poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1442 .



partea 5 din GNUM
proză [ ]
19,02,2007

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inoni ]

2007-02-19  |     | 



Scria. Scria din ce în ce mai mult. Reușea să lege fragmentele între ele. Totul i se părea prea simplu și se întreba de multe ori de ce nu a făcut lucrul ăsta mai devreme. Era atât de bun. Prea bun pentru plebea umană care avea să citească. Scria pseudofilozofie. Știa că va fi atacat pentru asta dar nu îi păsa. Era convins că dincolo de umbre niciun om nu poate respira adevărul. Nu vor înțelege nimic. Vor da din cap și vor trece mai departe. Gunumii îi vor face statui, ca de fiecare dată. Dar pe el nu îl mai interesa nimic. Vroia să termine cartea și să treacă la următorul capitol al vieții lui. Era momentul să devină actor. Ionel, omul se serviciu de la sanatoriu, îi povestise despre actorie și în special despre Amina. Au privit-o aamândoi la duș. Buza ei subțire l-a emoționat și pe Bogdan. Vroia să devină regizor după ce va termina cartea.

Domino-ul a devenit un pretext pentru mine. Satisfac curiozitatea boilor ce îmi privesc spatele gol și părul umed. Îmi place să fiu admirată. Îmi place să îmi arunc părul pe spate. Dar mai mult îmi place că lor le place de mine. Nu o să capete nicio bucată din mine, chiar dacă aș fi tentată să las amanet vieții mâna dreaptă.

Excesul de zel mă faceau imperturbabil la fracturismele ontologice și oligofrene ce se derulau pe o pânză de păiajen amenajată în curtea interioară a firmei. Geamul stătea întotdeauna deschis. Pe-acolo puteam fugi în caz de incendiu și nimănui nu i-ar fi păsat dacă muream. Ce aș fi făcut întrun colț de orizont fără o bucată de pâine cu sare. Poet. Romancier. Derbedeu. Nimic... cuvinte... cuvinte care dor. Ființa umană a inventat cuvântul din plicitseală. Durează mai mult și astfel timpul trece mai repede. Mi-aduc aminte când am fost bacterie. Eram singur și lumea miorlăită în neființă ducea tratative cu Dumnezeu să apară. Lui Dumnezeu îi era frică. Întotdeauna i-a fost frică. Sufletele ce trebuiau să le ia locul bacteriilor erau prea puține. Atunci Dumnezeu a creat un incubator de suflete. Niciun suflet nu se mai întorcea unde a crescut.

Gnumul se plictisea izolat în eternitate. Suferea de narcisism deși nu cunoștea noțiunea. Era bigam deși nu avea organe sexuale. Era tot ce nu avea definiție. Oamenii aflaseră de mult de Gnum. Și i-au dat un nume generic poate. Apropiat. Gnom. Astfel a apărut o legendă a oamenilor gnom care trăiau în mijlocul pământului. Falsitatea aceasta l-a supărat pe Gnum, stăpânul Gnum-ului. A tremurat de câteva ori și a trimis câteva ere glaciare peste ființa umană. Dar aceasta a reușit de fiecare dată să reziste. Gnum era tare necăjit. Nu reușea singur să-și ducă opera la bun sfârșit. De aceea el s-a hotărât să cultive gunumi. Să sculpteze gnumuri și să facă ghivece pentru fiecare acveola bacteorologică, pe care le-a plantat în gnum și din care au ieșit lăstari, asemeni aracilor de vie, pe care încolțeau muguri de gunumi. Gunumii sunt născuți din bacterii. Sunt excrementele geniilor ființei umane pe care dumnezeu le-a pierdut în umanizare. De-a-lungul timpului Dumnezeu a încercat să își repatrieze geniile acasă dar Gnum era mai puternic.

Bogdan nu a devenit un ceceritor. Niciodată fața lui de copil tembel nu a avut vreo șansă de a prinde vreun înger în plasă.

Iar se joacă în părul meu de parcă mie mi-ar place. Îmi șoptește despre iubire, despre eternitatea iubirii noastre care va dăinui dincolo de moarte. În sinea mea râdeam. Anca nu era decât o domnișoară care mă iubea fără să îi cer. Bilețele de dragoste. Tandrețuri. Fierbinte. Nimic... nimic... nu simțeam nimic. Eram rece. Aș fi vrut să îi spun să termine. Dar...

De data asta vreau să mă iubești. Să mă strângi în brațe strâns și să nu îmi mai dai drumul niciodată. Mai știi când ne-am întâlnit. Au trecut 2 ani de-atunci. Pasul meu șiret încerca să te prindă din urmă. Nu ți-a păsat niciodată de mine și de ceea ce pot să îți ofer. Uită-te! Vezi sânii aștia? Nicăieri nu vei întâlni alții. Și curul ăsta? Dacă nu mă vei iubi așa cum merit te voi blestema să nu mai iubești vreodată. Iar în fiecare chip ce va trece pe stradă vei vedea chipul meu angelic. Știu cât îți plac trandafirii dar cu ei vei omorî. Nimic nu îți va rezista. Iar podul negru de jos va fi destinul tău afumat.

