Atelier Literar

Iisus știa că va veni un cutremur În care toate casele prost construite, La fel cum sunt astăzi casele vechi, Se vor nărui și ce va rămâne Va fi ignorat și desuet. El știa și că în interiorul

Luneta cu care mă adâncesc în trecut sunt ochii. Timpul o încețoșează. Topesc o lentilă și dau peste alta și alta, până ajung la ochii copilului. Ei sunt deschiși tuturor minunilor lumii și-mi varsă

În amintirea neatingerii. Fata din casa cu copac verde-liber. În lumina aceasta De toamnă Crengile se prelungesc În încăperea tristă Suav Ca un cântec De înger târziu Eu pictez... Nu pictez Ci

te-am manifestat ani în șir, așteptând să vii din ținutul galben, limbile s-au născut și au fost uitate s-au ridicat în mintea mea imperii și apoi au căzut și nimic din ce a fost construit nu a ajuns

Am rămas ca un cui ruginit în peretele unei case demolate pe jumătate. Lumea își schimbă pielea des, eu încă port praful din camera copilăriei. Tata locuiește acum în lucrurile care

Stăm la masă, fiecare la locul lui — eu în capul mesei, în dreapta cumnată-miu cu soră-mea, în stânga nevastă-mea, lângă ea soră-mea ailaltă cu bărba-su, taică-miu în capul ălălalt de masă și

din când în când prezenți în propria viață mai credem că-i de-ajuns urzeala întreruptă să țină-ntreagă pânza – suntem o anti-Penelopă tocindu-și acul timpului (împrumutat) de dragul câtorva zorzoane

ești nedemonstrabilă ireductibilă relativă și incomprehensibilă niciodată non sens uneori ești un copil pe o bicicleta Pegas alteori un conte de monte cristo în celulă de cele mai multe ori ești un

Am uitat fereastra deschisă. Las-o așa, te rog, să intre răcoarea nopții! Doar știi că nu-mi ajunge aerul. Nu, în seara asta nu am chef de vin. Aș bea un ceai fierbinte. Din ăla care îți place ție.

pãtrund prin timpul pãrãsit demult ca printr-un tunel deformator simt mirosul de tutun şi vodcã polonezã deschid ochii minţii şi aud modern talking

De cine-ar trebui să mă mai tem Și pentru ce ar trebui să-mi fie frică Când moartea înviază închipuită Ca Dumnezeu din fiul Său În noi clipă de clipă? Și, dacă a muri este ceresc, De ce să mă mai

De cine-ar trebui să mă mai tem Și pentru ce ar trebui să-mi fie frică Când moartea înviază închipuită Ca Dumnezeu din fiul Său În noi clipă de clipă? Și, dacă a muri este ceresc, De ce să mă mai

A venit toamna. Culorile ni s-au retras în sentimente Iar toamnele târzii în priviri Apele susură-n cer Pustii. A venit toamna; Mi-am adunat pașii de sub copaci, Mi-am strâns toate luptele mele Și

soarele e tot acolo repetã invariabil zorii precum orice altã stea impasibilã îşi vede de hidrogenul ei nu s-a despicat cerul nici mãcar pãmântul doar inima mea bate un pic mai tare oricum nu știa

era în spatele nostru o poveste, adormită ritualic, îngropată într-un pământ fictiv o poveste cu un fruct interzis pe care alegeai să-l porţi în braţe împotriva tuturor, un cântec în strună ce lume,

mai jos, cercurile de frunze se încurcă în roțile înglodate ale caretelor, pregătindu-se de ultimul drum spre frântura dintre începuturi caii deshămați dorm strâns, în picioare doar caretele mai

când urmărești fantome pe strada ta preferată e bine să o faci iarna pentru că le poți vedea urmele pe zăpada proaspătă și respirația înghețată dacă reușești să calci fix dar fix unde au

Aș putea să alunec de pe stânca aceasta izbită de val și să mă trezesc înotând din toate tăcerile, să mă lovesc de icoane, de pasul care știe, ochi cu ochi, să croșeteze întregul. Din privire,

mi-am visat dintotdeauna viața, într-o casă de lemn ți-amintești cum ne așezam într-o barcă, tu într-o rochie de mătase, eu sprijinit într-o vâslă de arțar verde în loc de bagaje tot restul

azi noapte iar a venit insomnia pe la mine spunea că o apucase năbădăile mă știa în tinerețe eu eram leacul ei dar acum bătrân și cu prostată ce să-i fac am încercat să o țin de vorbă poate