Atelier Literar

Cât de frumoase sunt florile Ce îți cresc de-a lungul brațelor Cu care mă tot înfășori! În fiecare petală ce le aparține, În parfumul unde cresc din interior, În culoarea din care sunt zugrăvite, De

Toate... nu-s ca altădată; Nici chiar pânea... de oraș. Din dospeală-i - congelată, Multă-ajunge... la făraș. Mămăliga-i răsturnată Și de semeni di Oaș!... Toate... nu-s ca altădată; Nici chiar

Sub dalele de marmură ale unei lumini nenăscute, tremură sufletul meu. În el latră dureri crezute demult uitate. Nu la amăgitoarea lună latră, ci la confrați mai tineri, ce se înfruptă,

apăs pe plasticul murdar lumina nu vrea să se stingă rămâne agățată de lucruri de gura paharelor de scaunele de la bar de ochii umflați ai celor rămași cineva doarme în picioare sprijinit de

Îmi port rănile pretutindeni. Nu le las. Nu mă lasă. Noaptea, Cerberi cu ochi aprinși îmi păzesc hotarul și mă împing, fără odihnă, prin Styx, înapoi, spre lumină. Ziua — îmi ascund mugurii sub

pescărușii au înțeles mai bine azi unul singur a planat nici măcar nu a scos țipătul acela tăios a dat ocol turlei poate că sfinții de pe pereți s-au închinat pe alee tineri fumează își privesc

învățăm tăcerea în limbi moarte. lumina nu e dar ci incizie. cerul crapă la încheieturi. ploile au gust de fier. ura — scânteie în unghii. resturi de oglinzi suntem, zgomot suspendat între două

Sub același cer sub care stau și astăzi, cu mulți zeci de ani în urmă stăteam la fel. Îl priveam cu aceiași ochi și mă bucuram la fel atunci ca și acum de nesfârșirea lui. Cerul care este același

azi mi-am amintit că te-am uitat această crimă nu devine mai blândă cu timpul îşi joacă umbra crescândă pe chipul meu în lumea în care aleg să trăiesc în acest univers circular umbra ta e mai

Părinții m-au trimis la grădiniță când încă nu știam să-mi leg șireturile. La început la secția română ca să învăț poezii și să modelez plastilină mai apoi la cea maghiară ca să învăț ungurește. Dar

Mã doare conștiința ca o portocalã dulce-acrișoarã cu amintirii din epoca de aur. Mã doare limba pentru atâtea cuvinte care s-au respirat în van cãtre o lume surdã. Mã doare capul cu presupusul meu

etajul 9 prin fereastra deschisă umbra lui Platon a ieșit din peșteră direct în smog. afară — aceeași peșteră enormă cu o fereastră în sus și alta în jos. roșu. vie și moartă în intervalul dintre

îți mărturisesc senină că vin spre tine mereu cu ofrandele lunii îți povestesc și acum că eram a ta înainte că bariera timpului să separe privirile noastre statuete ivorii se nășteau în decorul în

căderile bune îți doresc, cu fața spre lumină, rătăciri să te aducă acasă dinspre dune de fum și pierderile, pierderile ce îmbogățesc!

începuse săptămâna patimilor și ai venit să mi te asameni mă urmaseși la sihăstria pentru taina mirungerii te-am urmat la calcutta trăiam cultul sfinților pe drumul damascului al părintelui

Camera de hotel mă așteaptă, Balconul e trist și tăcut, Pe noptieră s-așează o șoaptă, Mai am pân` la pat un minut. Mă dezbrac de uitări și de nopți, Mă-mpiedic de șlapi și de viață, Pijamale cu

Deseori îmi puneam sufletul la înaintare. Îl lăsam să pășească desculț printre voi, cu un cântec abia născut, în timp ce eu, cochilie goală, rămâneam în urmă strigând: „Aveți grijă! E atât de ușor de

Dimineață. Soare, zumzet și ciripit și totuși Anemo doarme dus. În sufragerie, Mistral și Sirocco discută neliniștiți, cu o anumită gălăgie venind dinspre burțile lor. Mistral se plimbă de la un