Aș cuprinde.
Aș îmbrățișa oamenii care plâng
și le-aș desena alte artere în trup
le-aș întinde ca pe benzi magnetice
o țară fără hotar, în calm și bine.
Artere cu proprie voință
sânge încă
socotește-mă,
scrie-mă pe dinafară,
măsoară-mi lungimea,
lățimea,
adâncimea,
cântărește-mi înălțimea din ochi
și întoarce-mă pe dos,
ia-o de la capăt.
pune-mă-n cumpănă,
notează fiecare vorbă
De-o vreme nu-mi mai ieși în cale,
parfumul tău s-a disipat
iar pașii nu-ți mai simt în vale
nici pe-nălțimi ca altădat.
De-o vreme nu te-aud în gânduri,
nu mai tresar când ai plecat
iar viața mă
Caut metafore. Pe stradă.
Cuvintele și-au aruncat fularele și stau întinse la soare agățate de crengile cireșilor desfrunziți.
Și o poveste caut. Dar și metafore.
O poveste în care să mă ascund.
trage o carte
oricare
Dostoievski, ai spus râzând
sigur vrei asta?
nu avem timp totul e pe repede înainte
mi te închipui ca în Love Actually
la ușă
când îți arătam cartoanele
să începem,
Am rămas așa, nemișcat în cadrul ferestrei, până când pielea de pe piept mi s-a acoperit de o puzderie de puncte mici, reci, iar vântul mi-a strecurat în oase acel fior ascuțit care îți amintește că
munţii molfãie focul
modelând din inimã
cãrãri spre cer
iar viaţa se naşte
precum o insulã vulcanicã
totul a fost ca o respiraţie
de dinaintea unui mare oftat
şi lacrima
ea
abia ce începuse
lipsit de ezitare
mâna ce îl mâzgălește pendulează
ritmic fără să ridice creionul
de pe hârtie
nicio întrerupere
niciun obstacol în majuscula
personalității sale
un punct de fugă
clădește
când eram mic era simplu
nu aveam nevoie de notificări sau alarme.
îmi scriam singur, pe ultima pagină
a caietului de dictando,
cu litere mari, apăsate:
Mihail, să ții minte!
mi-a picat nu demult
Intram o zi sau două
cu barca vieții-n ceață,
dar reveneam apoi
încrezător, la viață.
Acum sunt ani, Părinte,
de când mă chinuiesc,
și negurile morții
nu pot să le topesc.
Nu mai zăresc
Uneori și timpul pleacă,
are și el dreptul la iubirile lui,
iar noi rămânem în pragul tăcerii,
cu locul lui gol între noi.
În urma pașilor săi grăbiți,
câteva clipe se ascund în noi,
Nu te iubesc cu inima,
ea e un ceasornic mic, de os,
ce bate doar secunde oarbe
într-un piept prea strâmt, prea zgomotos.
Te iubesc cu spațiul dintre două gânduri,
acolo unde timpul stă pe loc,
și-n
Copacul are
nespuse tăceri
și povești.
Când oamenii îi trec pragul,
să zicem peste rădăcinile vechi
care-au străbătut asfaltul
până la suprafață,
că așa e la ulmi centenari,
văd o fată ce cântă-n
ea nu avea niciodată o replică, ea îmi lua dreptul la replică
obişnuită să îşi ia libertatea cu forţa
obişnuită să privească lumea, în timp ce se destramă
în lingouri, ascunse în palat de
Te urci în tramvai
Îmi cauţi degetele ieşind
Dintr-o mânecă de pardesiu străin
Dar nu-mi găseşti
Nici măcar privirea
Poate pentru că
În oraşul meu
Nu au montat ăştia
Tramvaie
Nu disperi
Aşezată în
Orele au început să se scurgă nu ca un fluviu, ci ca o hemoragie lentă, picătură cu picătură, în tăcerea asurzitoare a camerei. Fiecare tastă apăsată suna ca o mică lovitură de ciocan într-un sicriu
simt cã mã târãsc aiurea
mult mai inutil decât o râmã californianã
strãduindu-mã sã fiu necesar
unei lumi oarbe
sterpe
cumva decedatã
din prea multã dorinţã
de pricopsealã
cred cã aşa fac şi
nu mai știam cum se zboară din pagină.
aveam eu niște aripi de hârtie,
dar se fleșcăiseră de la atâtea lacrimi
pe care autorul ăsta le tot vărsa peste literele mele
până când se întindeau și
Călătorul ce se poartă pe sine în pas,
Trece prin mine, prin tine, fără popas.
Nu știe nimeni de unde adie, încotro se așterne,
Tăcut și adânc, ca niște ape eterne.
Toate istoriile lumii sunt doar
E semnul tăcerii întins peste ape,
E lacrima caldă ce nu-l mai încape
Și-mi arde obrazul așa cum coboară
Spărgându-se-n țipăt sub piatra de moară
Cu mâinile ninse de iarna ce crește
Din aburi