Atelier Literar

Clara, fiica unui comunist din clasa intelectuală, chiar burgheză – au mai existat și din aceștia, primise o educație aleasă. Mersese în copilărie și adolescență atât la Paris și Viena cât și la

Te cer asemenea cum te cere vântul, în asfințit spre-a strânge ziua în trecutul rod de lacrimi al luminii... Te frâng cu repeziri adormiri aidoma nopții căreia omul și-a vândut neveghea... Cu răcnet

m-am trăit ca-n ospeție s-a evaporat vinul prin vine că după atâta beție nu mai simt gustul de mine sunt un pahar plin e la cap firul de ață daru-ți este pe sfârșite plâng și ultima-mi

se pot schimba cursurile apelor se pot nivela munți și se pot goli oceane chiar de s-ar scoate din ele câte o picătură pe rând știi ce nu se poate schimba? această lavă curgând dinspre inimă spre

stãm sub semnul mazilirii al peşchesului al tributului veşnic datorat unei înalte porţi sau unei înguste viziuni sociale suntem ce

tăcerea își soarbe cafeaua de dimineață s-a răsfoit toată noaptea în guri și în minți flămânde somnul s-a întors după miezul nopții cu pleoapele pline de povești cea mai interesantă era povestea

Dacă o să-ți vină clipa să-ți pierzi gândurile-n ea, dă-ți jos totul de pe umeri și pune-l în cârca mea. Poate ți-l voi duce-o vreme, cât s-apuci măcar să-i spui câte urme ți-au rămas și câte nu

ți se pare că nu am înghețat suficient? că sala asta de așteptare a rămas în două colțuri doar pentru ca umbrele să-i poată părăsi pereții și să alunece spre următoarea gară?... credeam că

un ochi nevăzut ți-a prevestit plecarea simplă, liniștită, fără nicio solemnitate așa ca desprinderea frunzelor indiferent de prezența cuiva nimic, nimic nu s-a schimbat (cu excepția acestei

bună ziua Mamă Planetă, ce faci? uite, fac un suc de portocale rașchetând o livadă de o cometă amenințătoare toate bune cu moderație, am să îți bag vibratorul ăsta care te obsedează dincolo de

vino așa cum te-am visat suflet al zărilor crude trup în falduri de lumină strânge-mă într-un adagietto care răsună în cuvintele pe care mi le șoptești mereu reverberații ale dorinței mâinile tale

Acest înger rugător al meu, cu chip de om aspru, înalt în arc-zbor, acest om cu glas neted, șoptit dureros în cânt, atât de departe și-aproape de mine mereu, mă vizitează în gând. Sau singurătatea

Azi, am mâncat ceea ce ar fi trebuit Să mănânc acum câte a zile. Mâncarea fadă încă îmi ține de foame La ora târzie în care ar fi trebuit să dorm. Eu, însă, insist să ascult melodii Din alte

şi pentru că nu ne mai ajungeau cuvintele comunicam între noi cu păsări noi doi aruncam cu păsări, cât de bizar noi doi care nu ştiam că avem mâini bune de împreunat păsări cardinale extrase din

Există undeva o autostradă De-a lungul căreia, printre alte mașini, Alergăm să ajungem în locul către care Împreună amândoi am plecat. Mașina ce ne duce o conducem De-a lungul ei ca-ntr-un univers

Luna nu poate fi cumpărată La fel cum nici soarele și nici Alte spații ce în jur ni se învârt. Însă toate, toate, toate aceste Strălucitoare îndepărtate imagini, Fără a deveni vreodată ale

câte poduri am ars ca să-mi încălzesc drumul câte răni am învățat să semene cu niște ferestre ......................................... libertatea nu a venit când s-au deschis ușile a venit când