poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6445 .



Modelul cultural european -11
proză [ ]
Adjectivul, epitetele și renașterea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Constantin_Noica ]

2004-03-03  |     |  Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu



În gramatica culturii europene adjectivul venea, spre sfîrșitul Evului Mediu, să grăbească extincția substantivului. Piereau cavalerii închiși în armurile lor ca în niște fortărețe, spre a lăsa la Florența loc unei umanități pestrițe, în sînul căreia fiecare se îmbrăca după gustul și fantezia sa. Omogenul caracterizează Evul Mediu, eterogenul lumea de după el, spunea un istoric al artelor. Ne închipuim, chiar, că s ar putea reface într un fel istoria spiritului, cu istoria costumației, iar în civilizația europeană țesătoriile Florenței dădeau bogăție și deopotrivă trimiteau, cu stofele lor, la varietate, frumusețe, bun gust și, într o largă măsură, la arta care abia acum se năștea în adevărata ei autonomie: la pictură. Dar nu este această artă tipică a adjectivului? Căci „adjectivul“ este decalcul lui epitheton, ceea ce e pus peste ceva. Acum nu esențele interesau, ci travestirea lor, singura accesibilă nouă; nu substanțele, subiecte de realitate cum deveneau, ci adjectivele trecute în atribute, epitetele (în sens larg, etimologic). Oamenii și lucrurile sînt așa cum arată epitetele lor.
Cu Renașterea, se îngrămădesc dintr o dată asupra ființei umane „epitetele“: uomo magnifico, piacevole, unico, singolare, universale — și lista adjectivelor poate continua oricît: om spiritual, adică de spirit, curtean (il cortegiano), egregi „artistic“, om divin... Calificativele date de societate omului, pentru clasa din care fac parte numele și ființa lui, se înfrățesc acum cu calificările pe care le dă lucrurilor natura. „Universalul“, care mai înainte era substantiv, a devenit acum adjectiv, ca în substanțele universale (așteptînd ceasul cînd va deveni adverb: în chip universal). Am trecut într altă ipostază a spiritului, unde totul proliferează. Substanța este una, atributele în schimb se mai numără. Dacă Renașterea reprezintă „descoperirea lumii și a omului“, atunci aceea ce descoperă ea vor fi tocmai acoperirile, adică adjectivele în primul rînd.
De aici, feeria adjectivului și a adjectivității, în Renaștere. Tot ce e în natură bogat în culori, variat, frumos, straniu, luminos cucerește pe om, uitîndu se acum că, în definitiv, natura este „căzută“ și ea, din perspectivă creștină. În timp ce învățații redescoperă, grație textelor vechi, natura și revin o clipă la devoțiunea față de ea, oamenii cetății cîștigă un sens nou pentru libertate și efectiv se eliberează de constrîngeri, încercînd să se afirme prin entuziasm, fantezie sau înzestrare, cultivînd copiii minune sau imitînd toate reușitele, punîndu și măști noi, făcînd mascherade și pantomime, îngăduind pe măscărici ori bufoni și trăind în sărbătoarea permanentă a străzii, de la răscoală pînă la carnaval. „Este vîrsta de aur a festivităților“, scrie Burckhardt, iar sărbătoarea n are un centru, fiind doar o risipă de măști și situații. Toate epi tetele devin posibile; și ele ca adjective, spre deosebire de substantive, se amestecă unele în altele, pînă la bastardizare. De altfel, Renașterea este și ceasul bastarzilor: Leon Battista Alberti, Leonardo da Vinci, mai tîrziu Erasmus vor fi toți bastarzi.
Acum sînt prețuite toate virtuțile ca simple virtuți — onoarea din Evul Mediu a devenit onestitate, arată istoricul nostru Oțetea — cu condiția să ducă la măiestrie. „Orice virtute trebuie dusă pînă la gloria ei“, declară Alberti. (Chiar folosința pumnalului și a otrăvirii?) Verticalul este înlocuit cu orizontalul. Se valorifică toate desfătările artistice și plăcerile: jocurile de noroc, produsele fanteziei, exuberanța, pe de altă parte artele minore, mobilierul, medaliile, bijuteriile, stofele de lînă ori mătase, argintăria, apoi busturile, statuile ecvestre, dar mai ales se valorifică măiestria picturilor, care dau autonomie artei lor, așa cum cu portretul eliberează chipul uman de transfigurarea lui religioasă. E ca și cum ai surprinde, în împărăția cuvintelor, o insurecție și un tumult al adjectivelor, care și cer dreptul lor la viață liberă, după o prea severă exploatare a lor de către substantive. Cînd Burckhardt se întreabă pentru ce italienii Renașterii au dat atît de puțin în tragedie, un răspuns ar putea fi: pentru că tragedia nu e o chestiune de adjective. La fel, adjectivele nu îngăduie un adevărat program de guvernare a cetății și nu sînt controlabile, în disidența și frumoasa lor anarhie. Ele vor rodi în schimb în cultură, triumfînd din plin acolo, în timp ce vor slăbi virtutea conducerii în cîte un Lorenzo de Medici, căruia pe patul de moarte necruțătorul Savonarola nu i iartă prea rafinata dăruire către frumusețea profană.
