Atelier Literar

Să nu mă plângi, căci eu mereu am fost O frunză-n vânt, doar un ecou, un rost. Iubito, nu-ți plânge lacrimile sfinte Pe un amestec de organe și cuvinte. Să nu mă plângi, căci orice-ar fi, Nicicând

câinele meu s-a-ndrăgostit de lună l-am botezat Alifie dimineața își așează boticul umed pe prag scâncește „data viitoare vei avea mai mult succes, băiete!” îi adun meteoriții din blană dau din

pâinea între noi și cuvintele cuțite orgoliul ca mucegaiul pe pereți prietenia un câine bătrân care nu înțelege de ce stăpânii lui au început să latre .............................................

— într-un fel, îmi place mai mult la noi. ai spus, referindu-te la confesiunea ortodoxă pe care o împărtășim. — și nu mă refer neapărat la confesiunea ortodoxă versus alte confesiuni ai continuat, de

Domnul, prin răstignirea Sa, se face pe Sine pentru fiecare dintre noi simbol al crucii în aceiași măsură în care înțelegem că iubirea Lui înseamnă a prețui pe Cel care dăruiește fără a problematiza

de multe ori adorm târziu de tot abia atunci când să mă trezesc iar de trezit mă trezesc mai vlăguit decât atunci când mă așezasem pentru somn în momentul de față mărturisesc tuturor că de multe

Învăț să pășesc fără să mă sprijin de brațul tău fac liniște în mintea mea să îți pot auzi pașii calc pe urmele tale a plecare nisipul stă încremenit în clepsidră ține timpul pe loc înadins mi-e dor

Răsăritul încă nu s-a decis: își ține lumina în buzunare. Pescărușii – gânduri albe - desfac cerul ca pe o rană veche și scot luna, rotundă, rece, cu gust metalic, o ascund într-o epavă care își

Întunericul fermenteazã ca un mãr putred şi se topeşte scurgându-se printre degetele timpului. Luminã bolnavã spulberã corabia de aburi şi iluzii a nopţii. Vise cu tivuri destrãmate se

pe care şi groapa marianelor ar fi invidioasã încerc sã-mi ridic pleoapele deşi capul mi se turteşte de presiunea absurdã a celor câteva oceane aflate deasupra unele cel puţin îngheţate pe cât de

fotografiile mele cu tine sunt contur de penumbră fulgurații în cer deschis le port cu mine sub umbrele prelungi rostogolindu-se pe drum de sare când vântul îngână arii transparente au culorile

Toamna prinde culori 🍁🥰🍁 Am un loc al meu, într-un colț de lume pe care nu-l vede nimeni. Acolo nu e nici lumină perfectă, nici ordine... doar culori neterminate, borcane deschise... șevalete pe

Când vin umbrele, nu bat la ușă. Ies direct din gânduri. Inimile închid tot, iubirea rămâne acolo unde nu ajunge nimeni. Copacii răstoarnă cerul în rădăcini, iar sub pleoapa pământului clocesc

între noi doi e o poveste nespusă secrete pe care le strângem în vele prizoniere în nisip ne-am văzut mereu fugitiv pe rouă de sunete sau în amurg solitar răsfrânt pe ape ascunse nu te mai știu și am

dragostea e inima pe care o strâng în pumn să crape să mă mânjesc cu ea.

am obosit să-mi număr pașii pe un pământ strâmb unde adevărul se spune în șoaptă, cu capul plecat, iar minciuna defilează unde poeții sunt catalogați ciudați fiindcă spun lucrurilor pe nume unde

Când trag cerul mai aproape de mine Solzii lui îmi intră pe sub unghii Și mă dor degetele cu care Scormonesc prin el Ca prin ruine. Este ca și cum aș lovi într-un munte Pentru a-l muta în cealaltă

Pe tâmpla drumului, praful e mut... Cu camionul acela mare, Bucegi, tata mă lua prin păduri, acolo unde copacii cădeau ca niște întrebări grele. Urcam cu el, iar inima mea bătea mai

serile se-nchid ca niște porți grele după care nu poți să vezi mai departe de lacăt uneori anotimpurile greșesc ordinea alteori sensul și te pomenești ca un intrus înlăuntru de-acum cine îți va