Mi-am luat inima în dinți și am intrat. Þineam strâns manuscrisul ca nu cumva cineva să mi-l fure. Editorul m-a privit ca pe un străin deși îmi era prieten. Nu citise Gnum. Îmi știa nebuniile aberaționiste pe care le etalam în poezie. Arta incoerenței coerente și a coerenței incoerente nu l-a fascinat niciodată. Eram pregătit pentru orice. Nu îmi păsa dacă nu îmi va publica romanul. Și apoi, de ce ar fi făcut-o. Editurile vor să scoată profit iar un asemenea roman nu ar fi fost vândut în mai mult de 100 de exemplare și astea cumpărate în mare parte de prieteni. Nu că le-ar plăcea ci mai mult din obligație față de prietenia noastră. Pentru George Gnum nu reprezenta decât o parte din schizofrenia mea declarată. Era ca o piesă de teatru în care decorul se proiectează într-un virtual incoerent sperând ca spectatorul să gândească. Dar oare spectatorului nu îi va fi lene să gândească. Nu cumva ceea ce caracterizează ființa umană este tocmai această lene? Lenea de a gândi și de a încerca să înțeleagă dincolo de un joc aberaționist de cuvinte. Oare pe nimeni nu mai interesează ce se ascunde în esență?

Nu am înțeles niciodată de ce s-a născut. De ce am ținut neapărat ca personajul romanului meu să fie Bogdan. De ce? Acum nu îl mai pot stăpâni. Vrea să intre peste mine. Să îmi invadeze mintea gunumică. Nu am scris nimic despre mine. Vroiam să fac o autobiografie sugestivă a gunumilor și să arat ce înseamnă cu adevărat Gnum....dar...

Esență... ce e totuși esența?

Dar... nu mă lasă. Câteodată gândește pentru mine. Mă umanizez. Încep să visez. Nu vreau să ajung să-mi însușesc visurile oamenilor pe care le-am furat și cele care m-au ținut în gnumar toată eternitatea asta. Nu mai vreau să explic gunumii sau fiineței umane cine sunt. De ce sunt. Unde sunt. De ce am ajuns aici. De unde am plecat. Ce vreau. Toate întrebările astea nebunești și aberante despre mine. Călăuza m-a părăsit. Sângele meu devine concret. Fiecare hemoglobină evadată se transformă întrun concret care mă sperie. Devine un Bogdan. Devin un Bogdan. Un Bogdan pe care nu îl suport. Pe care am vrut să îl creez doar din snobism. Toți gunumii au câte un Bogdan, eu de ce nu aș fi avut. Dar gunumii sunt puternici. Ei s-au născut gunumi. Eu am devenit gunum. Dar ei nu și-au dorit asta. Eu da... și atunci... de ce mă plâng. Am dorit să fiu gunum să să văd Gnum-ul. Trebuie să-mi caut drumul spre Gnum. Acel loc care nu a fost văzut de oameni. Pe care l-au confundat și în care au hotârât să așeze niște chestii care să poarte numele de gnom.

Nu mă putea speria. Trandafiri chestii de-astea și dulcegării exagerate pentru timpul nostru postdecembrist și post integrare erau prea multe. Nu mai plecam de mult capul la amenințări sau la sclavagisme. Eram propriul meu sclav și eram în stare să mă torturez dacă ceva din planul meu nu se realiza la timp. După atâta timp, nu pot concepe de ce etrnitatea a apărut fără mine, de ce viața sau gnumarul a apărut fără mine. De ce se numește dumnezeu Dumnezeu și gnum Gnum. Toate ar fi trebuit să poarte un singur nume. Bogdan. Era singura alternativă. Singura soluție care trebuia găsită. Toate celelalte lasă loc interpretării... astfel... nimic din ce e adevăr nu e adevărat iat toată minciuna are loc de cinste întrun cotidian pe care oamenii îl numesc viață, într-un gnum pe care gunumii îl numesc gnumar.

Niciodată nu a existat gnom. Iar gnomul nu e gunumul.

Aparență și esență. Incoerență de viață pe care oamenii o socotesc coerentă. Prin simplu fapt că se nasc și trăiesc întro aparență continuă asta nu înseamnă că au și de ce să o facă. Ființa umană e limitată la 3D. Gunumii văd dincolo de tot.

George a citit manuscrisul și cu lacrimi în ochi m-a sfătuit prietenește, din punctul lui de vedere, că ar fi mai bine să nu îl public. Voi fi ignorat. Oamenii vor începe polemici despre dumnezeire și despre gnumurie.