Revărsarea peste lume a adjectivelor, necontrolată cum era în relaxarea ei, își găsește totuși un principiu de ordine în însăși natura adjectivului. Adjectivul califică, iar pînă acum ne au apărut cu precădere calitățile naturii și ale omului, drept epitete sau drept atribute. Dar adjectivul se și intensifică, cu variate grade de intensitate, dînd comparativul. La rîndul său, comparativul se amplifică pînă la superlativ, încheindu și aici cariera de formă autonomă a lucrului potențat la maximum, precum și de formă a culturii. Și ni se pare întru totul semnificativ, pentru cariera adjectivului în Renaștere, faptul că reprezentanții ei prin excelență, Leon Battista Alberti, Pico della Mirandola, Leonardo, încorporează tocmai cele trei grade ale adjectivului.
Comparativul și Leon Batttista Alberti. În lumea creatorilor, Alberti reprezintă, cu universalitatea sa, comparativul însuși. Este mai bogat în daruri decît oricare din timpul său: este artistul și cărturarul total, care a studiat științele timpului, scrie comedie, știe filozofie, practică ingineria, tratează despre nave și lupte navale, despre matematici, oratorie și familie, despre sculptură și pictură, în timp ce pictează, compune pînă și muzică, construiește sau reface apeducte, bazilici, capele și palate, uimind pe toți contemporanii prin întinderea registrului său creator. Scrie și poate face orice — dar fără să atingă superlativul nicăieri. Încorporează comparativul de superioritate pe orizontală, căzînd în cel de inferioritate pe verticală. Vasari, care descrie Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, spune despre el: „Nimeni nu l a putut întrece în ce privește scrisul, dar mulți l au întrecut în ce privește practica.“ Din păcate, în materie de scris încă aveau să l întreacă mulți. Și totuși, cînd vine la Marsilio Ficino, întreg cercul ales al umaniștilor florentini îl înconjoară cu admirație. Comparativul de superioritate — cu acea virtute dusă pînă la glorie — covîrșea.
Dar pînă și în clipa cînd celălalt comparativ, de inferioritate, își făcea apariția și cînd lui Alberti nu i reușea ceva demn să fie reținut (nici unul din tablourile lui nu s a păstrat), ieșea în evidență nota dominantă a Renașterii: adjectivitatea. Așa se întîmplă cu matematicile. Nici un matematician n a ținut vreodată seama de considerațiile lui Alberti; în schimb, filozofia culturii nu le poate ignora. Vorbind despre punct, linie și formă, el vede peste tot două „însușiri“ veșnice: întîi limita, care închide suprafața, apoi suprafața însăși, care poate fi plană, „scobită“ ori „umflată“. Poate nu i lipseau termenii matematici, dar așa vede el lucrurile, ca un obsedat al adjectivului. Deci marginea, va continua el, și partea exterioară dau suprafețelor numele lor; numai că sînt și ele mișcătoare, depinzînd de loc (perspectivă) și de lumină. E de prisos să mai menționăm cîte un gînd ca acela că „razele mediane“, în cadrul piramidei vizuale ce îngăduie perceperea lucrurilor, sînt „întocmai cameleonului, care ia culoarea obiectului apropiat“. În schimb merită să fie reținut gîndul că matematicile reprezintă, pentru el, izvorul din care natura ia ce i trebuie (spre a da naștere picturii). Dar Alberti o spune, doar; nu o dovedește, cum va face Galilei.
Un suflu de neadevăr, dar mai ales de platitudine răzbate în toată creația și gîndirea lui Alberti. Este platitudinea în care cade adjectivul atunci cînd tinde neapărat să exprime și chiar să instituie, ca simplu adjectiv, mai mult decît îi e îngăduit să spună și să facă. Așa cum nu poate fi creator de tragedie, adjectivul nu poate da singur decît varietate și glorie de o clipă. Va veni un ceas, cu Leonardo, cînd înregistrarea ca atare, gratuită și lipsită de orice exacerbare a adjectivului, va oferi altceva, mai adînc și mai trainic. Dar acum, cu Alberti, adjectivul luat la gradul comparativului de extensiune vorbește mult, cu frumoasa retorică italiană, dar face puțin. Nu cumva ar trebui intensificat și mai mult pînă la superlativ? de astă dată unul deopotrivă de extensiune și de intensiune? Aceasta se va întîmpla cu Pico della Mirandola, la care superlativul cunoașterii însă va trimite la propria sa disoluție, lăsîndu se strivit de superlativul fanatismului.
