poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8364 .



Influența austriacă asupra românilor din principate
proză [ ]
Publicistică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mihai_Eminescu ]

2006-04-21  |     |  Înscris în bibliotecă de Vasile Ilin





Influența aceasta, fiind mai cu samă actuală, are dezavantajul de a nu sta înaintea noastră ca un șir de fapte complinite, ca ceva rotunzit, ci ne încunjură din toate părțile, trăim sub presiunea ei, e asemenea unui demon din povești pe care îl zărești oriîncotro te-ai întoarce, din care cauză începe a ți se năzări și acolo unde nu e. Pentru a cunoaște mai bine raportul în care aceste două elemente, cel românesc și cel austriac, au trebuit să intre, vom trebui să le caracterizăm asemene unui chimist și să stabilim proporția puterilor în joc, avantajele unuia din elemente, dezavantajul celuilalt. Ce vedem dar la cea întîi privire? Pe de-o parte un stat mare, avînd razimul său spiritual în culta Germanie, stăpînind sub un sceptru popoare foarte deosebite, nemulțămite cu supremația a două elemente numeric mici, un stat căruia îi lipsește condiția principală a unui stat, unitatea națională, și cu toate acestea are justiția și administrația cum se cade, negoț, industrie, ba chiar o mișcare științifică destul de însemnată. Pe de altă parte întîlnim un popor mic a cărui populație agricolă, a cărui inteligență consistă dintr-un element omogen, dar a cărui funcții vitale sînt în mare parte împlinite de străini. în adevăr, negoțul de import și export, cel din lăuntrul țărei, drumuri de fier, manufactură, c-un cuvînt circulația sîngelui social e împlinită de străini, și dacă întrebăm care element parazit au intrat cu sistemul său de arterii în organismul vieții noastre naționale, vom trebui să răspundem: în cea mai mare parte cel austriecesc.
În ce consistă deci puterea Austriei, căreia îi lipsește înăuntrul său unitatea voinței? Ce lipește elementele sale, vecinic în discordie, încît acestea constituiesc o putere atît de mare? În privirea aceasta vom trebui să consultăm istoria. Imperiul roman în decadență dedese naștere unei religii cosmopolite care continua oarecum cultura și ideile antice, deși sub o formă foarte modificată. Aceasta era religia creștină, mai cu samă ramura catolică. Catolicismul întinsese peste Europa un păinjiniș subțire de idei religioase, ostașul îmbrăcat în fier al Romei vechi se schimbase în miles ecclesiae, îmbrăcat în rasă; astfel se formează o putere nevăzută, pretutindeni străină și pretutindeni acasă, care încerca a realiza idealul imperiului universal. Imperiul care se formează sub acest painjeniș se numește Imperiul roman. Casa domnitoare care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal este Casa de Austria. De la Carol al V se lățise ideea unei monarhii universale a creștinătății, cu moartea lui s-a amînat proiectul, dar familia n-au renunțat la culmea dorită, la răspîndirea sfintei monarhii peste Europa întreagă. Înaintea acestui pericol sta Europa la începutul războiului de 30 de ani. Și într-adevăr Casa era în toate condițiile pentru realizarea scopurilor sale. Spania sub Casa de Austria avea la dispoziție țările cele mai bogate ale Europei și ale globului: Lombardia, Þările de Jos, Portugalia și împreună cu aceasta puterea ei comercială, aurul Americei și nemăsuratele mărfuri coloniale ale Indiei asiatice, încît Baco de Verulam esclamă că puterea Spaniei este cea mai mare din lume. Afară de acestea, Spania avea pe atunci cea mai puternică armată, ea ținea numai în Flandra 40 de mii de oameni, în Milan 15.000. Oastea sa număra 120.000 pedeștri și 20.000 călări, o oaste cum toate țările creștine de pe atunci n-ar fi putut-o înjgheba; apoi o flotă urieșască și avere îndestulă spre a o înmulți în orice moment. Linia germană a Casei de Austria intrase în trupul Franței cu Alzasul și Lotaringia, care erau ale împăratului germanic. Franța era împresurată din patru părți, la sud-ost cu Italia, la nord-ost cu imperiul germanic, la sud cu Lusignan și Burgonia, la nord cu Þările de Jos pîn' în Saôna. Era strîmtorată și primejduită în grad suprem. În Suedia Casa introdusese intrigi împrotiva lui Gustav Adolf, spre a aduce pe tron linia catolică de Wasa, care domnea în Polonia, căci după ideile vremei aceleia, în care legitimismul era în floare, Gustav Adolf trecea de uzurpator. Spania făcuse planul de a pune mîna pe Marea Baltică, mama tuturor comerțielor, cum se numea pe atuncea, și a prinde rădăcina Olandei, c-un cuvînt painjinișul fin al ideilor religioase se prefăcuse într-o mreajă de fier.
Războiul de 30 de ani au avut drept rezultat sfărîmarea acestei puteri urieșăști.
