Sâmburi gâgâiți de guguștiuci
Simt că în carnea limbii port.
O insulă peste care furtunile mărilor
Din adâncul apei adună cochilii
De melci ce-n pântec înot.
Frământarea lor ce nu poate fi
Când vine suferința,
ea se întinde ca o pisică moale
și caldă
pe perna
și pielea ta.
Cu mâinile goale,
eterne mângâieri,
adresant:
Nicăieri.
Cântecele din vene
au afinitatea lor,
brăzdată de
ca un anunț că se mai și moare din când în când
asfaltul miroase a ploaie
traversez pe verde pragul dintre zile
golesc buzunarele într-un birt de cartier
cu patimă cu păcat
desfac gândurile în
Îmi pun sufletul într-un porumbel
să mă zboare.
M-a ridicat pe primul fir de curent
cu ochii spre tine
și-a pierdut echilibrul în nepăsarea ta.
M-a coborât la picioarele tale.
Să-ți leg cureaua
Nu mai ridic privirea din pământ și nu mai am nimic de demonstrat,
Sunt doar o navă eșuată-n praf, pe care voi demult ați condamnat-o.
E mult prea mare oboseala-n piept, ca o armată de nisipuri
Mă întrebam, copile,
ce fel de inimă ți-au pus în piept,
de îi iubești pe cei ce n-ai văzut
cu ochii tăi de bebeluș,
și-i cauți în fiecare om de pe pământ?
Cu inima ce-ți nechează sălbatică,
îi
cine sunt, dacă nu mai vreau să fiu cineva,
cine sunt, dacă ratez din nou ultima treaptă și cad și uit tot.
cum mă mai recunosc, dacă nu știu ce par a fi
nepoată de bunici care nu mai sunt,
fiică
Lumini aprinse ard
În cutii de chibrituri,
În cutii de pantofi.
Baloane captive se zbat –
Egouri legate de gratii
Imaginare.
Și tot felul
De alte jucării de adulți
Cu sau fără copii.
M-am făcut ac de cusut
clipele cu gust de sare.
Cuvintele au trecut prin mine
ca printr-un tifon
care strecoară laptele pentru hrana clipelor.
Botez toate lucrurile
cât să le recunoști fața doar
îmi aplec oasele la nadir
dincolo de aripile tale sărate
mă claustrez în durerea din velumul
greu al suspinului meu
mă îndoliezi
adulmec urnele privirii tale
închid adularea delirului
în amintirile
A scos o foaie de hârtie
și a citit solemn:
„Iubirea nu figurează
pe ordinea de zi.
Sunt atâtea integrame de rezolvat,
atâtea absențe care cer aprobări.
Tu poți să mai aștepți.
Ești doar un
Protocronismul autohton acreditează teza că neamul românesc vine de dinainte de timpul actual (istoric), din mitogeneză, continuând specificul modului de viață al primilor oameni care au populat
Dacă realitatea este dincolo de ochiul închis,
și dacă atunci când dormim
în anatomia gândului se înscriu căi,
cărări noi pe care
o treime din viață
le călcăm explorând lumea de dincolo,
acea trăire
E douăjșase, iubi, m-am așezat la rând,
Nu mă-ntreba la care, mă vei vedea la știri,
Mă-mbrac în frig, în noapte și-n dogmă, vrând-nevrând,
Și-s pregătit, temeinic, de-aceleași ocrotiri.
Dați voie cârtiței să-și cânte
Cântul de adormit copiii!
Să îi învețe să umble pe sub pământ,
Prin carnea lor până când își vor aminti
Despre întunericul unde adormeau
La sânul ei când orbi
Visasem că mi-au înflorit
Cuvintele,
Atunci m-am spălat de teamă
Și am reapărut iar între voi,
Ca un luptător în arenă
Pe care cei mai mulți
Îl credeau mort.
Și nimeni nu putea să
Mă mai
literele trec prin mine fulger
mă luminez
brăzdez timpul
sunt mai ceva decât o eclipsă totală de lună
capul în nori
semantică universală
miroase a iarbă pe pagina mea
fiecare colț o literă căzută
umblam prin mine ca printr-un muzeu plin de vechituri celebre.
ici, o pană de păun; colo, o frunză de pelin pentru camuflarea dorinței.
încercam să nu mă rătăcesc: lăsam câte-o dâră de cenușă
ca
prima carte, o lipsă
şi am fost născut a treia zi dintr-o foame
(dacă aş fi spus femeie m-ai fi catalogat la obsesiv
şi consecvenţa nu înseamnă obsesie, neapărat)
ori dintr-o lipsă, de dulciuri,