Atelier Literar

obişnuiam să înşir ani pe o aţă subţire şi albă ceruită la cântatul cocoşilor, odinioară pentru că lumea era plămădită din trei linii aspre linii aspre şi mute apoi ridicată dintr-un ochi iute, ochi

patimile mi s-au suit pe cruce ca niște melci încet și lăsând urme de durere, cuie de stele mi se bat în mâna ținând stiloul în noaptea în care tu-mi ești o literă cu asperități de haos, zadarnic

Ce voi îngropa odată cu mine? Trupul pe care-l hrănesc pentru a mă trezi După întuneric în orizontul deschis de lumină? Ori gândurile lui din care mi-am adăugat Ce visam că are să mă prefacă Într-un

Cum mieii plâng de dorul ierbii, așa și eu, cu genunchii-n țărână. Fă-mă, Doamne, de lapte, seara să mă adulmeci ca lupii.

Dacă ar fi să-mi desenez visele pe o pânză, n-aș ști ce culori să aleg. Poate negrul — adânc și tăcut, ca o noapte care și-a pierdut stelele. Poate griul — culoarea drumurilor care au uitat

Fiica mea s-a născut cu bucle. Fiica mea e înger și n-o să poarte cercei, pentru că la marginea urechii duce bucle, bucle și iar bucle. Din piele, omoplații în relief – Fiica mea, cu umeri ca de

Unii erau învățați Vorbeau, scriau, citeau cuvinte Și apoi se ridicau peste ele și apoi Făceau povești despre povești Hărți și atlase cu așezarea poveștilor în capul nostru Istorii sinoptice cu

Ea sunetul viorilor baladă El corzile întinse disonant Ea șipotul pârâului de munte El caută să-l soarbă însetat Ea plasă de păianjen însorită El fluture zburând dezinformat Ea gheară elegantă de

Parisul își adună coroanele în filamente mistice suspendate pe frunzele albastre decupate din hărți învechite te regăsesc pe străzile cu reverberații metalice lumea mea și a ta două memorii

mă privești te încrunți îndelung și pe furiș la mine chiar de mă întorc îți simt încă ochiul sfredelindu-mi istoria de la concepere la gândul că voi pleca este un fel de adio un iz de tristețe ce

scriam etnopoeme fotografiind case în paragină cu fapte despre care nu mai știa nimeni tandrețea ta copleșitoare acoperind drumul

un singur gând aveam în dimineața aceea în care solstițiul marmurii inunda parcul să te regăsesc fiecare dans al meu pe aleile aprinse era pentru tine șuvițe acvamarin de rochie se încolăceau în

Toți oamenii mai tineri ca mine îmi par spermatozoizi gonflabili cu mâini, păr și picioare. Văd în privirile lor, în modul lor de a vorbi, de a se mișca toate fostele mele spaime,

priveam împreună spre același punct volatil natura curgea în pânzele decorând pereții de stânci liniamente verticale de ceață brăzdau munții escaladam versanți opaci în neguri ondulante visam la

Cineva, un copil, m-a desenat trist. Realitatea e cu totul alta, dar copiii au viziunile lor despre oricine. Nu, nu sunt trist mereu, doar atunci… seara spre noapte, noaptea, la mijlocul zilei,

A venit aseară ploaia C-o vântoasă... rea de tot; Speriată - ea - plăvaia N-a mai stat deloc pe lot. Tunet, trăsnet, fulger... d'aia... Limba scoasă cam de-un cot... A venit aseară ploaia C-o

Merg alene, ușor la vale, cu gânduri înșiruite în cerc. Oare de ce așa? Într-o lume în care sunt un atipic, cititor de sentimente fără răspuns, cu sunete și imagini transpuse în lipsă, într-un

Punctul zero. Astronomic timpul nu e doar timp universal devine timp mijlociu, sideral copleșit cum e de adăugiri uneori ne face să uităm de noi și se face liniște  Sub orizont timpul devine

În muzeul figurilor de ceară arde arde tăcerea și arde urletul paralizat în silaba de care te-ai împiedicat ieri arde frigul din lacrima regretelor fără întoarcere și fulgerul ce spintecă retina

Nu mai este timp, posibil că nici nu a fost. Ne-am ridicat dintre secunde să călcăm pe macadamul sub care germinează semințe oarbe. Simțeam cum ne cercetează, cum ne pătrund prin tălpi, ca să ne