Atelier Literar

fiecare apocalipsã potopul dinaintea fiecãrui potop locul întâi la mãsurat orizontul mi-l asum dupã fiecare miazãnoapte din toţi muşchii crescuţi pe carul mare când încã avea rãdãcini în

cobor pe o scară de wolfram în labirintul sinapselor acolo unde gândul e fluid incandescent pe vadul unei reflexii binare eu tu El Umanobitul perfect prin lentila de germaniu privindu-și firul de

Îmi fac cafea în fiecare dimineață. Vorbesc la telefon, răspund la o mie de întrebări. Uneori râd, mai ales când te văd fericită. Fiecare respirație mărturisește că încă nu vreau să dispar pur și

să aflu un semn, litere, ceva ușor de mânuit  să le fac corp comun în povestea asta să ne poarte cum o monogramă domnească prin lume și toate alea mici  nebunii locale tratate cu praf de metal

Ți-am spus mă voi ascunde de curcubee de lume de viață. Brusc am reușit am văzut lumina am simțit iubirea Unde s-a dus timpul? a fugit de noi, de oameni lipsiți de răbdare lipsiți de

am uitat carnea fragedă a minții într-o fonetică de bismut unde timpul e o haină de bumbac cu memorie de lapte nu mă doare nicio (im)perfecțiune vocea e un miez de ciocârlie cu reflexii de zinc am

ce mai așteptați, domnilor zugravi de biserici? de unde vă vine atâta somnolență în fața zidului alb? lăsați vechile canoane să se odihnească în mănăstiri, luați ierminia și ajustați-o: aduceți iadul

suntem în faldurile verii ne unim sărutul într-o solemnă apăsare pe pânza zilei ne îmbrățișăm cu o răzvrătire de dor împotriva platitudinii gesturilor amare suntem ploaia care învăluie semnul de

Capitolul 9: Mehyt În casa celor doi băieți și a bunicii lor, aerul era întotdeauna proaspăt, impregnat cu miresme de citrice sau de flori suave, Shehrazad având mereu grijă să țină la distanță

Nu am obligația să fiu aceeași sau crezi că asta-i cheia? Plină de haos Shakespeare, Bukowski, Mann și Hesse, mi-aduci aminte de ceva ce n-am trăit. Copilă îmbujorată, te-au făcut mai savantă? Sau ai

Domnu' regizor, nu aprindeți lumina din platou, lăsați întunericul să ne îngroape cu toate privirile împrumutate. Prizonieră din obișnuință, mă complac astăzi printre cuvintele nespuse, prin fumul

de azi tot albastrul să se întoarcă la casa lui cerul să-și dea culoarea înapoi și marea să înapoieze întinderea toată din azurul frământat în toate nuanțele infinitului și absolutului

îți scriu din vara în care am stat cu j. joyce lecturându-l cu picioarele în apa cu gheață până în zori voind să adormi pe covoare încolăcită să nu ai decât mâinile mele privirile mele și

De ce icoanele plâng în tăcere? Ce dor adânc își sapă drum prin lemn? Pe chipul Maicii, lacrimi curg solemn, Sub raze palide, sub nori de durere. Se-aude glasul slab al unei rugi, Din lemn, o umbră

începusem să cred că viața era trandafirul pe care îl puneai dimineața lângă perna mea în noaptea târzie când oasele își amintesc mai bine decât ochii mă întorc cu gândul la diminețile

vulnerabilă și tristă retrăind momentele adânci cu tine îmi adun forțele iar pentru a căuta un fir de rază în drumul meu în prim-plan către tine secvențe distilând culori se înșiruiesc pe pelicula

S-a strâns tot cerul în ochiul tău albastru să mă înalți pe nestemate culmi, de mă arunc să mă culegi din aștri născându-mi gemeni de genuni. Ai prins luceafărul la sânul meu de piatră să mă

Carnea corpului meu, în lumina zilei, devenea la fel de luminoasă Precum soarele care o lumina și de care în umbră se ascundea. Începuse să strălucească în ochii celor care o priveau și, Ca o stea pe

bubblegum, sunet de role cea mai lungă zi din an cu pepeni roșii, galbeni și țânțari grași vara noastră fără aer condiționat râsetele noastre, mica mea Eva dincolo de moarte toate acestea vor