poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5998 .



Modelul cultural european -16
proză [ ]
E bietul eu sub noi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Constantin_Noica ]

2004-03-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu



Cum să ne închipuim o cultură completă, fără manifestările distincte ale pronumelor personale? Toată istoria este plină de zarva și gîlceava pronumelor — al căror cortegiu îl conduce, îndrăcit cum este, chiar dacă firav, pronumele la persoana întîi singular. Pînă să facă pace cu lumea, persoana lui „eu“ se bate cu toate celelalte pronume: se bate drept eu ce înfruntă pe tu, drept eu și el, eu și voi, eu și ei, însuflețindu le pe toate; iar cu „noi“ s ar bate tot timpul, dacă n ar simți că are, cu acesta, altă intimitate și că vrînd nevrînd trebuie să iasă din rebeliunea sa ca eu, tocmai prin noi, mijlocită căruia se va împăca în sfîrșit cu lumea.
În culturile în care eul este înăbușit — acolo unde masivitatea (imperiile orientale, s a spus) pare să înece orice afirmare a sinelui individual, lăsînd loc unei singure afirmări, a celui uns de zei — o bună istorie a ideii de eu l ar găsi încă. Poate că, așa cum cultura începe cu riturile funerare, conștiința eului și ea se ivește de timpuriu, ca în mitul lui Ghilgameș, în fața morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotrivă cu tine, adică în fața morții proprii, revelată ca inevitabilă. Iar gîndul piramidelor ce are îndărătul său, dacă nu conștiința acelui eu ce nu consimte? Numai că, acestea sînt expresii extreme ale eului, care de fapt, chiar sugrumat de masivitățile orientale, lucrează peste tot în chip subreptice. Căci din culise știe să tragă sforile eul lingușirii, eul slugarnic, cel laș, dar și eul abil al curteanului descris de Baltasar Gracián.
În culturile ce s au apropiat de stadiul celor complete, cum e cultura greacă, eul ieșise la iveală fără prefăcătorie, ca și fără sensuri extreme. În măsura însă în care mai existau zei și cetate, eul nu se afirma destins, ci mai degrabă ca subversiv. Aristofan demască zeii în numele sinelui individual, ce devine, la el, subteran. Alcibiade își îngăduie orice, sub lipsa de control și desfrînarea eului propriu. La rîndul lor Callicles ori Trasymachos proclamă dreptul celui mai tare, iar nonconformismul sofiștilor face școală. Ori de cîte ori, așadar, îi este îngăduit în istorie, eul iese pe scenă și demască la propriu toate instanțele superioare, sub ironia eului real, ca la Lucian din Samosata.
Dar în cultura europeană eul n a avut nevoie de căi ocolite pentru afirmarea sa, căci morfologia ei îi rezerva o întreagă epocă: ipostaza culturală în care primează pronumele personale. Din perspectiva „democratică“ pe care o deschide această ipostază, te poți mira cîți oameni interesanți sînt pe lume. În veacul nostru, o ființă aleasă, cum se socotea contesa de Noailles, putea exclama: ce puțini oameni fac umanitatea! Pe vremea lui Montaigne în schimb — și apoi din cînd în cînd în sînul culturilor împlinite — se dovedește necesară ieșirea din gloată și numărarea oamenilor om cu om. Căci fiecare întrupează bunul simț, cum spune Descartes în spiritul lui Montaigne, și atunci fiecăruia trebuia să i se dea cuvîntul. Cînd va apărea romanul cu relatările fiecăruia despre ce i place, un Lawrence Sterne nu se va sfii să descrie chiar împrejurările în care aflase că a fost conceput de părinții săi.
Să fie plicticoasă atîta deșertăciune? Dar este un adevărat miracol, ținînd de pronumele personal (de încăpățînarea lui noi de a stărui pe lîngă eu), să vezi că toate istoriile acestea despre destine umane obișnuite fac corp și dau o imagine tot mai densă despre om, în loc să i destrame și desfigureze chipul. Mirarea sporește constatînd că autorii de romane nu și propun să descrie omul în general, societatea și legile ei, sau cînd și o propun scriu cărți proaste; iar Balzac nici nu se gîndește, la început, să dea o Comedie umană, dar cînd vede că e pe cale s o obțină, se minunează și el. Este chiar semnificativ să constați că, după cîte știm, nimeni n a spus despre literatura de roman ce spunea Fichte despre anecdotismul istoric, anume că preferă să numere boabe de fasole decît să se piardă în studiul istoriei.
