A venit Roma la mine.
Și nu a venit toată deodată,
Ci doar ca un cineva ce o cunoștea.
L-am întrebat: Știi unde e Roma?
Da! A zis ca și cum Roma era
Undeva ca orice altceva.
Mi-am dat seama că
Îmi amintesc cum alergam printre etaje
De blocuri construite pentru oamenii muncii.
Cum pe scările ruginite ale macaralelor
Urcam până la capăt să privesc
Lumea din înaltul
Amurgului.
Eram un ram
Continuăm periplul provocat de Ideile au consecințe – Richard M. Weaver (Anacronic, 2020, traducere din limba engleză de Monica Stinghe). Cartea este atât de fertilă pentru reflecții pe seama temelor
e un fel de a privi lumea
între douã bãtãi de inimã şi o lacrimã
sigur e o ştiinţã
cam ciudatã
care nu vrea sã limpezeascã nimic
nici iubirea
nici durerea
vindecã uneori sufletul
dar asta într-un
— nostalgia, zic,
e un ospătar bătrân.
tu priveai oamenii trecând pe lângă masa noastră
cu obrazul sprijinit în palmă
și zâmbeai de undeva de foarte departe;
(mereu mă enervează
când vorbele mele
Dacă l-aș fi avut pe Nichita
în agenda mea telefonică
probabil tonul de apel ar fi fost
„mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip”
Am însă alți prieteni poeți în agendă
fiecare are un sunet de apel
Ninge cu flori de primăvară târzie
Pe poteca dintre pomi
Ce urcă spre cimitir.
Cum alerg, îmbătrânesc,
Pic și mă ridic până ajung la poartă,
O poartă neagră de fier
Ce ascunde crucile celor
orașul ăsta
n-ar avea nevoie de râul bega
fiindcă are destui oameni
care se îneacă fancy unii în alții
e o terapie colectivă
pentru cei care n-au avut curajul
să plângă ziua
ceva aproape
mi-ai dezvăluit într-o noapte, după un amor intens, că oamenii nu mai pot vorbi fără să ceară explicații.
întrebările lor aveau colțuri, intrau în tine ca niște obiecte așezate haotic.
deseori
Memorăm, cu un rânjet, tot ce n-am fost,
Ospăț de iluzii servit pe o farfurie de lut,
Amânând scadența, de parcă trupul e un cost
Rambursat de viermi, într-un contract mut.
Trecem în „noua
În ultimele luni n-am mai știut în care dintre noi s-a produs adevărata ruptură. Poate că legăturile dintre oameni nu mor într-o clipă, ci se sting lent, asemenea rădăcinilor unui arbore care încă
am luat poemul și l-am strâns între genunchi
precum făcea Sile potcovarul cu copita calului când eram copil
și am început să caut febril prin toată casa
câteva cuie și o potcoavă
nu puteam lăsa să
Suflete, aburule,
te-aş sădi,
te-aş răsădi
în Grădina Raiului,
drept în calea Domnului.
Dumnezeu când te-ar privi,
de tine s-ar milostivi,
să fii veşnic te-ar meni,
să fii veşnic şi curat,
De multe ori m-am întrebat ce este un suflet și de ce simpla rostire a acestui cuvânt produce în mine o stranie amețeală, ca și cum aș încerca să ating cu mintea ceva fără formă, ceva care nu încape
atât de exacte
încât tace şi guguştiucul de la pittulongu
care îmi cântã pre limba mea
de câte ori îndrãznesc sã privesc alte zãri
ca sã nu rãtãcesc cumva aiurea
limba românã
e doar un sentiment
Fierbe cerul sub sunetul clopotului
care răsună tocmai din sternul pământului,
până și stelele tremură, atârnate de firul
fără siguranța rezistenței.
Sună – de tremură carnea pe oasele
Tu mi-ai șoptit că mă iubești
Și eu la fel, și-ți spun că arde
Să ne prefacem în povești
Cu amintiri pictând o carte
Și dacă e să fii a mea
Al tău voi fi să-ți fiu aproape
Gustând din toate câte-un
în această zi aparent banală aparent la fel
când clipa este o femeie mofturoasă
oamenii adulmecă
muzica venită de undeva de peste lac
de peste timp
ca spălate cu detergent
valurile lasă vederii