Atelier Literar

A venit Roma la mine. Și nu a venit toată deodată, Ci doar ca un cineva ce o cunoștea. L-am întrebat: Știi unde e Roma? Da! A zis ca și cum Roma era Undeva ca orice altceva. Mi-am dat seama că

Îmi amintesc cum alergam printre etaje De blocuri construite pentru oamenii muncii. Cum pe scările ruginite ale macaralelor Urcam până la capăt să privesc Lumea din înaltul Amurgului. Eram un ram

e un fel de a privi lumea între douã bãtãi de inimã şi o lacrimã sigur e o ştiinţã cam ciudatã care nu vrea sã limpezeascã nimic nici iubirea nici durerea vindecã uneori sufletul dar asta într-un

— nostalgia, zic, e un ospătar bătrân. tu priveai oamenii trecând pe lângă masa noastră cu obrazul sprijinit în palmă și zâmbeai de undeva de foarte departe; (mereu mă enervează când vorbele mele

Dacă l-aș fi avut pe Nichita în agenda mea telefonică probabil tonul de apel ar fi fost „mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip” Am însă alți prieteni poeți în agendă fiecare are un sunet de apel

Ninge cu flori de primăvară târzie Pe poteca dintre pomi Ce urcă spre cimitir. Cum alerg, îmbătrânesc, Pic și mă ridic până ajung la poartă, O poartă neagră de fier Ce ascunde crucile celor

credeam că exiști și așteptam să mă suni lumea își pierduse răbdarea o lume-ntreagă dispărea după mine tu cea mai aleasă

orașul ăsta n-ar avea nevoie de râul bega fiindcă are destui oameni care se îneacă fancy unii în alții e o terapie colectivă pentru cei care n-au avut curajul să plângă ziua ceva aproape

mi-ai dezvăluit într-o noapte, după un amor intens, că oamenii nu mai pot vorbi fără să ceară explicații. întrebările lor aveau colțuri, intrau în tine ca niște obiecte așezate haotic. deseori

Memorăm, cu un rânjet, tot ce n-am fost, Ospăț de iluzii servit pe o farfurie de lut, Amânând scadența, de parcă trupul e un cost Rambursat de viermi, într-un contract mut. Trecem în „noua

În ultimele luni n-am mai știut în care dintre noi s-a produs adevărata ruptură. Poate că legăturile dintre oameni nu mor într-o clipă, ci se sting lent, asemenea rădăcinilor unui arbore care încă

am luat poemul și l-am strâns între genunchi precum făcea Sile potcovarul cu copita calului când eram copil și am început să caut febril prin toată casa câteva cuie și o potcoavă nu puteam lăsa să

iar covrigii tot mai scumpi mã întreb Doamne unde mai este locul celui care plãteşte din cotidian în an de multe ori cu sânge pentru

Suflete, aburule, te-aş sădi, te-aş răsădi în Grădina Raiului, drept în calea Domnului. Dumnezeu când te-ar privi, de tine s-ar milostivi, să fii veşnic te-ar meni, să fii veşnic şi curat,

De multe ori m-am întrebat ce este un suflet și de ce simpla rostire a acestui cuvânt produce în mine o stranie amețeală, ca și cum aș încerca să ating cu mintea ceva fără formă, ceva care nu încape

atât de exacte încât tace şi guguştiucul de la pittulongu care îmi cântã pre limba mea de câte ori îndrãznesc sã privesc alte zãri ca sã nu rãtãcesc cumva aiurea limba românã e doar un sentiment

Fierbe cerul sub sunetul clopotului care răsună tocmai din sternul pământului, până și stelele tremură, atârnate de firul fără siguranța rezistenței. Sună – de tremură carnea pe oasele

Tu mi-ai șoptit că mă iubești Și eu la fel, și-ți spun că arde Să ne prefacem în povești Cu amintiri pictând o carte Și dacă e să fii a mea Al tău voi fi să-ți fiu aproape Gustând din toate câte-un

în această zi aparent banală aparent la fel când clipa este o femeie mofturoasă oamenii adulmecă muzica venită de undeva de peste lac de peste timp ca spălate cu detergent valurile lasă vederii