Richelieu — însăși catolic — încurajează protestantismul în Germania și, împreună cu celelalte puteri amenințate, au sumuțat asupra Casei tot ce se putea sumuța, între alții pe turci și pe voievozii Transilvaniei. Austriei îi trebuiau oameni și în Orient și unul dintr-aceștia au fost Mihai Viteazul, asemenea o jertfă a politicei austriace . Într-adevăr, cine l-a îndemnat pe Mihai Viteazul să se încurce cu turcii, a căror politică țintea la micșurarea Casei de Austria prin susținerea drepturilor principilor Transilvaniei asupra Ungariei? Sanctitatea sa Papa și catolicisimul rege al Spaniei, Filip al II. Liniile amîndouă ale Casei se înțelegeau foarte bine. Poate că o îndemnare venită, de la Praga ar fi trezit unele bănuieli în inima voievodului românesc, dar una venită. de la Madrid — care avea în vedere numai creștinătatea — nu. Se vede că tot din iubirea creștinătății Austria va fi încercat sub Constantin Brâncoveanu să ieie Þara Românească, precum mai tîrziu au luat Bucovina.
Sfîrșim caracterizarea politicei austriace cu unele trăsături generale. Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ține vecinic lipite și vecinic în discordie are nevoie de un element internațional, fără patrie proprie, fără naționalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca și în Boemia, în Galiția ca și-n Transilvania. Acest om pur cosmopolit per excelentiam a fost pentru această ambițioasă Casă preotul catolic. Neavînd familie, căci era neînsurat ; neavînd limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavînd patrie, căci patria sa este unde-l trimite ecclesia; neavînd rege, căci regele său este Pontifex maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie. Pe lîngă acest element s-au mai format încă unul, hibrid și stîngaci, cu o fizionomie fatală: beamterul anstriecesc. Acesta are o limbă, dar ea consistă din cîteva formulare nemțești de concepte, numite Schimmel, adică rable. Dacă i-ai lua unui beamter aceste cîteva rable învechite și rău stilizate, el nu mai știe nici o limbă și iată de ce: în casa părințească a vorbit rusește, a studiat într-un gimnaziu unguresc, a trecut la universitatea nemțească și, cînd își sfîrșește învățătura, nu știe nici o limbă cum se cade. C-un cuvînt, Austria, pentru a domni, are nevoie de un ciudat soi de indivizi generis nullius și în secolul al XVI clerul catolic se potrivea cu acest rol, încît austriacul cel mai bun era pe atunci și catolicul cel mai bun. Astăzi însă nu se mai potrivește. Libertatea religioasă, răspîndită preste toată Europa, au stabilit foarte mult biserica, iar acești beamteri fiind cu totul netrebnici pentru o sarcină atît de grea, Austria au trebuit să-și caute un alt aliat pentru politica sa, tot fără patrie, fără limbă, fără naționalitate, un element cosmopolit și egoistic, ceea ce drept vorbind este unul și același lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părți a omenirei, pentru că individul respectiv s-au însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg. Afară de aceea acest element e și mai cosmopolit decît cel catolic, de vreme ce e comercial, și chiar chinezul nu va face mare deosebire între mărcile imperiului germanic și livrele sterline, pe cînd el va privi cu un simțimînt de superioritate religia creștină, ce i se va părea o palidă exegeză a moralei lui Lao-tse sau a eticei Vedelor.
Din punct de vedere austriecesc ar fi nedrept însă de a pretinde ca Austria să ne cruțe pe noi. Pentru orice patriot austriecesc e o datorie de a deschide porțile Orientului pentru colonizarea prisosului copiilor săi și desfacerea mărfurilor sale, c-un cuvînt pentru pionirii cucerirei sale. Ar fi absurd din punct de vedere austriecesc de a pretinde ca ea s-o facă aceasta cu arma în mînă, cînd are înainte-i o cale pacinică, nebătătoare la ochi și care nimicește pe contrariu în mod atomistic, atăcînd prin agenți economici nu forma statului, ci pe fiecare membru al statului în parte, care nici știe nici voiește să se sustragă de la această influență.
Dar tocmai fiindcă influența austriacă se prezintă ca o țesătură foarte complicată de cauze și efecte, încît fiecare individ din țara noastră trăiește sub presiunea ei, de aceea cu cît ne iubim mai mult patria și poporul nostru, cu atîta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire și să nu surescităm cugetarea, căci ușor s-ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase și să [ne] agităm cu vehemență prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă și minte foarte rece se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, și fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu oprește defel ca creierul să rămîie rece și să-și îndrepteze activitatea cu siguranță, să nimicească adevărata cauză a răului și să o stârpească cu statornicie de fier. Precum un medic nu va combate simptomele numai, ci cauza unei boale și va sfătui să se înlătureze mediul în care ca a trebuit să se nască, tot așa vom privi și noi individul naționalității românești în dezvoltarea sa și, comparînd pe acesta cu norma legilor fiziologice ale societății, vom arăta de unde a trebuit să se nască neorînduielele în viața economică a poporului, care 1-au făcut accesibil unei influențe economice străine.
De aceea să ne întrebăm fără părtinire cum întîlnim pe poporul nostru în istorie din momentul în care ea devine mai străvezie, adică de pe la începutul secolului al 14[-lea]. Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru, dezbinat în politica sa față cu vecinii.
