Atelier Literar

ca tată al meu nu am puterea să te judec dar ce m-ai făcut să trăiesc în ultima vreme e între mine şi mine şi am învăţat să respir ţinând ostatici într-un zâmbet pe cei care mi-au greşit când n-au

Ziua de azi a început destul de promițător. Uneori, “destul” e prea mult. Alteori, prea puțin. Azi a fost doar destul. Cum naiba să explic scurt și clar? Dar nu vreau asta. Mai bine povestesc, nu?

n-ai cum s-o schimbi, auzeam din înalt iar prin ochii ei înşelători trecea opalul de foc şi tot ce nu a trăit cu adevărat îi va fi luat printr-un fel de clopot, de foc printr-un sfeşnic lucios cu

Visurile Cei de la malul mării se visează la munte cei de la munte se visează la mare cei de la poli visează cum îi frige soarele cei de la ecuator se visează aruncându-se în zăpadă cei

Fascinația apelor e fascinația vieții. Viața-i o apă: e curgere și e oglindire. Prin ea săgeată peștii ciudați ai amintirii. Visele sunt și ele proiecții ale apei, reconstituiri fragile din aburii

... curgerea zbuciumată a globulelor tale se transformă în diastole pe care mi le imaginez puls zvâcnind deasupra claviculei îndemnând la uitare de sine - de fiecare dată când te respir pleoapele

bunicule de ce taci? timpul are în palme biți nu bătături nu te arde cuprul meu din oase? sunt un umanobit altoit pe rana tăcerii tale cu un dor de arhivă .raw memoria ta e grafit fosilizat sa

Rup puțin câte puțin din nori Ca dintr-o vată de zahăr pe băț Să îmi astâmpăr cel mai de preț Dor din nesfârșitul interior. Setea divină, apa imaculată pe care O simt curgând în fiecare celulă din

răsfoind ridurile îmi mușc buzele și o roșie coaptă, îmi ascult uguitul din sânge. domol intru în emisfera mea stângă, înot într-o boltă înstelată, culeg un snop de raze lunatice și le arunc în

Pe planeta mea, te-am aprofundat ca poem. Am săpat cu unghiile și am sărutat țărâna, pentru că acolo vom fi împreună. Îți sună romantic ori îți sună prea trist? Poate te sperie sfârșitul, ce nu

croncănit de ciori și triluri de mierlă – Arca lui Noe-n zori ecou celest – în liniștea înserării toaca de la schit viața hoinară – un puf de păpădie purtat de vânt stele în balans – de la

Pămîntul și apele erau blagoslovite, Bobul răsărea în scînteieri înmiite. Apele creșteau pești cu carnea dulce, Turmele răsăreau ca florile pe munte, Pădurile ne încălzeau ochii,

Sorin Oprescu look-alike mergea pe bicicletă dimineața prin parc. Pensionarii negociau programul de șah, vara își negocia toamna, liniștea — jumătățile, lipsa. Căutam o singurătate ca a mea, cu

Peisaj Azi la marginea orașului am zărit cum venea primăvara deși în miezul lui era deplină iarnă azi am văzut câtă bucurie iradiau copiii suburbiei uitate de lume deconectate de la ziua

de când ți-ai construit un univers paralel, iar universul ăsta e celălalt, de când nimicul din preajma ta se disipează, de când e înlocuit de o bucurie fără margini doar atunci când îți creează

corola de minuni a lumii o simt cum mă strivește iar timpul ce-mi pulsează în inimă ucide tainele iubirii și vraja nepătrunsului ascuns te înflorește din neagra veșnicie crin alb ideea

în telefon rămăsese vocea ta agățată de alt capăt al lumii copiii din noi joacă telefonul fără fir cum ne-a rămas din bunici acum, înspre bătrânețe grăind ne este același joc în catapultarea lui

sufletul tău e ca o coborâre în valea de crini când primăvara câmpurile înfloresc după secetă lungă atunci când pământul crăpat se îmbibă cu rouă cu aburii dimineții ce fac să răsară din nou macii de