fiecare apocalipsã
potopul dinaintea fiecãrui potop
locul întâi la mãsurat orizontul
mi-l asum dupã fiecare miazãnoapte
din toţi muşchii crescuţi pe carul mare
când încã avea rãdãcini în
cobor pe o scară de wolfram
în labirintul sinapselor
acolo unde gândul
e fluid incandescent
pe vadul unei reflexii binare
eu tu El
Umanobitul perfect
prin lentila de germaniu
privindu-și firul de
Îmi fac cafea
în fiecare dimineață.
Vorbesc la telefon,
răspund la o mie de întrebări.
Uneori râd,
mai ales când te văd fericită.
Fiecare respirație mărturisește
că încă nu vreau
să dispar pur și
să aflu un semn, litere,
ceva ușor de mânuit să le fac corp comun
în povestea asta să ne poarte cum o monogramă domnească prin lume
și toate alea mici nebunii locale
tratate cu praf de metal
Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de
este ziua unui început
care nu cade în derizoriu datorită ție
ești prima notă dintr-un solfegiu cu reverberații nocturne
muzica este o floare înserată
a gândurilor despre dragoste
un menuet al
am uitat carnea fragedă a minții
într-o fonetică de bismut
unde timpul e o haină de bumbac
cu memorie de lapte
nu mă doare nicio (im)perfecțiune
vocea e un miez de ciocârlie
cu reflexii de zinc
am
ce mai așteptați, domnilor zugravi de biserici?
de unde vă vine atâta somnolență
în fața zidului alb?
lăsați vechile canoane să se odihnească în mănăstiri,
luați ierminia și ajustați-o:
aduceți iadul
suntem în faldurile verii
ne unim sărutul într-o solemnă apăsare
pe pânza zilei
ne îmbrățișăm cu o răzvrătire de dor
împotriva platitudinii gesturilor amare
suntem ploaia care învăluie semnul de
Capitolul 9: Mehyt
În casa celor doi băieți și a bunicii lor, aerul era întotdeauna proaspăt, impregnat cu miresme de citrice sau de flori suave, Shehrazad având mereu grijă să țină la distanță
Nu am obligația să fiu aceeași
sau crezi că asta-i cheia?
Plină de haos
Shakespeare,
Bukowski,
Mann și Hesse,
mi-aduci aminte de ceva ce n-am trăit.
Copilă îmbujorată,
te-au făcut mai savantă?
Sau ai
Domnu' regizor,
nu aprindeți lumina din platou,
lăsați întunericul să ne îngroape
cu toate privirile împrumutate.
Prizonieră din obișnuință,
mă complac astăzi
printre cuvintele nespuse,
prin fumul
de azi
tot albastrul să se întoarcă la casa lui
cerul
să-și dea culoarea înapoi
și marea
să înapoieze întinderea toată
din azurul frământat
în toate nuanțele infinitului
și absolutului
îți scriu din vara
în care am stat cu j. joyce
lecturându-l
cu picioarele în apa cu gheață
până în zori
voind
să adormi pe covoare
încolăcită
să nu ai
decât mâinile mele
privirile mele
și
De ce icoanele plâng în tăcere?
Ce dor adânc își sapă drum prin lemn?
Pe chipul Maicii, lacrimi curg solemn,
Sub raze palide, sub nori de durere.
Se-aude glasul slab al unei rugi,
Din lemn, o umbră
începusem să cred că viața
era trandafirul pe care îl puneai dimineața
lângă perna mea
în noaptea târzie
când oasele își amintesc mai bine decât ochii
mă întorc cu gândul la diminețile
vulnerabilă și tristă
retrăind momentele adânci cu tine
îmi adun forțele iar
pentru a căuta un fir de rază
în drumul meu în prim-plan către tine
secvențe distilând culori
se înșiruiesc pe pelicula
S-a strâns tot cerul în ochiul tău albastru
să mă înalți pe nestemate culmi,
de mă arunc să mă culegi din aștri
născându-mi gemeni de genuni.
Ai prins luceafărul la sânul meu de piatră
să mă
Carnea corpului meu, în lumina zilei, devenea la fel de luminoasă
Precum soarele care o lumina și de care în umbră se ascundea.
Începuse să strălucească în ochii celor care o priveau și,
Ca o stea pe
bubblegum, sunet de role
cea mai lungă zi din an
cu pepeni roșii, galbeni
și țânțari grași
vara noastră fără aer condiționat
râsetele noastre, mica mea Eva
dincolo de moarte
toate acestea vor