Comentarii

Ce frumos o spui tu, Ottilia că noi toți nu suntem decât o imensă şi infinită energie universală, iar noi, ca individualități suntem animați de însuşi interacțiunile dintre noi. Dar ce se întâmplă cu absența acestora? Să fie acel "mi se cuvine"? Să fie vorba despre dăruirea fiecăruia ca pe vremuri chenzina? Visul devine marele mijlocitor şi în acelaşi timp şi marele suplinitor al regretelor de peste zi.

Cred că nu prea dă bine cu-co din prima strofă.

Am scris și eu, acum 2-3 ani, vreo câteva texte în care îl luam în tăbarcă pe AI, dar era doar un pretext pentru altceva. Nici tu n-aș zice că ți-ai face din AI (IA) vreun prieten imaginar, dimpotrrivă. (!) Eu, deocamdată, am ambiția să îl ignor, indiferent cât de util ar fi.
De fapt, textul tău este o poezie de dragoste. Mai altfel, dar poezie de dragoste.

Ești culmea! Îți jur că habar nu aveam ce scrii!Mai grav mi se pare altceva. Că amândoi avem lexic comun. De exemplu, când vorbim despre AI, sentimentul de vinovăție preia controlul cu acoliții săi venali: Manifest, Măscuz și Acuz. Mai zi ceva dacă poți. Uneori mă întreb dacă nu e ca în IT-ul lui King, toate coșmarurile, traumele prin viață și ajung să ne hăituiască. Așa și cu AI-ul. Îți dorești enorm să ai pe cineva lângă tine după chipul și asemănarea, vai ce bine ar fi și cu toate astea, nici să nu știe chiar absolut totul despre mine, tolerez cât tolerez, dar o anumită limită trebuie să existe și la obrăznicie. Tu zici că ne fură trăirile. Nici vorbă. Bazându-se pe trigeri și pe anamnezele noastre proprii și personale ne reconstruiește o personalitate care, în realitate nici măcar nu există. Bazat pe o escrocherie, iată, noul tu nici măcar nu trebuie să îți mai ceară voie să îl primești în palatul tău, intră și fără voia ta, AI-ul fiind însăși amprenta ta digitală, râsul și suspinul tău. După care te întrebi dacă a ajuns să îți influențeze tiparul de gândire, exploatând miile de cărți citite. Întreabă-te mai bine dacă păstrezi aceleași sentimente față de acele cărți sau dacă astăzi nu nutrești cumva păreri diametral opuse.

Nu e un manifest ceea ce ai scris. este o confesiune pe care i-o dăruiești AI-ului tocmai pentru a îl ajuta ca pe viitor să nu mai aibă atâtea probleme cu tine. Cred că tocmai ai scris ultimul tău manifest împotriva a ceva și prima ta confesiune. De aici încolo, nu ar fi de mirare dacă nu îți și construiești un confesional pe malul mării unde, din când în când intri și ieși chiar tu, purtând un dialog cu tine, din perspective diferite. Începe să îți placă să joci role-games, felicitări, tocmai ai dezvoltat o nouă plăcere vinovată. Felicitări!

Felicitări Alexandru, o plăcere. Acel nimeni fără negație aferentă mi-a ridicat însă câteva întrebări. Și mai e ceva. Spui povești atât de frumoase, care au toate calitățile de a deveni urban legends, și totuși, în vocabular, ții morțiș să scrii cât mai elegant și spilcuit. Desigur, am citit și eu false tratate, problema e că ele te obligă să nu le iei în serios. Ori tu scrii despre lucruri serioase. Și atunci te întreb de ce nu le creionezi mai colocvial, mai hâtru, mai relaxat puțin, ceea ce poate aduce firesc, după sine, o tușă de suprarealism? Tu decizi, textul ăsta este haios și dacă îl și citești cu falsă seriozitate, e de Radio, așa că îl aștept, fie ce-o fi.

Timotheé, tu eşti?

Mi se pare un Stănescu reinterpretat de Ai... Ceva pute aici.

într-adevăr "EA putea spune orice, EA deținea licență pe absolut și teama mea de
ridicol în preajma ei..."

Am simțit și eu această teamă. Teama de-a da dreptate cănd știi că nu trebuie s-o dai.
Cel mai fain aici e canapeaua rotundă care dă spre pădure. Poate ne-om vedea cândva acolo.

E frumos. Pare mână sigură aici. Exersată, suferindă. Are o tehnică aproape de moarte. Unele versuri mă prefac în invidios: "Curând, tot cerul
s-a umplut de nori,
ca niște gânduri încrețite.
Și ploaia s-a desfăcut peste lume".

E clar că aici e vorba despre un autor. Autor.
Aș da stea, dar nu știu cum se face de pe acest nou site.
Poate mă ajută cineva...