Eul, în orice caz, este bine sănătos, vreo două veacuri: se impune de la sine cu portretul (Portrait Gallery, la Londra, e semnificativă, atît pentru britanici, cît și pentru veacurile europene) și mai ales cu romanul, după aceea; își caută demnitatea individuală și se ridică frumos de la individualitate la personalitate, culminînd pe această linie cu Goethe, sau își afirmă anarhic, pe altă linie, libertatea; judecă toate, interpretează cum crede el cărțile sfinte și apoi le lasă în urmă i cu rațiunea sa iluministă. Luminile vin „dinăuntru“. Legea morală e în mine (Kant), cunoașterea cu atît mai mult. — Cum se face totuși că eul se îmbolnăvește brusc, în veacul al XIX lea? Cum pot apărea fenomene de hipertrofie a eului (lăsînd la o parte cazul, greu integrabil în istoria Franței, al micului împărat), sau fenomenul de exacerbare a lui, la un Max Stirner, cu Unicul, fenomenul de maladivitate blîndă, din Jurnalul lui Amiel, de maladivitate patetică (Dionysos) al lui Nietzsche, cum poate fi prețuit și trimis individualismul pînă la geniul nebun sau la excepția bolnavă? Răspunsul pare a fi unul singur: apăruse noi.
După Revoluția franceză și Hegel, bunul simț rămînea „la chose la mieux partagée du monde“, dar ca fiind atribuit facțiunii revoluționare la prima, spiritului obiectiv (al comunităților) la cel de al doilea. Bunul simț s a distribuit în „noi“, ca rațiune colectivă organizatoare. De fapt, noi îl însoțise tot timpul pe eu din umbră (așa cum pe ascuns operase și eul dinainte de epoca sa), dar îl lăsase cîtăva vreme, s ar zice, să și arate puținătatea și goliciunea. Acum reintră hotărît pe scenă, înăbușind eul, pînă ce va reuși să regăsească o bună cumpănire cu el. Sociologia, născută și ea în veacul al XIX lea, a intuit dezbaterea aceasta — dar ce searbăd o prezintă cu problema: individ și societate. Cînd Burckhardt declară că individualismul apare abia în Renaștere, el vorbește de un simplu început, în toată indistincția acestuia. Pe lîngă problema pronumelui personal, sociologia lipsită de spirit filozofic (ca și Burckhardt, cum spuneau chiar contemporanii săi) apare drept o simplă materie de gimnaziu. Ea nu invocă întotdeauna nici măcar deosebirea dintre societate și comunitate, neglijînd astfel să arate că, la început, noi apare față de eu ca societate și contract spcial, se travestește apoi, după totala nereușită napoleoniană, în comunitate (în etnii) și își caută, cu un „noi“ potențat de tehnică și mașinism, o nouă formulare, de alt ordin decît „individ și societate“.
Ce frumoasă ar fi abia astăzi, după colectivisme, regăsirea persoanei, adică a eului neînfrățit și purtător de noi, în locul eului gol goluț. Ar fi una din reluările culturii — ca revenirea ei la bucuria adjectivului leonardesc la gradul zero — în regăsirea persoanei și instituirii unei republici de la Weimar la scară europeană; iar faptul că într o mare aerogară din Paris străinii sînt întîmpinați astăzi de statuia lui Goethe, ca simbol al europenității, arată că aspirația către reafirmarea persoanei există. Dar poate că Leonardo, cu inginerismul lui, ar fi avut mai mulți sorți să reprezinte un mentor al sfîrșitului de veac (așa cum mai mult decît republica de la Weimar ar fi avut sens republica de la Hanovra lui Leibniz, precursor în toate ale veacului). Și de altfel cine știe dacă amîndouă, adjectivul și pronumele personal, nu mai au de așteptat veacurile altei părți de cuvînt (a prepoziției?) pentru a încerca să revină, cu gloria lor, pe scena istoriei.
Deocamdată s a produs pe la 1800 coliziunea dintre eu și noi, ba încă într o formă care invalidează eul. De vină că i s a încheiat provizoriu cariera este tot acesta din urmă, cu precaritatea sa. Nici nu se putea altfel, căci el este cel care a condus jocul pînă la propria sa disoluție: sau așa cum făcea Hegel în Fenomenologie să spună insul, la capătul Revoluției franceze: „revoluția pornește de la mine și se întoarce împotriva mea“. Atunci insul — versiunea germană, de astă dată — își spune că trebuie să facă revoluția înăuntru, în conștiința noastră morală. Dar și astfel revoluția s a întors împotriva insului, cu Hegel chiar! „De ce nu te astîmperi, omule?“, își va fi spus generația de după cele două revoluții, burgheză și morală. Pentru că eul nu se poate astîmpăra. Și pentru că sînt mai multe pronume personale pe lume decît vroise Montaigne să fie.