O teorie filozofică a istoriei nu ne pare de prisos aicea. Popoarele nu sînt producte ale inteligenței, ci ale naturei, — aceasta trebuie stabilit. În începutul dezvoltării lor ele au nevoie de un punct stabil împrejurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste. Cînd mersul liniștit și regulat al afacerilor este lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu poate merge bine. Și cu toate aceste noi românii de sute de ani n-am avut altă plăcere mai mare decît a ne răsturna principii.
Alături cu această teorie fundamentală, despre stat ca așezămînt al naturei și nu al rațiunii, vom trebui să-l caracterizăm răpede.
1) Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului și individualism. Ce este individualismul? Fiecare ființă organică e pentru sine lucrul principal, semenul său lucru secundar. Dorințele și aspirațiile oricărui individ omenesc sînt nemărginite, încît funcțiunea principală a vieței, a inimei sale este nu realizarea unei dorinți, ci dorința, voința ca atare. De acolo proverbul: toată lumea să piară, numai Manea să trăiască. Acest element e și periculos și folositor. Periculos, dacă o putere mai mare nu-i pune margini; folositor, dacă în margini legiuite el caută a-și realiza prin muncă aspirațiile sale și, precum soarele este tatăl luminei și al umbrei, tot așa individualismul este tatăl înflorirei și al decăderei, justiției și a injustiției, binelui și răului.
Față cu această iluzie a inteligenței și a inimei individuale, care e cauza ca om pe om se esploatează, om pe om se nimicește, față cu acest bellum omnium contra omnes, un ochi mai limpede zice: Stăi! Nimicind pe vecinul tău, tu lovești în tine, căci puterile care esploatează natura brută s-au împuținat, tu ești mai sărac cu o sumă oarecare de puteri. Deci vecinul să trăiască. El produce grîu, el are trebuință de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentru mine, care nu mă pot ocupa cu toate celea. Va să zică interesele individuale sînt armonizabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor. Dar producătorii de grîu au o țintă comună, interese comune, iată clasa; identitatea de interese naște o identitate de păreri: iată principiile; se cere realizarea acestor păreri în stat: iată partida. Tot așa fac breslașii. Formează o clasă, au principii, sînt o partidă. în locul individualismului personal vine cel de clasă. Pentru a-și asigura cercul de esploatare ele încremenesc cîteodată: iată castele. Nimic nu va schimba natura societății. Ea va rămînea un bellum omnium contra omnes, sub orice formă pacinică s-ar prezenta. Puterile în luptă se comasează, în locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaș princip, carile se luptă pentru supremație.
Statul însă, ca o formă și mai înaltă a aceluiași princip, nu vede în clase indivizi deosebiți, ci un complex de organe sociale, un individ: națiunea. Toate clasele sînt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia între ele, de a opri ca una să nu fie esploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc și înfloresc una de la alta și pieirea uneia condiționează pieirea mai curîndă sau mai tîrzie a celeilalte.
2) Statul mai are și un scop moral. Drept va rămînea totdeauna că societatea există prin esploatarea unei clase prin alta — afară de clasa, după părerea noastră cea mai importantă, care esploatează de-a dreptul natura, care produce materiile brute. Deci pe lîngă aceea că statul va îngriji ca această clasă, acești hamali ai omenirei să stea cît se poate de bine, el va căuta a deprinde și clasele superioare la o muncă folositoare, care să compenseze pe deplin sacrificiile celor inferioare. De aceea el va fi, prin o aspră organizare, contra semidoctismului, contra spoielei, contra tendinței egoistice a acestor clase de a cîștiga mult prin muncă puțină, de a nu se întreba în socoteala cui trăiesc.
Deci societatea e cîmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existență și supremație, un bellum omnium contra omnes, statul este regulatorul acestei lupte, el oprește ca aceste puteri egal de folositoare să nu se nimicească una pe alta. Societatea e mișcarea, statul stabilitatea.
De aceea, pentru ca lupta să poată fi purtată în margini, trebuiește o familie ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societății, care să fie bogată cînd toate clasele sînt bogate, puternică cînd toate sînt puternice. Aceasta e dinastia — monarhul. Tot pentru că individualismul este principiul vital al naturei omenești, preferăm în privirea moștenirei legea salică și nu maioratul.
Cu totul opus acestei serii de idei este republicanismul. Nu vorbim de republicanismul în sens diplomatic, ci în sens social. Republica este orice stat în care o partidă, reprezentanta unei sau mai multor clase (însă nu a tuturor), poate să ajungă la stăpînire. Aceste republice le împart în antice și moderne. Republicile antice se bazează pe supremația claselor în forma de caste, republica modernă se bazează pe supremația acelorași clase în formă movibilă. Deci Anglia, Franța, Italia, Austria, România sînt astăzi republice în sens modern; Grecia, Roma, Egipetul, Polonia, Germania veche, Olanda veche erau republice în sens antic. Ele există sau prin esploatarea neomenoasă a unei clase prin alta, sau prin esploatarea sclavilor și a țăranilor robiți (cele antice), sau prin esploatarea unei țări prin altele, adese prin toate la un loc. Anglia esploatează India, Franța pe toți iubitorii de lux din lume, Veneția și Olanda în evul mediu erau ca Franța astăzi, Grecia și Roma trăiau prin sclavi, Polonia, Ungaria, Germania și Franția veche prin esploatarea neomenoasă a țăranilor, c-un cuvînt oriunde bunăstarea unuia se traduce în apăsarea directă sau indirectă a unui altuia. O escepție par a forma Svițera și Statele Unite, dar par numai. Elveția trăiește prin esport industrial și prin toți indivizii cîți aleargă ca să cheltuiască sudoarea fabricei și a țăranilor pe privirea dealurilor. America, pentru că clasa desmoșteniților găsește o avere neîmpărțită pe care și-o împarte, preriile. S-o vedem cînd s-or împlea.
