Atelier Literar

este seară deja fibre de sticlă colorată se trezesc în arborii centenari felinarele născute din volute se răsucesc în clar-obscur frunze eufonice împânzesc aerul flamuri rubinii îmbracă florile

1. Am oprit-o în mijlocul străzii am atins-o ușor pe mână ca și cum aș fi vrut să o arestez și am întrebat-o în ochi - Eu când am murit? Îți mai amintești? 2. Acum trag de mine să mă ridic din

şi eu caut minunea printre drepte infinite paralele cu imaginaţia perpendiculare pentru simetrie cu inefabilul precum iluziile în aşteptarea penelului sau gândul în aşteptarea cuvântului poate că

Există un sertar în mine pe care nu-l deschid aproape niciodată. Acolo stau diminețile netrăite până la capăt, cafele băute în grabă, mesajele scrise și șterse, și toate răspunsurile pe care le-am

Ce voi îngropa odată cu mine? Trupul pe care-l hrănesc pentru a mă trezi După întuneric în orizontul deschis de lumină? Ori gândurile lui din care mi-am adăugat Ce visam că are să mă prefacă Într-un

Cum mieii plâng de dorul ierbii, așa și eu, cu genunchii-n țărână. Fă-mă, Doamne, de lapte, seara să mă adulmeci ca lupii.

Dacă ar fi să-mi desenez visele pe o pânză, n-aș ști ce culori să aleg. Poate negrul — adânc și tăcut, ca o noapte care și-a pierdut stelele. Poate griul — culoarea drumurilor care au uitat

Fiica mea s-a născut cu bucle. Fiica mea e înger și n-o să poarte cercei, pentru că la marginea urechii duce bucle, bucle și iar bucle. Din piele, omoplații în relief – Fiica mea, cu umeri ca de

Ea sunetul viorilor baladă El corzile întinse disonant Ea șipotul pârâului de munte El caută să-l soarbă însetat Ea plasă de păianjen însorită El fluture zburând dezinformat Ea gheară elegantă de

Parisul își adună coroanele în filamente mistice suspendate pe frunzele albastre decupate din hărți învechite te regăsesc pe străzile cu reverberații metalice lumea mea și a ta două memorii

mă privești te încrunți îndelung și pe furiș la mine chiar de mă întorc îți simt încă ochiul sfredelindu-mi istoria de la concepere la gândul că voi pleca este un fel de adio un iz de tristețe ce

scriam etnopoeme fotografiind case în paragină cu fapte despre care nu mai știa nimeni tandrețea ta copleșitoare acoperind drumul

un singur gând aveam în dimineața aceea în care solstițiul marmurii inunda parcul să te regăsesc fiecare dans al meu pe aleile aprinse era pentru tine șuvițe acvamarin de rochie se încolăceau în

Toți oamenii mai tineri ca mine îmi par spermatozoizi gonflabili cu mâini, păr și picioare. Văd în privirile lor, în modul lor de a vorbi, de a se mișca toate fostele mele spaime,

priveam împreună spre același punct volatil natura curgea în pânzele decorând pereții de stânci liniamente verticale de ceață brăzdau munții escaladam versanți opaci în neguri ondulante visam la