la vechea poștă se strângeau în fiecare seară oamenii care nu mai aveau cui să scrie
veneau după serviciu cu telefoanele descărcate și stăteau la mesele de plastic din spate
unde înainte se sortau
o singură dată am dat mâna, cu o împărăteasă
cât să mă pot vindeca de această orbire
apoi, beat de sine, cum cerșetorul tânăr
am întins pâinea
ceapa galbenă și slănina
pe un maldăr de
La fiecare ședință,
adevărul intră pe ușă
cu dosarele sub braț.
Pleacă primul.
N-a apucat să vorbească.
În jurul mesei,
capetele se pleacă ritmic,
ca un câmp de floarea-soarelui
care și-a ales
Mereu dorită, niciodată iubită,
Ca o chemare tăcută, grăbită,
Sunt doar refugiu când noaptea apasă,
Dar niciodată nu-s numită „acasă”
Sunt a doua alegere, umbră străină
O floare ce crește, dar
Pe genunchiul tău
de mă voi așeza
să nu uiți să mă mângâi,
să nu mă lași așa,
să îmi dezmierzi bărbia
cămașa și manșeta,
să nu-ți întorci privirea
de-oi fi în poala ta.
Când ți-oi zice nezisul
să nu
***
Înainte de timp,
era doar o ezitare.
Dumnezeu ținea lumea
între două degete,
neștiind dacă s-o lase să cadă.
Atunci s-a născut
prima imposibilitate:
o amintire
despre ceva
care nu se
cuvintele ies din noi de plictiseală
preferă să fie lovite de taste
decât să aștepte pe banca din hipotalamus
la crucea de pe stradă
au descărcat o grămadă de bușteni
în fiecare zi se poate face
Mi-e dor, mi-e dor, mi-e tare dor,
De câmpul reavăn şi anost,
Mi-e dor de urma de tractor,
Şi de mirosul de compost.
Tânjesc după-un sublim odor,
(Al sărmăluţelor de post),
Nu după damful de
Am pus timpul la păstrare într-un sertar cu hârtii vechi,
răspunsurile nerostite și două baterii descărcate.
Am fost prea ocupați să alergăm după lucruri,
să construim ziduri mai înalte și mai
Azi,
În acest azi care mereu
Devine ieri când ceea ce sunt
Nu mai sunt eu...
Azi,
M-am întors la gura izvorului
Și am băut din apa timpului
Ce cândva l-am petrecut.
Azi,
Am tras de butoaie pline
Se aude trenul timpului.
Oare oprește în gara neconstruită,
o mică gară fără așteptări,
zugrăvită în culorile vieții,
cu niște călători anoști?
Toți suntem călători în drumul lui,
fie că vrem sau
îmi curge odată cu
sângele dorul de tine
hemoragie de tristețe
cuie înfipte în palmele vieții
am plecat spre ieri
am uitat de azi
am pierdut un mâine
doar tu îmi spui că rămâne
o străvezie
cineva se trezeşte, aici
fermecată de prea mult timp
de o mamă îngheţată, de un mire spân
îşi face o dezlegare
(iubirea dăruită ei, curată, flori în păr)
dintr-un vis al iernii sale
aşteptată, să
Apasă țărâna cu căușul palmei
și vei afla ce poți alege:
Patria sau moartea,
a spus monumentul
și a fost moartea.
Mărul sau Edenul,
a spus femeia
și a fost pământul.
Crucea sau sabia,
a spus
în fiecare zi caut alternative imanente la mizeria umană
și mă trezesc făcând ceai sau deschizând cutia de scrisori de la parter
tremurul degetelor mele anunță seisme și mă așez sub grinda de la
Te plimbi pe o stradă pustie,
Dar drumul nu duce unde îți doreai, e axiomă.
Îmi sufoci inima, te pot numi anemie,
Stau și plâng după o fantomă.
Pierduți printre vorbe ce dor până la os,
Lacrimi
Mergi printre oameni, tăcut și firesc,
Nu cere lumii vreun semn de mărire,
Căci binele dat, chiar de-i neînțeles,
Se-așază în timp ca o taină-n trăire.
Nu-ți face din vorbe un mare cuvânt,
Mintea mea,
un coș de semințe
răsturnate de păsări.
Le las în pernă,
atacuri de panică
înghesuite în puful de gâscă.
Când mă trezesc:
o autostradă,
un turn de control la aritmii,
mașini, o sută de
umblau, desculțe, prin trupul meu
versuri înstrăinate
pe vremea aceea pariam
pe mâna scepticului
și mi-era frică, nu știam nimic despre foșnet
foșnetul insuportabil al visului
obișnuiți să-l urcăm pe
Am fost fiu rătăcitor.
M-am luat la trântă
cu îngerii și cu sfinții,
iar Tu, Doamne,
erai prea departe.
M-am târât apoi
spre firimiturile de sub masă,
întinzându-mi sufletul
după o