Atelier Literar

Corăbier, de ce plâng apele sub noi când sfâșie catargul zări?! Nu vezi că vremea-i agitată și, din ploi, cad nesfârșite lumânări! Hei, lutier ce modelezi un alt destin, cum poți în degete să

amintirea volatilă revenirea la lucrurile simple pe care le învăț cu tine te aud în fiecare piatră sau nor natura este în venele mele de carmin răzvrătită sau calmă pe epiderma mea cresc flori ramuri

Și crezi că uit vreo clipă că m-ai uitat? Sau poate crezi că mi-e ușor să știu că mi-a cam ajuns trenul in gară? Fără întârziere a ajuns, n-ar mai fi ajuns, trebuie sa urc, Natalia, nu e pe vrute,

Tăcerea se așază între noi Ca o pasăre albă. În culoarea rămasă din urmă, În zidirea înceată Și înserarea târzie Aș vrea să sper În toate lucrurile care nu pier. Secunda îmi scapă din

Poussin și încă câțiva, un Kepler de fundal, evident e 3 și un pic, n-am somn. pe noptieră am un jurnal, o parabolă, ceva ediție din secolul al XV-lea, Gutenberg era? Îmi pierd timpul uitându-mă pe

Mi-e dor să-ți scriu, iar tu să citești. Mi-e dor de acel contact tainic pe care tu îl privești, poate, ca pe un gest obișnuit sau ca pe o expresie a unei presupuse nimicnicii a mele, în timp ce eu

când cineva mută pâinea mai aproape de tine apoi liniștea fără să știe că mută puțin și lumea lumina nu cade din cer vine din felul în care cineva îți rostește numele ca și cum l-ar aprinde

Chiar dacă evadăm unul din altul, lumea nu a fost zidită pentru singurătatea jumătăților. Ne prefacem întregi, în timp ce fiecare pas cioplește lipsa noastră în trunchiul celuilalt. Tâmplele ne-au

trei neobrăzări pe creanga cerului eu glonț cu rană de carbon tu lumină fisurată de surâs latent Dumnezeu teleleu cu ochi de trâmbiță copii de chihlimbar să facem din explozii vaduri de inerții

mã agãţ de o constantã care nu se mai vrea aşa constantã poate din plictisealã poate dintr-o gravã eroare sau pur şi simplu protesteazã eu stau şi mãsor aiurea cum atracţia gravitaţionalã cumva

visele sunt făcute din anemone care se deschid în parfumul stampelor de sare la marginea mării ne desenăm acvatici pe o canava de corali umbrele ni se țes pe nisipuri inelate ardem contururi ca în

Dintre toate oceanele, Inima era cea mai adâncă. Ce bine că-mi ești, Ancora adormită la tâmplă...

a sărit un bit din calendar s-a ascuns în iarbă iată un mărgăritar lăcrimând în bismut cine să mai poată ști când pădurea țese o mireasmă de podzol în vecia .exe să bem vin fosilizat frate de

misterul întrebărilor care se intonează pe un portativ senin este crezul lumilor mele fiecare fațetă a acestui diamant muzical răspândind nuanțe și game se reflectă în țesătura viselor îți vorbesc

câteodată mi se pare poate-i doar o iluzie că mi-a fost bine "cândva" timpul ăsta, prețios cum ni se pare, fuge, uită și el cât de repede se moare. e succint, scurt, nici dorul nu mai strigă de

Cum se explică tragediile lumii, suferința atâtor generații acumulată peste veacuri? Prin lipsa rațiunii echilibrate sau echilibrului interior. Și cum se ajunge la acest echilibru? Prin înfrângerea

miros a vid necopt în robă de titan pe punte de scântei tăceri ramificate sunt un algoritm de lut și rulez pe o dâră de oxizi cu un timp ventricular spune-mi frate de câți octeți este nevoie ca sa

poate şi cifra unu golgota cui ne-a lãsat de ales între nimic şi nimic şi doar un pic de cer sub o umbrelã cât sã-mi parã rãu de inocenţa pierdutã sub o lunã înşelãtor de plinã greierii cântã imnul

Îmi plac victoriile à la Pirus, Îmi plac bară-golurile din foarfecă cu poarta goală, Îmi plac femeile care te seacă de iubire La fel ca timpul ce strecoară nisipul în clepsidră, Îmi plac umbrele