Superlativul la Pico. Știa chiar toate tînărul acesta sortit morții timpurii, la 30 de ani? Știa latină, greacă, armeană, ebraică, arabă și caldeeană, învățase drept canonic, teologie și filozofie, avea talent pentru muzică, putînd cînta la mai multe instrumente, avea memorie excepțională de vreme ce reținea dintr o dată o poezie; deținea — să spunem — toate cunoștințele profane și sacre, pînă la cele ezoterice, ale timpului, dar nu era mai mult decît un spirit universal, ca Erasmus sau vreun alt umanist, nefiind și un om universal. Astfel, era universal în cunoaștere fără să fie și în capacități, ca Alberti, în orice caz fără să fie deschis și în măsură de a înțelege ori inventa orice, cum avea să fie, două secole mai tîrziu, acel geniu, poate singurul spirit cu adevărat universal în cultura europeană, Blaise Pascal (deși Fouillée, în secolul al XIX lea, l a numit pe Pico „le Pascal de son temps“), dacă șovăim a l numi aici și pe Leibniz.
Am spune că Pico nu era și un „om“ universal, pentru că îi lipsea acea dimensiune esențială pentru tipul uman renascentist, buna animalitate. Mama sa îi interzisese de timpuriu, spre a l ocroti, exercițiul armelor, iar tînărul acesta, cuceritor din prima clipă — cum se întîmpla să fie la sosirea sa printre umaniștii lui Lorenzo din Florența —, va fi apărut mai degrabă ca un înger, decît ca un om. Superlativul din el desființa omul. Abia Leonardo va fi un om universal complet, iar dintre cei de mai tîrziu singur Goethe, poate.
În măsura în care cu superlativul său trebuia să conducă spre o țintă știința sa universală, Pico sfîrșește la sincretism. Magia și cabalistica pot dovedi mai bine, după el, divinitatea christică; teologia medievală, nesocotită de Renaștere, era cinstită de el, ezoterismul filozofilor sau Hermes Trismegistul, toate converg, cu excepția astrologiei, în religia adevărată. La fel, toate duc la filozofia adevărată, împăcînd pe Platon cu Aristotel, o împăcare ce constituia problema crucială în gîndirea Renașterii. S a spus că era un scolastic în plin umanism. E de ajuns poate să vezi în el un umanist total. Între timp, papii și comisiile lor, care admiteau coexistența teologiei cu umanismul, nu tolerau și fuziunea lor. De aceea Pico avea să fie — cu blîndețe — condamnat pentru 13 din cele 900 de teze ale sale.
Printre tezele condamnate era una care sună straniu oricui: divinul nu poate lua orice chip, ci doar unul rațional. Divinul, așadar, nu poate lua orice mască; omul, în schimb, da. În opusculul De dignitate hominis, care însoțește tezele și care singur supraviețuiește din opera sa, Pico declară că tot ce se spune de obicei despre om — cum că e regele făpturilor, interpretul naturii, punct de odihnă între eternitatea stabilă și timpul curgător — reprezintă prea puțin. De ce nu admirăm îngerii? se întreabă el. Pentru că nu ei sau alte arhetipuri ca ei pot să gîndească și să glorifice creația, ci e nevoie de cineva liber ca omul. De aceea omul a fost făcut fără chip determinat, fără înzestrări speciale și fără sălaș, ca să le poată avea pe toate. Nici muritor, nici nemuritor și nici ceresc, nici pămîntesc, cum este, omul a fost înzestrat cu liberul arbitru, spre a și alege singur chipul.
Toate epitetele Renașterii se finalizează, parcă, în această viziune asupra omului. El este singurul în măsură să și dea orice chip, așadar pune orice mască pe fața sa. Comedia lui Dante, pe care au numit o mai apoi divină, se întregește, acum, după Pico, printr o Mascheradă umană, în sensul bun și plin al adjectivului sau al măștii; dar o Mascheradă care n a fost scrisă, pentru că adjectivele proliferează fără să se și adune. Cel mult ele vor fi trimise, cu superlativul lor deopotrivă exterior și interior, în nevăzut și nedeterminat.
Îi era dat lui Pico, sub seducția superlativului cum stătea, să întîlnească un altul și să plece steagul superlativelor proprii. Era superlativul fanatismului și al profeției sumbre, sub masca „de o fascinantă urîțenie“ a lui Savonarola. Tot Pico îl chemase în Florența, iar Lorenzo se vedea silit să l tolereze, în timp ce Ficino, Michelangelo tînăr, Botticelli, care și va arde pe rug tablourile pe teme pagîne, se lasă subjugați de noua magie. Ce putea să l atragă pe Pico la Savonarola? Autenticitatea față de livrescul propriu? Originarul față de derivat? Definitul față de nedeterminarea liberei culturi?Dar adjectivele nu se exclud, chiar în opoziția lor. Coexistă și din cînd în cînd se pleacă în fața celui mai tare.
Cînd în 1492, la doi ani după moartea lui Lorenzo, profetul predică, lumea plînge și cere îndurare. Dar cineva în bazilică desenează, cu mîna stîngă, chipul acela schimonosit de natură, schimonosit de exaltare, schimonosit de jumătatea de adevăr în numele căruia zguduie lumea. Este Leonardo. El se lipsește de toate superlativele și regăsește, liniștit, gradul zero al adjectivului.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!