundă
Făptura-i inelară rotundă.
De-a stânga și de-a dreapta, valuri-valuri,
Coaptele lanuri de grâu
La început nu a fost cerul.
Nici pământul.
Nici apele.
La început a fost femeia
cu neștiutul în pântec.
Mergea prin neființă
cu pasul rar,
ca și cum fiecare mișcare
ar fi putut deschide
o
îmi sprijin grija vieţii
în toiagul înţelepciunii
şi-mi pare cã stau
agãţat de cer
asta nu înseamnã
cã am învins gravitaţia
şi nici cã am înţeles ceva
din propria greutate
apoi
cu inima înverzitã