Gara prea mica

simplu si frumos trecerea in revista a copilariei lipsita de acea liniste inocenta de copil.
Durerea vietii unui tata care munceste din greu pentru intretinerea familiei,se lasa pe umerii adusi de munca ai batranului.
Felicitari Loredana

Elena, ma bucura mult aprecierea ta. Iti multumesc si te mai astept.

Din gara in gara, din viata in viata, fara oprire ne indreptam spre devenire mereu si mai apoi nu ne dam seama cand am fost deja...frumos, da. Poate un pic prea repede, dar ai surprins super fain (permite-mi exprimarea de acest fel) etapele si nemultumirile...ma duci cu gandul la filmul pe care l-am vazut acum doua seri - Collateral - cu Tom Cruise, abia a aparut...in film era un taximetrist care spunea tuturor ca e o munca temporara, ca, de fapt, vrea sa aiba o companie de limuzine...cand a fost intrebat de cand e taximetrist a raspuns...12 ani.
Cu drag,

Florinel,

Eu iubesc gãrile! Si trenurile... \"pe un peron, între două linii de cale ferată, copilul visează!\"

Ma bucur, Dani, sa te regasesc la mine. Daca eu am surprins \"super fain\", tu ai surprins la fel in comentariul tau ceea ce am vrut sa spun.
Apoi,si eu, ca si taximetristul din film, tot de 12 ani m-am cantonat intr-o slujba \"temporara\".

Anduta, si eu iubesc garile.
Trebuie sa mai fac o remarca : \"Toti trecem dintr-o gara dezolanta in alta\" apartine poetului Serban Codrin, vecinul meu, care mi-a dat sa-i citesc poeziile si ma inspira adeseori. Dar el nu stie.

Va multumesc de aparitie si ganduri.

Am scris aceste rânduri ceva mai demult. Mi s-a părut că ar fi potrivite sub acest inspirat text al tău:

\"nu mă tem să fiu călcat de trenul iluziilor
ca o ană carenină revin mereu
descălțat de sine
pe acest peron al eternei sinucideri\"

Draga Florinel, autogarile sunt si mai dezolante, important e cine se da jos din microbuz.:))

flash-urile sunt de mare efect. un scurt-metraj emotionant. felicitari!

Ion, versurile tale sunt și mai inspirate, mi-au plăcut mult și cred că le-am citit la vremea lor. Îți mulțumesc.

Dragă Elia, știu la ce te referi. Chiar vrei să-mi amintesc toată viața? Uneori, până să ne dezmeticim, ne trece șansa...

Mulțumesc, Andrei, și tu m-ai emoționat.

Florinel, nu la acel moment ma refeream. Ci la altul, pe care eu una mi-l amintesc - mereu - cu placere.:)

... nu mai era mult. Am citit scurta proză, am citit și comentariile. E ridicol dacă afirm că m-a emoționat cu adevărat? lacrimile îmi înțeapă ochii, dar și o teamă ascunsă, pitită undeva, într-un ungher... se pare că-și scoate gheara. Florinel, mulțumesc. Poate m-ai trezit; poate pe mai mulți dintre noi, chiar de nu vrem să recunoaștem, \"scrâșnirea asta din dinți\" ne durea demult...
Superb, trist, relevant și de neuitat; felicitări!

Puternice imagini! Dintotdeauna gările mi-au indus o stare de tristețe. Poate unde le asociam cu ideea de despărțire (știi tu, a pleca înseamnă a muri puțin). O vreme am avut parte de ele (de gări) mai mult decât mi-aș fi dorit. Mi-au rămas vii senzațiile...

M-am linistit, Elia. Crezusem...
Nici eu, sa stii, nu voi uita momentul acela niciodata, nici pe cele ce au urmat, cu atat mai mult cu cat, la intoarcere, mi s-a intamplat un lucru extraordinar, de care nu esti straina. Iti voi povesti altadata, de preferat prin viu grai. Toate la vremea lor...

Monica, emotiile nu pot fi nicidecum ridicole, poate doar lipsa lor...Iti multumesc pentru gandurile minunate. Si curaj! Vezi bine, nu suntem singuri.

Florine, domnule capitan, vad ca n-ai uitat soldatul ala. Ma bucur. Totusi senzatiile...ce sa facem sa scapam de ele? Poate sa scriem, cum bine o faci tu, razand de viata, cu garile ei cu tot...

Va multumesc tuturor, mi-ati luminat ziua!

Azi-dimineață, lansat pe drum ca din tun, aidoma omului-ghiulea de la circ, mă săgetă brusc un giunghiu, adecă o îndoială, o neconsolare cețoasă. Ajuns la destinația pe care o știu și cu ochii închiși, pătimeam, cu fragilu-mi echilibru interior perdut iremediabil. La pauza de cafea, muza mea cea arțăgoasă mă luă la rost, cu mânușițele înfipte aprig în șolduri: \"Ce-ai monșer, ce te-ai ploștit în halul ăsta? Iar te-a lăsat inspirația?!\" ... Abia am apucat să-i răspund cu celebrul \"îhî\", că a și dispărut (la asta se pricepe de minune), aruncând-mi în treacăt: \"mai treci pe la Florinel, dacă vrei să vezi inspirație\".
Brusc luminat, vin cu grăbire, dar văz că e coadă mare, vreo zece inși înaintea mea...\"Ce te tot fâțâi, dom\'ne acolo, vrei să te bagi în față? Vai, dragă, de când sunt n-am văzut așa nesimțire!\"
Pricepând mesajul, mă caut prin buzunare, după un creion și o hârtie, să-ți las o misivă strecurată pe sub ușă, dacă tot ajunsei la spartul târgului. Acu\' mi-am amintit că pe verso era o poză colorată, nu țiu minte cu ce, dar jos era textul ăla gata imprimat: Sincere felicitări!
Na, c-am făcut-o și de data asta...

...mai ales ca l-am scris cu tine-\"n coaste\". Cand dam sa ingros, ma priveai peste umar: \"vezi ce faci cu tusele-alea!\" Si vedeam...Nu stiu cat mi-a reusit, dar misiva strecurata pe sub usa mi-a dat curaj.
PS Ce te tot vaiti de inspiratie? Ultimul tau text pare sa te contrazica. Hai, la treaba!