De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului, sistemul liberal, și aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarhiei juridice . Libertatea e libertatea de a esploata, egalitatea e egalitate[a] de a deveni tiran ca și vecinul meu, fraternitatea — un moft ilustrat prin guilotină.
Să cercetăm în zigzac ideea libertății. Cetățenii germani și poloni (o castă) cereau regelui libertate, adică libertatea de a-și dezbraca țăranii și de-ai spînzura după plac. Olanda cerea pentru comerțul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englejii răspund: ne iertați — mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei. Cetățenii franceji (caste) strigau sub Richelieu libertate, adică o sumă de drepturi și privilegii toate pe spatele țăranului.
Să venim la republicele române care, ca și cele antice, trăiau prin exploatarea sclavilor și a țăranilor, unde Domnul era cu mîinele legate și cel întîi între egali — primus inter pares — unde o clasă stăpînea totul. Vodă, adică statul, putea să zică da, Hîncu zicea ba și pe-a lui Hîncu rămînea. Să vedem cum libertatea, cînd nu pornește din armonia intereselor, ci din individualism, nimicește clasele sociale și în urmă și statul; cum, prin înmulțirea neamului lui Hîncu, influența economică a Austriei devine destructivă și cum sub ea abia Hîncul își deschide ochii, se sparie de cîte vede și nu știe de unde vin relele, nu știe că vin din ba al lui.
De aceea să privim împrejurimile în care s-au dezvoltat românii, ca să pricepem și mai bine organizarea lor putredă de stat. Noi am trăit sub influența dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvîntului — respublica Poloniae. Cetățenii acestui stat era egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urma șleahțiț care striga în parlament: nie poswoliam Panie, nimicea hotărîrea corpului leguitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai mare nestatornicie decît soarta acestei nefericite și totuși nobile nații. Puterea supremă a statului sau, bine zis, scaunul celui întîi dintre egali era mărul de ceartă între cei influenți. Regalitatea electivă i-a omorît politicește; aceasta și escesul libertății individuale. Dar a fi cetățan polon era un privilegiu. Cei mai mulți locuitori — misera plebs contribuens — nu însemna nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetățeni poloni.
Acest drept public polon avea mari farmace pentru clasele puternice din țările învecinate. În Prusia boierii începuseră a vorbi leșește de dragul instituțiilor polone, dar Marele Elector îi învață minte, lărgind dreptul breslelor și regulînd starea țăranilor. În Suedia boierii vor tot aceste lucruri, încît Casa nefericită a regilor, dotată c-o energie și cu calități rare în istorie, nefiind în stare să înfrîneze aceste elemente de disoluțiune, le adună sub steag și declară război la toată lumea; o campanie care se sfîrșește cu risipirea oștirilor lui Carol al XII pînă în țările noastre, unde avem de la oamenii lui două zidiri: turnul Metropoliei din Suceava și turnul Colțea din București. C-un cuvînt acele instituții găsesc pretutindene trecere, unde pot numai.
În așa dese relații cu acești vecini, dreptul lor public nu putea să rămîie fără înrîurire asupra noastră. Mai întîi nefericita de domnie electivă. Acest drept, atît de lăudat de cătră mai toți publiciștii noștri, nu este nimic mai puțin decît vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui Dragoș ne inspiră mari îndoieli asupra sorții acelui voievod. După el urmează 6 domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani — puțin pentru o țară care începe.
