Atelier Literar

era în spatele nostru o poveste, adormită ritualic, îngropată într-un pământ fictiv o poveste cu un fruct interzis pe care alegeai să-l porţi în braţe împotriva tuturor, un cântec în strună ce lume,

mai jos, cercurile de frunze se încurcă în roțile înglodate ale caretelor, pregătindu-se de ultimul drum spre frântura dintre începuturi caii deshămați dorm strâns, în picioare doar caretele mai

când urmărești fantome pe strada ta preferată e bine să o faci iarna pentru că le poți vedea urmele pe zăpada proaspătă și respirația înghețată dacă reușești să calci fix dar fix unde au

Aș putea să alunec de pe stânca aceasta izbită de val și să mă trezesc înotând din toate tăcerile, să mă lovesc de icoane, de pasul care știe, ochi cu ochi, să croșeteze întregul. Din privire,

mi-am visat dintotdeauna viața, într-o casă de lemn ți-amintești cum ne așezam într-o barcă, tu într-o rochie de mătase, eu sprijinit într-o vâslă de arțar verde în loc de bagaje tot restul

azi noapte iar a venit insomnia pe la mine spunea că o apucase năbădăile mă știa în tinerețe eu eram leacul ei dar acum bătrân și cu prostată ce să-i fac am încercat să o țin de vorbă poate

Hei, nu-i așa, nu face botic, Vei primi, câteodată, un plic Sau un mesaj cu inimioare, De undeva, din depărtare. Hei, nu plec de tot, promit solemn. Știu că pare limbajul de lemn, Dar ai să vezi,

se tot ridicã pe un podium de unde declamã apocalipse râgâind de bunãstare filozofeazã cu burta plinã despre durerea celor care mor de foame ori despre cei care cautã un loc în lume de unde sã poatã

Hai să ne jucăm de-a viața, să facem totul pe dos, să angajăm amatori pe post de actori și pe noi să ne uităm, să ne lăsăm absorbiți de mimica lor și să râdem ca niște neghiobi de costumele lor la

Cocorii, distribuiți pe timpan, Interpretau în noapte simfonia Uitării înrădăcinate în închipuire În timp ce, în cer, ca peștii în ape, Părți din stoluri se închipuiau. Strigătul lor care în

Ecuații Îmbătrânind îmbătrânim căutând lumină. Dar nu lumina din noi, ci golul din care, Interior, ea coboară din îndepărtarea Sinelui care va urma să devină. Pentru aceasta imaginăm ecuații de

Am tăiat funia speranței — ultima punte spre zgomotul lor. Nu mai cer nimănui să-mi confirme conturul. Timpul nu mai cade ca o lamă, ci se așază la orizontală, ca o apă peste o epavă

Pe foaia albă se prelinge tihna Cernută peste gânduri, gust de mentă, Îmi țintuiesc tăcerile odihna Și-apoi se sting în pâlpâire lentă. „-Te rog, mai stai cu mine o secundă, Cu arabescuri să

O sabie acoperită Cu aripi de albine - Primul semn Al Sfârșitului Lumii Aruncat prin grădini Să i se piardă urma. Pentru ultima dată Lumina se umple de miere Și norii se strâng în faguri Și se ridică

am sacrificat câteva caiete de matematicã dar balta a secat de atunci au crescut câteva blocuri pe oceanul meu apoi am lansat avioane cu fuselajul de dictando care sper sã nu mai aterizeze

— dacă Dumnezeu avea nevastă, zic, treaba asta cu lumea nu se termina în șase zile. tu nu răspunzi; ești în patru labe pe parchet, cu capul sub marginea patului, pipăind scamele după un cercel de

A plouat toată noaptea. Dimineața, orașul părea un om care nu dormise. Pe pervaz, apa număra ceva. Poate anii. Poate oamenii. Poate greșelile. Nu știu. Am deschis geamul. Aerul mirosea ca o

Fraza selectată din cartea lui Richard M. Weaver (Ideile au consecințe, Anacronic, 2020) este de mai mare actualitate decât credem, mai ales pentru români, care, dinspre olimpul UE-ist, sunt