Atelier Literar

Noua noastră casă nu semăna mai deloc cu cea pe care, cu doar două zile în urmă, o avusesem. Acolo unde – îmi spunea mama, îmi tot repeta – găsisem eu o narcisă, nu încetasem a o crește. Rochița îmi

Între margini se întinde tot ceea ce cunoaștem. Sunt îmbrățișări ale acelor strângeri în brațe A ceea ce iubim și niciodată nu am voi Să le pierdem pentru că le iubim. Îndrăgostiți de linia lor care

Atârnată o clipă de lumină sta De-a dreapta mea ca o stalactită. Am prins-o și am introdus-o în priză Să nu i se stingă lumina difuză Din care în infinit cădea. Aprinderea din care strălucea, Când

Îi văd cum stau. Cum stau și fug Deodată. Cum stau pe loc, Fugind de viață Până ajung Cu ea, în contratimp. Și cum, fugind, Își stau în drum, Orbiți de propria fază lungă Ce-n mod

Absența ei este o iarnă astronomică încremenită peste lucruri. Hainele ei din dulap au rămas ca niște catedrale de sticlă oarbă, păstrând în fibrele lor ecoul ultimei toamne pe care am

În această nouă geografie a izolării, prima care se dizolvă este iluzia datoriei de a fi înțeles. Măreția tragică a celui care abdică din ringul social constă în uciderea deliberată a speranței că

E aproape decembrie. Îl văd venind ca pe o rudă pe care n-am iubit-o niciodată, dar care îmi știe adresa. Nu mai număr anii. Cred că am încetat cândva, acum mai bine de un deceniu, când am înțeles

când am fost crescut suficient, de mult undeva, puţin după douăzeci de ani m-am trezit şi eu, ca fiecare bărbat bănuiesc, doar, că m-am trezit că n-a vrut nicio femeie să-mi spună adevărul ca şi cum

când îmi zâmbesc din oglindã fericit cã încã nu m-a luat necuratul apoi sar corda ca un apucat joc un pic de şotron între etaje cât sã-mi agit cuvintele ponosite înainte de a le aşeza pe un abur

mă ob'sedează și azi tema de când jucam ga'lactic lapte-gros și caut să rezolv dilema – nu râdeți de ceva așa de serios! nu am habar și-aș vrea cumva să am de asta fac de-atunci anchetă cât a

am fost născut din ochii tăi, aduşi de un cocor alb cu picioare de lut ochii tăi de smoală, ochii tăi atât de flămânzi niciodată împliniţi până la prima atingere până la prima ademenire a visului,

Cel mai dureros lucru la bătrânețe este că nimic nu pare să te mai coste timp. Poți face orice, oricând, că nu ai motive plauzibile să te grăbești. La fel ca domnul Constantin Grecu, pe care îl

Prezentul îmi ascunde că, de păstrez măsura, pot să dezgrop din firfirei un soare, iar la apus, cu fiece plecare când, dăruită, îngenunche ziua, sunt viu numai murind, și-i fără sens

un frig interior te prinde, de tine-ți vine să tot fugi prin liniștea pierdută-n spaime, cu nostalgia unei rugi, și, abătut, ai strânge totul, în inimă să te aduni, așa cum roiul de albine, în

In viața următoare de te-ai naște, Iar înaintea mea, Așteaptă-mă, nu te grăbi! Copilărește mai mult decât permite lumea, Visează mai mult decât o fac ceilalți! Așteaptă-mă, nu te grăbi! Și voi

Mai stai o lună ori o viață, mai stai un secol sau un an, mai stai cinci ieri, opt azi, un mâine, nouă clătite și-un motan. Mai stai în noi, cu noi, cuminte, cu mine stai, în gând, în pori, mai

nu ai cum El va fugi de teamã cã îl veţi rãstigni iar din prea mult orgoliu din prea multã mãreţie din nevoia de artefacte precum cine sã mai ştie ce moaşte ori giulgiuri fãcãtoare de minuni cât