Cu secolul al XV începe în sfîrșit o domnie lungă și liniștită. — a lui Alexandru cel Bun. Aici se văd rezultatele stabilității. În 33 de ani el organizează țara bisericește și politicește și moare avînd o singură nenorocire: are doi fii în loc de unul. Vin războaiele dintre frați, apoi dintre veri, pagini încurcate ale istoriei noastre, din care numai un lucru se vede clar, că unii ajungeau la tron cu ajutorul ungurilor, ceilalți cu al polonilor. Þara se deschide influențelor străine. În aceste turburări trece vremea, pînă la suirea pe tron a lui Ștefan cel Mare, uzurpator și el, dar mai norocit decît ceilalți. De la 1459— 1504 se văd din nou efectele stabilității. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimicește influințele de dinafară cu sabia și cu isteția. Și cu toate aceste se știe din relațiile medicului venețian că, cu toată gloria și lunga sa domnie, Ștefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ștefan cel Tînăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de Mușatin. însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înțeleasă cu boierii. După el vine Petru (linie neligitimă), acesta domnește în două rînduri și are multe rivalități de învins. Fiul său Ilie se turcește. Ștefan e ucis de boieri sub corturile de la Þuțora și din vița Mușăteștilor nu rămîne decît domnița Ruxanda. Urme de legitimism par a fi fost rămas și atunci, căci cel care ia mîna domniței o ia împreună cu tronul — Alexandru Lăpușneanu. De la stingerea progeniturei bărbătești a neamului domnesc, de la stingerea matcei în roiul Moldovei datează căderea Moldovei. Domnii pe care îi alege întîmplarea și intriga mor mai toți de moarte nefirească, boierii sînt toți aspiranți la un tron pe care nu mai ședea unsul lui Dumnezeu, și astfel se urmează repede unul după altul cînd printr-o influență străină cînd prin alta. Þara devine vatra deschisă a influințelor străine. Despot Vodă ucis cu buzduganul, Lăpușneanu otrăvit cu sila, Bogdan Vodă gonit la Moscva, Ioan Vodă ucis de turci, Petru Șchiopul ca vai de sufletul lui, Aron Vodă moare în temniță, Răzvan în țeapă; încercarea Movileștilor de a fonda o dinastie se sparge prin luptele între fiii lor ș.a.m.d., și aproape toți sfîrșesc rău. Paralelogramul de puteri naționale pierduse punctul comun de activitate, aceasta nu avea un sîmbure stabil împrejurul căruia să se cristalizeze.
O soartă mai fericită, însă totuși foarte asemănătoare cu aceea a Moldovei, are Þara Românească. Acolo se statornicește dinastia Basarabilor și ajunge repede la o culme de la care — prin o întîmplare analogă cu cea din Moldova — intră discordia în roiul de albine vorbitoare. Într-adevăr, după Tugomir Basarab — a cărui începătură se pierde în noaptea unei istorii străfulgerate din cînd în cînd de numele banilor Basarabi — urmează Alexandru, care bate pe regele Carol Robert, apoi Vladislav, care întinde repede marginele țărei. La 1360 el e voievod al Þării Românești, la 1365 ban de Severin, la 1368 duce de Făgăraș. Urmează Radu Negru, care bate pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei, și cîștigă deplina autonomie a țărei sale. El lasă doi fii: Dan și Mircea. Dan I e renumit prin războaiele sale, purtate precum se vede de frate-său Mircea. Mircea I se suie pe tron la 1383 și domnește pînă la 1418, adică 35 de ani. Iată și aici efectele stabilității: domnia cea mai glorioasă și întinderea teritoriului cea mai mare. Mircea e voievod al Ungro-Vlahiei, ban de Severin, duce de Făgăraș și Amlaș, stăpînitor amînduror țărmilor Dunării pînă la Marea Neagră, domn al cetății Durostor și al țărilor tartarice. De la moartea sa începe discordia în Casa Basarabilor. Fiul său legitim Mihai moare după 2 ani, urmat de Dan al II-lea, fiul lui Dan I. Dar Mircea mai avea un fiu nelegitim, Vlad poreclit Dracul. Acesta devine părintele liniei Drăculeștilor. De aici istoria Þărei Românești decurge asemănător cu cea a Moldovei prin luptele continue între Dănulești, descendenți legitimi ai lui Dan I, și Drăculești, descendenți ilegitimi ai lui Mircea I. După vremi pline de împărechieri, Basarabii sînt stinși prin sabie, în urma intrigelor unei nouă linii primite în sînul lor, și anume Cantacuzin Basarab.
După Dim. Cantemir în Moldova și puțin după căderea Basarabilor în Þara Românească vine domnia fanarioților. Influința acestora fiind obiectul unui studiu deosebit puțin vom spune despre ea. Formele bizantine vin în locul celor vechi, caracterele trufașe ale aristocrației devin servile. Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat țara aproape în pașalîc.
Sub domnii fanarioți, care erau trimiși pe un timp anumit și care aveau numai titlul de domn și pomenirea în biserici, nicidecum însă consistența monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decît ceea ce era în împrejurările date, viața și averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu i se da națiunei nici o compensare, erau dări pentru îmbogățirea personală și repede a acestor oameni, care trebuiau să se folosească de scurta durată a domniei lor; armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra așezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Þara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pămîntul lor cel mai scump, și nu prin război — prin vînzare. într-adevăr se împărțise Polonia, și o țara care trăise în atîtea asemănări cu ea trebuia să aibă și soarta ei. Totuși trebuie să constatăm că nici un moldovan n-au putut fi mituit de influența morală a Austriei și că domnul a plătit cu capul protestarea sa.
Cu căderea Poloniei și luarea Bucovinei se începe o nouă epocă a influenței austriace: cea care atingea politica esterioara. a statelor românești se schimbase întru atît, întru cît aceste țări nu mai însemnau nimic politicește și erau susținute de Rusia și Turcia. Ca să revenim la vorba pronunțată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau o monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia și au devenit uriașe; țările române, în care acest punct central lipsește, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor național. Cum se schimbase fața lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mîinile Austriei, ungurii erau supuși, Turcia începuse a slăbi, România, care moștenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decît doar ficțiunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi și fără cultură. În Moldova [în] special boerimea nu mai semăna de fel cu Nistor și Grigorie Urechi, cu Miron Costin, limba naționala e într-o vădită decadență alăturată cu frumoasa și spornica limbă a cronicarilor.
