Atelier Literar

înseamnă iubire să-mi scrii bilețele cusute cu fir de nadir lăsate să cadă pe vechi trotuare la ceasuri când vin înseamnă iubire să-mi scrii printre gânduri că ziua îți trece prea greu când nu

Nu e pasăre, dar zboară, Te înalță, te doboară, Lângă tine-i ca un frate, Uneori te mai și bate!

Eu de curând am fos acasă Şi m-am văzut cu toţi ai mei, Ne-am aşezat pios la masă, Îndeplinind dorinţa Mamei. În capul mesei stătea Tata, Iar la un colţ Măicuţa Bună, Înlăcrimată privind

poate unde nu mã pricep deloc sã-mi ascund naivitatea sufletului meu necopt lipsit de versatilitate sar atît de grav din gând în gând ca peste nişte prãpãstii care au nevoie de o punte de parcã aş

Trec printr-un oraș care-i mort totalmente Străzile-s goale, doar câte un om fără de sentimente. Un preot stă-n fața unei biserici Așteptând să apară enoriașii isterici. Mă opresc, totuși, să-mi iau

nici prin mine însămi nu mai merg pe căi bătătorite m-am găsit destul mă cunosc îmi știu toate simțirile gândurile înălțimile căderile mă recunosc nu-s decât un boț de lut pe care degetele

O cafea trebuie mai întâi să ardă să miroasă a sare caldă pe pielea gâtului. Apoi, râșnița. Nici pulbere, nici piatră. Ceva între gură și cuvânt. O tasezi. O strângi până învață forma

Nu. Refuz. Este inadmisibil ca sufletul să fie de unică folosință iar apoi să urce pe scara luminii treaptă cu treaptă curățindu-se până în Rai ori să coboare cu ascensorul în viteza

În timp ce lumea se prăbușea în tranziții și în minciuni, bunica stătea în genunchi pe scândura goală a casei, bătând mătănii ca un soldat care sapă o tranșee împotriva morții. Mirosea a prescură, a

Azi-noapte am rămas treaz mult timp după ce m-am ridicat din somn, fără să aprind lumina, fără să forțez desprinderea de ceea ce văzusem, fiindcă sunt trăiri care, atinse prea repede de realitate, se

când inima nu-i decât o pompã şi trupul o biatã carcasã când întunericul sapã în mine şi nu mai am loc de înţeles ei bine abia atunci aleg credinţa ca drog cuvântul ca balsam iubirea ca unic

"Picătură în lac un singur strop de vin și soarele se stinge." Pișcătură de cabernet, tropot prin amintiri luna în ceață. " Tu scrii: cerneala a scăzut marea suie." Citești în gând: valurile

de șapte luni aproape dumnezeu locuiește în casa mea. din dangătul ferestrei s-a născut, s-a încolăcit în fiecare colț și în fiecare culoare. atât de cuminte era, nu-și desfăcea pleoapele, decât

de mâine o voi lãrgi sã te încapã sã ne cuprindã mint mâine lumea o sã ne înghitã şi vom deveni banali dar tot voi schimba lumea pentru tine mint pentru noi oricum fãrã tine lumea mea nu

Așează-mă literă cu literă, pauză cu pauză, pe covorul de plumb și scrijelește-mă cu inima ta, scrie-mă pe dinăuntru și pe dinafară, notează-mi gândurile, toate simțirile și pune-mi pe

Am visat și am privit spre orizont Nu al cerului, cât al propriei persoane și gândiri Și am cutezat, aducând poate un afront Adormirii rațiunii mele pline de amăgiri. Dar visul e ivit dintr-un ecou

Într-o zi însorită, Pe o plajă dogorită, O balenă enormă Eșuează la mal, Adusă de un val. Lumea se adună Ca să constate Că acea entitate Suspină din greu, Fatal. Se adună gloata Încercând

de florile mărului sau poate-ale dorului, umblam creanga prin vis, și visul era o arie de-nțelesuri unde se strângeau roată mai multe neînțelesuri, într-un fel de divan ad-hoc având în centru

Venele s-au îmbătat de atâta oxitocină care împinge cu forță în miocardul deschis precum ușa la crama cu licoarea zeilor — locul unde fiecare picătură e nectarul sublim. Fluviul fierbinte inundă