Atelier Literar

e vremea să acopăr, pământul gol din sufletul tău, femeie care ai jurat cu degetul pe cer cu poezie aspră, cu alaiul acesta de moaşte cu timpul gras şi pufos şi ochiul de apă va fi martorul tău la

Semnele nu sunt cuvinte Însă, fără a fi ele, nimic Nu am putea rosti. Semn este o fântână Care așteaptă să Îi fie apa băută. Semn sunt mâini ridicate Ce cer cruțare celui care De aripa lor este

Draga mea, Îți scriu de aici, de la marginea patului nostru, în timp ce te privesc cum dormi și aștept ca noaptea să se predea. Camera noastră a fost ore întregi o mare caldă, submersibilă, în care

Mi-ai povestit că într-o zi de duminică, în toiul iernii, te-ai născut triplet Și ai fost pus să alegi care geamăn îți alegi să fii mai concret, dar ai zis că nu ți-ai dori. Pe seară ai fost la

aici ea se oprește, să culeagă spicele crescută la țară stârnită de mirosul unui foc mocnit o poți vedea, când nu mai e nicio pisică pe acoperiș căutând cu privirea norocul, trecător construit din

nici luni, dar nici vineri, nici floare, nici miere, nici zbor, nici albastru, nici nuca din zid, nici zbucium, nici poartă, nici strigăt, nici spaimă, nici cântec, nici soare, nici pom, nici

LACRIMI Plâng uneori fără zgomot, ca o ploaie care cade doar în mine. Îmi strâng durerea din piept și o las să curgă pe obraji ca și cum aș spăla amintiri care dor prea tare ca să mai

scobind cu unghiile aurul atât de strâmt sub pleoapă tulpina ochiului se descojește și cade înăuntru Tu fără umbră nu-mi mai apăsa globul — mă doare neglijența lumii și lasă, te rog, un centimetru de

La un moment dat, fiecare om devine colecționar. Nu de obiecte valoroase. Nu de averi. Colecționar de lucruri fără întrebuințare. Într-un borcan din debara păstrez trei chei. Nu mai știu de la ce

Mă gândeam astăzi la riscuri, la senzații și la această stranie foame a omului de a ajunge acolo unde propriile sale limite încetează să-i mai fie suficiente. Unii vor să zboare și îi caută pe cei

prea multe nu-mi mai amintesc de noi: mecanica unui gest, electricitatea unei atingeri, acel împreună rămas pe o linie moartă. și totuși, două linii vii își doresc îmbrățișarea la

A descoperi lumi noi Înseamnă a trece dincolo De tot ceea ce știai că există. Că, a exista există în alt a exista, După cum îți închipuiai că Ce nu poate fi e utopie Închipuit irealistă. La fel cum

Am pășit astăzi printre morminte, căutând trei minute de eternitate. Ei le-au primit prin moarte, noi... așteptăm confuzi să înțelegem care ne e drumul, sau capătul, sau începutul dorințelor. Cum am

orice ne-am zice ar fi prea puțin prea fatalist pentru că e vară și viața e ca un film de godard cu bărbați etern tineri, pletoși, femei suple-caramel rochii de tafta iubirea mea și o umbrelă

la vechea poștă se strângeau în fiecare seară oamenii care nu mai aveau cui să scrie veneau după serviciu cu telefoanele descărcate și stăteau la mesele de plastic din spate unde înainte se sortau

o singură dată am dat mâna, cu o împărăteasă cât să mă pot vindeca de această orbire apoi, beat de sine, cum cerșetorul tânăr am întins pâinea ceapa galbenă și slănina pe un maldăr de

La fiecare ședință, adevărul intră pe ușă cu dosarele sub braț. Pleacă primul. N-a apucat să vorbească. În jurul mesei, capetele se pleacă ritmic, ca un câmp de floarea-soarelui care și-a ales

Mereu dorită, niciodată iubită, Ca o chemare tăcută, grăbită, Sunt doar refugiu când noaptea apasă, Dar niciodată nu-s numită „acasă” Sunt a doua alegere, umbră străină O floare ce crește, dar