Þara nu mai este decît o moșie mare, administrată în felul unei moșii, un complex de latifundii în care dreptul privat e drept public, moștenirea averii teritoriale moștenirea puterei în stat. Pentru că nu există moștenirea primogenitului și fiindcă boierii simțeau că în mărimea proprietății teritoriale consistă puterea lor, se introdusese un fel de silnică ereditate. O parte din copii se călugăreau cu de-a sila, unul sau doi moșteneau numele și averea. Din domnia unei singure clase rezultă lipsa totală de drept pentru clasa de mijloc. Erau meserii, erau bresle cu stărostiile lor, dar aceste clase de oameni, adese știutori de carte, nu aveau drepturi.
Să facem oarecum o sumă a acestei stări de lucruri și să vedem cum se dezvoltă din ea suma de astăzi. Ce era în țară la 1820?
Boierii mari.
Boierii mici slujbași.
Þăranii iobagi, cari stau sub ocrotirea acestora, fiind oamenii lor.
Clerul laic și monastic.
Aceștia nu stătean, sub autoritatea statului. Erau clase ale evului mediu, administrate de ele înșile. Boierul era aproape autocrat pe moșia sa. Numai în grave cazuri penale — și nici atunci nu tocmai — intervenea justiția statului.
Cine rămînea să fie administrat de stat? Două elemente neatîrnate: 1) răzășul, 2) negustorul și breslele.
Deci vedem că existau două clase neatîrnate, una țărănească, ieșită din războinicii împroprietăriți, alta burgeză. Aceștia nu erau oamenii numărui. Istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulți o numesc a regenerării naționale, mai cu drept cuvînt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeșilor și breslașilor. Nimicindu-se însă talpa țărei, era neapărat ca și stîlpii să cadă. Au căzut și boierii. O clasă este într-un popor un factor al armoniei societății, de aceea rău este c-au căzut răzășii, rău c-au căzut breslele, rău c-au căzut boierii. Căci se vor vedea urmările. Se va vedea cum influințele străine găsesc în falangele naționale goluri din ce în ce mai simțitoare, cum funcțiile vieții economice degenerează, cum arterii străine intră în corpul nostru social, cum dispar clasele pozitive ale Moldovei, om cu om, clasă cu clasă, cum pământul românesc devine un teren de esploatare pentru industria străină și proletariatul indigen.
Cu o minimă putere a statului, poliția, administrația și dreptatea trebuiau să fie într-o stare de plîns. Ispravnicul, care era totul într-un județ, avea de administrat pe negustorii și breslașii din țară, cei străini aveau pretutindene consulatele lor — stărostiile lor — asupra cărora statul român n-avea nici o putere. Acești ispravnici, neștiutori de carte, servind fără plată, erau sub domnii fanarioți oameni fără nici o însemnătate, a căror apucături administrative aveau o singură țintă: stoarcere de bani. Falanga, pedeapsă polițienească pentru greșeli mici, se putea răscumpăra cu cîțiva galbeni de la acești ispravnici, iar opoziția contra acestor pedepse nedrepte și barbare nu era nicăiri. Deci clasa de mijloc avea numai două căi de scăpare: sau să se facă supuși austriecești, să-și puie pe casă pajura cu două capete, sau să intre în clasa blagorodnicilor spre a deveni însăși ciocan, sau în sfîrșit să intre în slujba unui boier mare și să sufere mai bine palmele cucoanelor decît falanga aplicată de cutare aprod. Mulți din cei neînsemnați se fac sudiți, mulți se fac de casa cutărui sau cutăruia, mulți în sfîrșit caută prin bani și stăruințe să ajungă la sfîntul privilegiu. Se naște o mișcare nesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă, ci pe privilegiu. Pe cînd comerciantul din Lipsca căuta să-și adaogă milioanele, ciubotarul din Germania să-și înmulțească mușterii, negustorul și ciubotarul românesc caută să devie boier. Dacă cu această boierie ar fi fost combinată arta războiului, ca în evul mediu, de sigur că cavalerii cotului și ai calupului ș-ar fi exercitat mai departe pacinica și mult folositoarea lor meserie, dar nefiind asemenea datorii, ci numai drepturi comode, boieria mică sau mare trebuia să fie un obiect de invidiat, pe lînga acestea cavalerismul devenise ieften în Moldova. În genere toată societatea secolului al XVI și al XVII se poate caracteriza scurt: Datoria se preface în drept. Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII. Datoria de a fi slujbaș al țărei — o datorie foarte grea și periculoasă sub domniile vechi — devine un drept de a sluji țara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Și acești îndreptățiți de a o sluji se înmulțesc din zi în zi, căci toate izvoarele de puteri ale societății curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea și neatîrnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, țăranul — fecior boieresc, boierul mic — boier mare, boierul mare — domn. Și boierii mici cum se formeaza? Prin meritele personale ce le au pentru stăpînii lor, nu prin slujbe făcute țărei. Camerdinerii, comișii de la grajduri, vechilii de moșii, vătajii, se boieresc toți și au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile și aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenușă sau năsip pe hîrtie. Mulți de acei care au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care într-un rînd își suspendase plățile. Dar prin această grămădire la porțile privilegiilor și ale slujbelor rămîn goluri economice pe care le umple un element străin — evreii. Unde bacalul boierit și-au închis dugheana, și-au deschis-o evreul, unde fiul blănarului s-au făcut cinovnic, blănarul evreu și-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei — adică paznic de noapte — acolo evreul ș-au deschis ciubotărie.