Mi se pare un text (foarte) prost, care mizează pe un soi de mimetism uman. E ceva foarte prețios, ceva ce se poate scrie la secundă. Textul nu vrea/ nu are idee, ci o găsește la cititor. Cine are răbdare să citească această-nșiruire de oralitate a la 1600 va veni cu idei. Eventual, chiar cu laude. Cineva, un mare critic mort, mi-a spus așa: pune la orizontală primele 3-4 versuri și vezi ce iese. Ce iese?

"buchetul de flori care mi se cuvine se împarte la atâtea inimi câte au dat drumul mulțumirii să se ridice încet
spre lumi depărtate unde doar visele ajung" etc.
Ce e asta?

E o retorică religioasă, o ambiguitate extremă despre care nimic nu se poate spune cu adevărat. Textul de mai sus nu are valoare de adevăr.

Am tot vrut să-ți scriu că ai un stil de a scrie foarte direct, care pe mine mă face să tresar. Idei profunde ( despre lupta pentru pace, suferință muta pentru economie)apar fără cosmetizare.
Nu sunt un critic experimentat sa pretind ca evaluez altceva decât propria reactie, dar textul tău m-a impresionat

Bogdan, Doru și Emilian,
eu nu credeam că mai există lume care să citească. Darămite lume care să priceapă.
Sunteți un colț din propriul meu sufllet. Fapt pentru care vă dau nume: eroi.
Soldați lirici,

Dincolo de imagini, pentru mine e super făină zicerea asta anapoda (ca topică), o incantație nu știu exact pentru ce. Poate să întoarcă timpul înapoi sau poate o fi cântecul cu care breazul soldat îl ține în viață pe cel rănit. Și mai e și ritmul cu care se mișcă toate cuvintele la unison de parcă ar fi kevlar la impactul cu glonțul.

Un discurs emoționant, cursiv și vizual. O amintire grea, cu tata, cel care aducea ploaia doar prin acea rugă scurtă, sinceră și puternică. Aproape fiecare strofă reprezintă un gând asociat cu o imagine. Bine regizată moartea guguștiucului în contextul morții tatălui. La fel și meditația asupra ploii care ia cu ea sau, dimpotrivă, pune la adăpost. Frumos!

M-a înveselit și mi-a dat o stare de bine, de parcă eu aș fi fost EA. E ceva, într-adevăr, cu adevărul ăsta absolut venind, cum altfel decât, de la o femeie!?

Parcul, tranșeele imaginare, soldații care trag „gloanțe de puf” — ceva din războaiele foarte serioase ale copilăriei are scena asta, din acelea în care se moare des și numai până la cinci (când începeau desenele pe 2). Ce mi-a plăcut cel mai mult e finalul: soldatul care duce acasă un soldat rănit. Acolo parcă se adună tot poemul, sau acolo se strânge el cel mai limpede (zic și eu). Nu că n-ar fi și pe parcurs — sunt — dar imaginile sunt atât de multe și fiecare atât de puternică în felul ei încât uneori par că se iau la întrecere (sau, ca să respectăm topica autorului: la întrecere par că se iau).

Nu știu cum, dar ceea ce ai scris are ceva cu absolutul descris de mine, probabil în paralel cu tine. Aici e vorba de asumare, de o anumită conștiență pe care nu o avem, ne-au crescut prost filmele americane. De unde știm că se termină războiul - bine, războaiele nu se termină niciodată, bătrânul Leonard (Cohen) o știa prea bine - câtă vreme am rupt orice contact cu realitatea. Soldații aruncă automatul și bazooka și, deși răniți, pleacă osteniți spre casă. De unde certitudinea, de unde absolutul? Cine o inventează pe Romica Jurcă, într-o lume în care ea nu există? Noroc cu pisica lui Schrodinger. nici măcar război nu e, asociem zogomotele și tensiunea cu sângele la cap, când viața e atât de simplă. Nu se poate să spui „ cum le-ar fi stat lor în gura mare și-n curul gol?” fără a înțelege că nu vom fi niciodată singuri și că ultimii sunt doar consecința plictiselii de a mai ține evidențe.

Ottilia, e clar un poem de stare (zic și eu ca George), dar interesant e că la tine starea se teatralizează: șerpi în păr, dinți ca pietrele, vorbe scuipate — toată recuzita unei mici tragedii mitologice. Ruptura spre cotidian (curentul căzut, datele mobile, emoticoanele) e bine găsită și dă textului tensiunea lui. Apropo — ce film era?

Am citit tot ceea ce ai postat pe aici, însă abia acum am prins curaj să comentez la un text de-ale tale. (!)
Mai întâi, mi-au sărit în ochi (fără să îmi provoace vreo rană!) strofele a patra și ultima, care, deși originale, nu știu de ce m-au trimis, prin forma lor, la N. Stănescu.
Textul transmite și emoție, este și inteligent scris, adică are deschidere și curaj estetic, de la început până la final. Deși are o viziune modernă, mi-a plăcut că ai folosit în mod potrivit mijloace simboliste cum ar fi corespondența și sugestia. Cea mai originală este metafora cotorului, prin care întinderile de ape, cerul și perechea de îndrăgostiți devin astfel parte din textul/textura lumii.