Într adevăr, eul singur nu se satisface. Îi trebuie o formă de ordine și lui. Cînd toate rînduielile date, cînd Biserica și clasele conducătoare se surpau, cînd noi fără de eu pierea și apăruse în schimb un eu fără de noi, atunci conștiința individuală, cu luminile ei, trebuia să instituie ea un fel de ordine. „Celui care reproșează lui Montaigne complezența egocentrică — scrie în «Poate fi definit eseul?» Jean Starobinski, publicat în România literară nr. 19 din l987 — trebuie să îi atragem atenția asupra faptului că uită în general să recunoască contraponderea acestui interes întors către spațiul lăuntric: o curiozitate infinită pentru lumea din afară (subl. n.). Așa s ar întregi interesul pentru eu și pretinsa lui suveranitate.“ Numai că, dacă lucrurile se petrec cum spune Starobinski — și, din păcate, așa s au petrecut —, atunci eul sfîrșește la catastrofă. Trecerea de la eu la noi nu e de ajuns; felul cum se face trecerea contează. Dacă eul n are, dincolo de sine, decît o lume exterioară, atunci devine el însuși o exterioritate și se precipită singur în servitute. Cum că există altă formă de trecere, o vedem abia astăzi, cînd din eul gol n au rămas decît jalea și absurdul.
Îi trebuie deci rînduieli și eului gol, iar strălucitorul veac al XVIII lea francez a propus, cu Voltaire, Diderot și Rousseau, trei rînduieli posibile: a inteligenței, a culturii și a naturii. Cu ordinea sugerată, direct sau indirect, de Voltaire se poate sfîrși mai ușor: nici el nu credea într una singură și proprie, de vreme ce recomanda modelul britanic, rătăcea pe la curțile altora, se dăruia mai degrabă vorbei de spirit decît cuvîntului bine rînduitor și ducea, în definitiv, pînă la genialitate drepturile eului inteligent de a practica scepticismul și luciditatea lui Montaigne. Îi rămînea să rezolve totul în risipa cuceritoare a unui Dicționar filozofic. Diderot, în ce l privește, ne apare ca mai închegat, mai adînc și în orice caz mai obiectiv, știind să invoce în așa fel cultura, încît orice încercare nouă de a pune contraforți bazilicii europene ar trebui să revadă planurile lui de edificare. Totuși, chiar dacă într alt fel decît Voltaire, sfîrșea și el cu o Enciclopedie. Cît despre Rousseau, după ce invocase natura împotriva societății date, apoi trecuse la confesiuni, la pedagogie, la reverie și la proiectarea naturii celei bune în refacerea contractului social dintre oameni, sfîrșea și el la o enciclopedie, cea a inimii: melancolia. Din toți trei rămînea o revoltă (poate în sensul lui Camus) sau mai degrabă am spune, pe linia spiritului francez, cîte un splendid act de impertinență: impertinența în numele inteligenței, în cel al culturii și în numele naturii. Ei sînt marii impertinenți ai veacului al XVIII lea, o pagină unică a culturii europene.
Dar cu Rousseau istoria reală nu sfîrșea atît de simplu. Chiar dacă dreptul natural și religia naturală nu i se datorează, el le a favorizat; chiar dacă Revoluția îl va dezminți, ea invocă drept carte sfîntă Contractul social. Ce devine însă bietul eu în Contractul aplicat? La început un erou, un luptător cu sulița, un cetățean care pune scufița pe capul regelui, un învingător la Valmy — apoi un individ numărat, un punct. Iar „noi“ se face, ca mai tîrziu în teoria mulțimilor, din totalizarea punctelor.
Punctul înseamnă totuși două lucruri, în matematicile care tocmai în anii aceia triumfă. El poate fi simplu punct, același, care se reia și însumează la nesfîrșit, sau poate fi o realitate, anume una zero dimensională. Un cub e tridimensional. Dacă îl turtești, devine un pătrat, care e un cub încă, dar bidimensional. Dacă turtești pătratul, devine un segment de dreaptă, care e un cub unidimensional. Iar dacă turtești de la capete și linia, făcînd din ea un punct, se poate spune (și nu doar spune!) că punctul e un cub zero dimensional.
Toată problema societății este: ce fel de punct se însumează? Dacă te grăbești, cum s a grăbit istoria la începutul veacului trecut, atunci asiști la căderea lui „eu“ în „noi“ și a lui noi în statistică. — Printre părțile de cuvînt se găsea și numeralul. Ba chiar unealta lui bună, conjuncția, care duceau, amîndouă, la triumful statisticii.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!