Pe cînd în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi Vodă era cu mînile legate, temîndu-se vecinic de plîngeri la Poartă și de răsturnare. Să vorbim drept — se poate pretinde de la un om să fie mai mult decît om? Cînd domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decît o simplă persoană care își căuta de interesele sale. într-o țară unde fiecine zice: ,,chacun pour soi" și ,,après moi le déluge" — ce să zică domnul decît tot atîta... Și pe cînd puterea statului român scădea — se urca ce? — puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate.
De aici înainte într-o societate a nestabilității se va vedea cum orice lege organică a țărei introduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic, mult lăudat și cu drept cuvînt pentru unele părți ale sale, cuprinde o mică dispoziție, nebăgată în samă și totuși destructivă: boierul are voia de-a alunga oricînd de pe moșiile sale și din vatra strămoșească pe țăranul iobag. Invaziile rusești aduc jocul de cărți. Într-o societate în care munca ar fi fost lucrul principal jocul de cărți n-ar fi fost nimic — într-o societate de privilegiați, fără nici o treabă, care căuta să-și omoare vremea, jocul de cărți a trebuit să fie destructiv — un element de nestabilitate în averea oamenilor.
După ocupația rusască vine un domn foarte inteligent, cu un rar simț istoric, dar care, pus în această societate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-și asigure poziția personală. În locul boerilor mari, care-i cereau scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foștilor comiși, foștilor vătaji de moșie sau fiilor lor. Grămădirea la porțile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranții la posturi se înmulțesc într-una — oamenii care nu știau decît arta scrierii și a cetirii, pe care în țările civilizate le știe fiecine, acești oameni se înmulțesc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanți fără plată, și în schimbul vechei clase boierești avem o nouă clasă, care n-o compensează de fel pe cea veche, clasa scribilor.
Această clasă se îmflă rînduri, rînduri, recrutîndu-și membrii din fiii clerului laic, din slugile foștilor boieri și fiii acestor slugi, din negustorii retrași și din fiii acestor negustori, mișcarea merge crescînd, clasa de mijloc a pierit, ea s-a schimbat într-o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însemnătate pozitivă. în stat, fără nici o însemnătate pentru nație, o clasă de turburători de meserie.
Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzășească, tot în această vreme răzeșiile vechi devin moșii de privilegiați mici și, pe cînd un boier care avea 10.000 de fălci apăsa foarte ușor asupra supușilor săi, unul care are 300 apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parțială a latifundiilor înmulțește numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, țăranul începe a sărăci și a da înapoi. Aceasta merge crescînd și disoluțiunea claselor pozitive crește, crește — crește și azi.
E greu de a espune o idee fundamentală cu ramificațiile ei așa încît să deie un tablou unitar. Ideea există toată implicite în cap, dar spre a o espune ne servim de cuvinte, de șiruri ce au început, au un sfîrșit. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii.
Un boier poseda — e indiferent unde, destul că era boier românesc — 250.000 de fălci într-un hotar. Era un om de un caracter rău — zgîrcit, răpitor, ambițios fără margini. Dar era un om. Ce simțeau țăranii cum este boierul? Þăranii săi erau bogați, căci apăsarea unuia numai, împărțită asupra unei mase atît de mari de pămînt și de oameni, era aproape nesimțită. El a murit, pămînturile s-au dus în bucăți prin procese și moșteniri. Nici unul din urmași n-a fi avut caracterul aprig al boierului nostru și cu toate astea supușii lui au dus-o mai rău sub moștenitori decît sub el. În locul unui subiect erau acum mai multe subiecte, cu aceleași trebuințe, cu aceleași cheltuieli și cu mai mică avere.
Un mic bulgăr de omăt căzînd din vîrful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sîmbure greșit în organizația societății, în viața economică crește și îngroapă o națiune. Ne mirăm cu toții de mulțimea crîșmelor în țara noastră, de mulțimea judanilor, cauza e mulțimea rachiului, mulțimea velnițelor, dar oare această mulțime de unde vine? Sub domnia turcească au existat micul sîmbure, o dispoziție de export. Exportul grînelor era oprit. Prin urmare grînele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil — în vite. S-au combinat lucrurile. Velnița consuma prisosul și da hrană vitelor. Velnița producea rachiu, rachiul trebuia consumat și era mult. S-au făcut multe crîșme. Pentru acestea trebuiau crîșmari. S-au adus mulți evrei și proprietarul impunea fiecărui din supușii săi de a lua atîta rachiu pe an. Unele plăți pentru muncă se făceau în rachiu. S-au introdus exportul într-adevăr, însă velnițele au rămas; în locul grînelor s-au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuință și această trebuință cerea împlinire. Care a fost rezultatele ei? O populație nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care își vinde munca pe băutură, o populație în care mortalitatea crește în mod înspăimîntător, iar sudoarea mînelor ei se capitalizează în mînile unui element fără patrie, fără limbă, fără naționalitate... Nu e de mirat că influența austriacă e mare.
