nu te mai văd în nopțile mele albe
nu te mai număr în șiragul de perle selenar
te-am pierdut iar
într-o reverie a zeilor
într-o oglindă cu ramuri de onix
o corabie în tangaj mi-e sufletul
Într-o societate diversă, în care oamenii au convingeri diferite despre viață, sens și moralitate, libertatea de a gândi și de a crede este fundamentală. Această libertate nu presupune doar dreptul
Mi‑e foame.
Nu de mâncare.
Mi‑e foame de ceva
care nu dispare
când întinzi mâna.
Am mâncat timp,
Și oameni, Și tăceri
până n‑a mai rămas
nimic de ținut.
Trăim într‑o lume
în care viața
nu
Ploaia asta de azi... e uitare...
Și picurii ei mă lovesc... și mă dor,
Rotunzi vor fi fost ca un Soare,
Când prietenii mei iarăși mor...
Ploaia asta adâncă mai spală
Și uitări... și tăceri...
O
De când copilăria
mi s-a mutat definitiv în piept,
am învățat că titlurile sunt neprețuite:
niște rame pentru fețe
care altfel ar curge.
Fără ele ești în afara lucrurilor,
ca o imagine care nu se
te lasă să crezi că mai știi pașii
apoi îți fură ritmul
soarele se așază lângă tine pe bancă
vorbiți ca doi prieteni care se recunosc
după felul în care apun
timpul își potrivește ochelarii
bastonul
Pe obrazul copilului abia născut
se adună mări fără iubire
și ceruri fără iertare.
A fost creat greșit —
o sirenă din adânc
și un înger condamnat să nu mai
simtă.
S-au găsit acolo unde normele
Am scos din mine
tot ce încă mai cerea milă
și l‑am lăsat afară.
Înăuntru
a rămas ceva
care funcționează.
Nu mai iubesc,
nu mai explic,
nu mai repar nimic.
Accept doar
ce nu are nevoie de mine
ca
suntem singurii care mai cunoaștem limba ornitorincilor
animalele acelea ciudate care fac ouă dar alăptează
exersăm acest lucru discutând în fiecare zi în această limbă
despre vecinii de la doi care
Se uită visele, mamă,
sau sunt smulse din mine
ca niște fire de lumină?
Aud înăuntru
cum crapă ceva,
ca gheața sub un pas greșit.
Și nu cade nimeni.
Doar eu,
tot mai adânc.
Cineva aruncă
am tergiversat mult revenirea
la o realitate secvențială
pentru a măsura distanțe și depărtări
am ales un număr arbitrar
din lista de vieți promise
îmi amintesc prima întâlnire
aerul se deschisese
sunt din generația deziluzie
am un joben de nori gri în noapte
sub braț îmi port cârja murdară.
mă vezi, vrei să dispar;
mă vezi, te ferești; de tine
de tine, de tine cel cu buline.
cu capul
Cu stomacul gălăgios, aproape lipit de spate, dar însuflețit de vestea neașteptată pe care tocmai o primise, Anemo se înfiinţă la ușa Aurei Gale, casa aflată în jumătatea cu numere pare a
serenada norilor este a cerului
care se refractă în cochilia timpului
adagii nesfârșite caută memoria orelor cu tine
avem un trecut infinit împreună
sunt momente pe care le răsfrâng spre
m-am tăiat într-o unghie îngerească, ojată
toţi amicii mei: “te-ai dus, vor ieşi maţele din tine!
vei muri!”
am înghiţit o gumă roz, mestecată
părinții: “aoleu, se vor încurca maţele în tine!
vei
când e pace
mă împart între oglinzi acvatice
și nisipuri de lagună
desfid lacrimile apusului
sfârșitul de noapte reverberând elegii
melancolia vremii
mi-e pecete când plâng florile de plastic
Într-o zi am trecut pe lângă un câmp verde... și, în toată întinderea aceea, era un singur mac roșu, înflorit în toată splendoarea și fragilitatea lui, parcă domnind peste întreg ținutul. Și,
Minunea nu este o taină a lumii prin care ni se revelează ceea ce este dincolo de noi și fără de care nu putem trăi, ci este un salt personal, de la un stadiu la altul, al celui care o întâlnește.
Ți-aș da să strângi la pieptul tău un milion de raze atunci când viața devine fadă, când e frig și rece. Te-aș duce la soare... de fapt, ți-aș da soarele meu să te încălzească, chiar dacă voi fi