Atelier Literar

copacul căzut după ploaia de azi-noapte e despre tine singurul felinar care pâlpâie în cartier e despre tine ochii mei care nu se mai satură de întuneric sunt despre tine dar și lumina zilei de

Trec zile, și luni, anotimpuri, și clipe, După ușă-i fotoliul bătrân, obosit, Pe masa de lemn, lângă geam, cinci tulipe Desenate pe-o foaie de el, plictisit. Am vrea să dansăm cu buricele toate, Dar

dintr-un fir de iarbã repetat cu disperare cã doar aşa se nasc câmpiile în aşteptarea florilor care sã cheme fluturii la tãvãlit de curcubeu prin ploi calde lãsat cu ombilicul netãiat strâns legat

pe o imensã pânzã de paianjen îmi întind ochii spre dincolo nu caut niciun detaliu nu-mi aduc gândirea sprijin las sufletul liber atât cât sã nu-mi dãuneze grav nu dau gãuri în univers respir ca

Noua noastră casă nu semăna mai deloc cu cea pe care, cu doar două zile în urmă, o avusesem. Acolo unde – îmi spunea mama, îmi tot repeta – găsisem eu o narcisă, nu încetasem a o crește. Rochița îmi

Între margini se întinde tot ceea ce cunoaștem. Sunt îmbrățișări ale acelor strângeri în brațe A ceea ce iubim și niciodată nu am voi Să le pierdem pentru că le iubim. Îndrăgostiți de linia lor care

Atârnată o clipă de lumină sta De-a dreapta mea ca o stalactită. Am prins-o și am introdus-o în priză Să nu i se stingă lumina difuză Din care în infinit cădea. Aprinderea din care strălucea, Când

Introducere Acest poem nu vorbește despre o absență, ci despre o naștere. „Uneori cineva crede că este incomplet, dar este doar tânăr.” O singură voce se caută pe sine prin întuneric, pipăind

Îi văd cum stau. Cum stau și fug Deodată. Cum stau pe loc, Fugind de viață Până ajung Cu ea, în contratimp. Și cum, fugind, Își stau în drum, Orbiți de propria fază lungă Ce-n mod

Absența ei este o iarnă astronomică încremenită peste lucruri. Hainele ei din dulap au rămas ca niște catedrale de sticlă oarbă, păstrând în fibrele lor ecoul ultimei toamne pe care am

În această nouă geografie a izolării, prima care se dizolvă este iluzia datoriei de a fi înțeles. Măreția tragică a celui care abdică din ringul social constă în uciderea deliberată a speranței că

E aproape decembrie. Îl văd venind ca pe o rudă pe care n-am iubit-o niciodată, dar care îmi știe adresa. Nu mai număr anii. Cred că am încetat cândva, acum mai bine de un deceniu, când am înțeles

când am fost crescut suficient, de mult undeva, puţin după douăzeci de ani m-am trezit şi eu, ca fiecare bărbat bănuiesc, doar, că m-am trezit că n-a vrut nicio femeie să-mi spună adevărul ca şi cum

când îmi zâmbesc din oglindã fericit cã încã nu m-a luat necuratul apoi sar corda ca un apucat joc un pic de şotron între etaje cât sã-mi agit cuvintele ponosite înainte de a le aşeza pe un abur

mă ob'sedează și azi tema de când jucam ga'lactic lapte-gros și caut să rezolv dilema – nu râdeți de ceva așa de serios! nu am habar și-aș vrea cumva să am de asta fac de-atunci anchetă cât a

am fost născut din ochii tăi, aduşi de un cocor alb cu picioare de lut ochii tăi de smoală, ochii tăi atât de flămânzi niciodată împliniţi până la prima atingere până la prima ademenire a visului,

Cel mai dureros lucru la bătrânețe este că nimic nu pare să te mai coste timp. Poți face orice, oricând, că nu ai motive plauzibile să te grăbești. La fel ca domnul Constantin Grecu, pe care îl

Prezentul îmi ascunde că, de păstrez măsura, pot să dezgrop din firfirei un soare, iar la apus, cu fiece plecare când, dăruită, îngenunche ziua, sunt viu numai murind, și-i fără sens