Atelier Literar

Rup fiecare cuvânt ca pe o cârpă Și sper să deșir din el literele Care îl alcătuiesc și îl fac Sălbatic ca pe un gând Pe care nu l-am avut. Ca pe un fruct copt rodit pe ramul În umbra căruia a

Ticăiește golul din interior Precum ceasul care măsoară Întinderea din care își împarte Spațiul luminării în seară. Să cauți cu mâinile în întuneric, Ca și cum acolo ar fi ceea ce cauți, Pentru că

din pat ascult un sunet de coarde undeva în piață se cântă folk cu vocea aceea de bărbat rănit sub un cer de august violaceu chemând toate animalele moarte în năvod și vocea se pierde în foșnetul

la început iubirea e acidă ca merele crude mâncate pe inima goală – cum spunea bunica trebuie lăsate să se coacă să le mângâie soarele să le bată picăturile de ploaie despre timp este vorba cât e

privind în gol vedem de fapt viitorul retrospectiv în zilele când aerul prinde contur iar toată acea liniște mortală începe să ia forma undelor sonore ceva ca vuietul mării șoptind un

Auzi… ecoul care răzbate liniștea unei dimineți cu frunze ude de lacrimile durerii unui clopot care a disperare anunță călătoria către stele a unei vieți care a contabilizat anii, zilele, orele,

par pierdută în aerul acesta fluid de vară îmi măsor pulsul rătăcit în miresme calde sunt înfășurată în coliere de mac driadele transparente glorifică acest rit angelic parfumuri de ambră se înalță

În noaptea aceasta cerul nu stă deasupra pământului coboară, o nălucire ca o amintire Îl simt în iarba umedă pe care n-am trăit-o niciodată, dar care mă cheamă pe nume Din când în când câte o

* cum toate visele ard ca o țigară, e necesar și un filtru să vezi, printre pufăituri profunde sau line, regatul pe care îl pierzi ceas de ceas. ** încerci să treci cu privirea prin zidul

sunt atât de bătrân încât lumea se reduce la muzica din clanul sicilienilor și o pisică câteva nume cu care tapisam altădată ignoranța și multe multe firimituri din ceea ce știam despre

L-am dus până în liniștea odăii i-am  făcut cărare printre toate cuvintele alea îngenuncheate ca în timpul utreniilor sau al vecerniilor copii în gând pe care i-am sărutat construind un

aveam pulsul o mie și una de nopți privirile speriate de îndrăzneala de a fi tânăr nu însemna fericire întotdeauna buzunarele erau goale ca sticlele sau femeile plângeau mai mereu în urma mea a

Golul din lumină Nu este diferit cu nimic De golul care există în întuneric. În fiecare parte prin care Trăiește în sine este la fel de mare Precum în fiecare lipsă e la fel de mic. Ceea ce îl

Purtăm în ființa noastră mai multe Feluri de carne precum marea În sine nenumărate unde. Un unde al lor, un unde al tău Și un unde necunoscut care unduind Deasupra lumini și umbrelor

poate unde sunt atâtea dureri în inima mea încât nu mai ştiu cum de încape şi puţinul acela de beatitudine cumva timidã poate chiar supãratã pe cât de multe lacrimi adun din zborul crud al

M-ai invitat la o cafea, undeva, în colțul unui oraș inventat. Din căușul palmei am apucat soarele de un vârf de rază — un fir subțire de lumină să-mi ghideze alunecarea direct spre masa sufletului

Te chem cu sirena, te chem din rărunchi, un urlet de lup mi se zbate în trunchi, o cruce-și alege dintre ceasuri însemnul— vino, flămândo, cu tot infernul. Sunt bocnă, cerșesc pentru vene

aveam nevoie de tine reală nu de ideea de ,,tu” & începusem să scriu poezii pe bicicletă vara te îmbrăca și te dezbrăca de nevindecabila boală cea mai frumoasă poezie a lumii nescrisă

a trecut întâi vântul răscolind praful așezat cuminte pe un raft al minții apoi păsările dimineții cu aripile ude de lumină au ciugulit din întuneric până când umbra mea a început să

"Ascultă, privește și taci! / Ascultă, să-nveți să vorbești, / Privește, să-nveți să clădești. / Și taci, să-nțelegi ce să faci..." dacă cineva ar putea pune niște balize între ceea ce putem și