Asta ar fi o impertinență din partea lui Bogdan. Cartea asta nu are ce căuta în literatura omenească. Ne face limba praf. Ne schimbă scările de valori. Cum am putea noi să vedem dincolo de ce ne e permis să o facem. Și-apoi. Nu va strânge niciodată atâția bani ca să își permită și promovarea cărții. Visează așa cum visează oamenii în general. Cred că pot mișca munții din loc. Dar... aș vrea sincer să reușească că mi-e prieten. Dar nu îmi pot pune scaunul la bătaie pentru asta.

Mi-am adunat în grabă manuscrisele, câteva haine, cele mai vechi. Speram că mă voi întoarce. Mi-am aranjat costumele în dulap. Le-am acoperit cu pungi de plastic să nu se așeze praful pe ele și am plecat. Nu am lăsat dezordine. Mi-am plătit chiria în avans pe 3 ani, sperând că mă voi întoarce să spun lumii adevărurile.

Dacă aș crede lumea când spun că gnomul e acolo. Atunci romanul meu nu ar mai rost. E o legendă și atâta tot. Când se va întoarce din pelerinaj va înțelege că totul e decât un joc. Nebunia m-a făcut să induc reușita în suflet. Eram în stare să îi fac eu bagajul și să îi spun du-te, trebuie să vezi pentru ce trăiești. A fugit... așa a făcut mereu. Întotdeauna i-a fost frică de necunoscut. Da, vorbea despre el și ținea prelegeri despre faptul că trebuie să ne cunoaștem originile, să încercăm să aflăm, să ne aventurăm pe căi necunoscute... și toate lucrurile astea... dar, în adâncul sufletului îi era teamă. Încerca să nu creadă că încă o ratare îl distruge. ce va face atunci? Dacă e să fie om, ce îi va spune lui dumnezeu când se va întâlni cu el? Dacă e să fie gunum, ce îi va spune gnum-ului când nevoit să își schimbe pielea de om va poposi la poarta lui cerându-i încă o viață în gnumuria lui.

Trebuia să aleg. Niciodată nu mi-a plăcut să aleg. George nu mi-a publicat romanul. A zis că e mai bine pentru mine să plec și să îmi descopăr cu adevărat vocația. A fi scriitor nu e de mine. Cică mi-a spus toate astea prietenește. Cum mă puteam eu privi dimineața în oglindă și să îmi spun că eu nu mai sunt ceea ce vreau să fiu. Că a murit călăuza din mine, că a murit orice speranță. Astfel am hotărât să plec. Vroiam să găsesc Gnum-ul. Pe Dumnezeu îl găsisem. Am băut un pahar de lapte cu el. Nu mi-a spus nu pleca. Dar nici să mă duc. M-a lăsat să aleg. Nici măcar nu a încercat să mă convingă că în afară de el nu mai există altceva. De fapt, nici măcar nu mi-a spus că el e Dumnezeu. Eu am vrut să cred asta. Iar pentru mine el e Dumnezeu. Dar pentru mine, Gnum există. Trebuia să mă conving. Gnum nu a venit la mine când aveam nevoie de el. Inima mea continua să creadă că există.

Timpul a uitat să mai ființeze. Sinucigașii își așterneau în fiecare dimineață eternitățile la uscat. Nu mai vedeam rostul... Devenise o rutină, eram conștient dar o acceptam cu zâmbetul pe buze. Pierdusem. Pentru prima dată în gnumur pierdusem. De fapt, cred că eram singurul gunum care a pierdut ceva. Eu îmi pierdusem timpul. Mă umanizazem. Visam și credeam în basme. Mă îndrăgosteam în fiecare zi. Iubeam ca oamenii. Făceam dragoste. Învățasem că oamenii nu sunt așa cum credeam eu că sunt. Ei sunt simpli. Iar simplitatea lor mă fascina. Le radiografiam sufletele și încercam să le dau puțină lumină din interiorul meu. Dăruim. Iubeam să dăruiesc. Lumea nu știa de unde primește. Devenisem un Moș Nicolae al timpurilor moderne. Le învățasem tradițiile și obiceiurile. Mi-am asumat rutina lor. Le-am luat tot dar am încetat să le mai fur visurile. Câteodată din prea plinul meu le dădeam vise.

Ieri am aflat că sanatoriul trebuie închis. A fost revendicat. Iar toți nebunii și personalul trebuiau să își găsească alt loc. În oraș nu era loc. Un om de afaceri a donat un teatru vechi care se afla dincolo de podul negru. În fiecare dimineață o să trebuiască să trec pe sub el și să miros trupurile arse, sângele coagulat, nebunia sinucigașilor de lună.



- va urma -

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!