Să comparăm acum suma puterilor sociale de astăzi cu suma puterilor sociale de sub patriarhalul prisacariu Ioan Sandul Sturza Voievod.
Boierii mari, proprietari de latifundii, care-și cruțau populația în mod instinctiv.
Boierii mici slujbași.
Breslele tîrgoveților cu stărostiile lor.
Răzeșii, țărani liberi.
Iobagii, țărani supuși, c-un drept asupra unei părți de pămînt.
Să ne închipuim că prisacariul ar fi fost din dinastia Mușăteștilor, necontestat de nimeni. La influențele secolului al XIX el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai tîrziu ar fi dat o viață în stat clasei de mijloc, acelaș drept asigura proprietatea răzeșilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, avînd și cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil și-ar fi creat o clasă de amploiați, dar acești amploiați ar fi fost stabili, căci numai unde Vodă se perîndează, se mănîncă și pita lui Vodă pe rînd. Negustorul ar fi rămas negustor, meseriașul meseriaș, nu s-ar fi născut goluri economice atît de simțite. În sfîrșit în a.D. 1860 ar fi venit Ioan Sandul al III posito. Sub ce împrejurări! Firmele de pe ulița mare ar fi românești. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut într-adevăr vuiet mult, dar se spărgea de stînca maiestății. S-ar fi plătit pămîntul în 90 de ani și nu în 15, dar nu rămîneau atîtea neplătite ca astăzi. Din școalele poporale ar fi ieșit oameni știutori de carte care rămîneau ce erau și nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstoarnă la fiecare schimbare de ministeriu. În sfîrșit Ioan Sandul al IV moștenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din 54 ne aducea Basarabia, cel din 59 Bucovina, cel din 66 Transilvania.
Dar acuma cum s-au dezvoltat lucrurile? De toate dezastrele vecinilor noștri noi nu ne-am folosit decît spre a ne răsturna domnii. Vodă, adică statul, era cu mînile legate. Vodă zicea da și Hîncu ba, și neamul lui Hîncu creștea din ce în ce. Cu cît deveneau mai mulți aspiranți la privilegii și posturi, cu atît cereau lărgirea privilegiilor, lărgirea libertății pe conta puterii statului, pînă ce am ajuns la constituție, care dă într-adevăr tuturor acestor aspiranți și numai acestora, precum voi arăta, o egalitate de drepturi fără datorii și proletarii de scribi au pus mîna pe țările românești.
Fiecare constituție, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituțiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de pătriciani, de fabricanți, industriași care văd în constituție mijlocul de a-și reprezenta interesele în mod adecuat cu însemnătatea lor, — la noi legea fundamentală nu însemnează decît egalitatea pentru toți scribii de a ajunge la funcțiile cele mai nalte ale statului. De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci—oameni cu slujbă: guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziție. De acolo vecinica plîngere că partidele la noi nu sînt partide de principii, ci de interese personale; și principiile sînt interese — dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietății teritoriale, tory conservativ; clasa negustorilor ș-a industrialilor, wygs; clasa lucrătorilor, socialiștii. Unde sînt la noi aceste clase pozitive? Aristocrația istorică — și ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă — au dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sînt împlinite de străini, clasa țăranilor e prea necultă și, deși singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.
Ne mai rămîne o singură clasă pozitivă, pe al cărui spate trăim cu toții — țăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici și pe aceasta cum am nimicit pe celelalte și, împreună cu ea, statul și națiunea.
Să nu uităm un lucru — toată activitatea unei societăți omenești e mai mult ori mai puțin o activitate de lux, numai una nu: producerea brută care reprezentează trebuințele fundamentale ale omului. Omul, în starea sa firească, are trebuințe de puține lucruri: mîncarea, locuința, îmbrăcămintea. Aceste pentru existența personală. De aceea o nație trebuie să îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuințe. Românul care mînca limbi de privighetoare se putea hrăni și cu pîne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpura, dar îi trebuia postav; locuia în palat, dar îi trebuia casă. Oricît de modificate prin lux ar fi aceste trebuințe, ele sînt în fond aceleași.
Producătorul materiei brute pentru aceste trebuințe este țăranul. De acolo proverbul francez: Pauvre paysan, pauvre pays — pauvre pays, pauvre roy. Aceasta este într-o țară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvîntului.
Cum am tratat noi pe acești țărani? Am clădit un aparat greoi și netrebnic pe spatele sale, aparat reprezentativ cum îl numim, și care nu-i decît pretextul de a crea din ce în ce în mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. într-o țară care n-are export industrial țăranul muncește pentru toți: sigur și necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scrim, chibritul cu care ne aprindem țigara, toate ne vin în schimbul grîului nostru și acest grîu îl produce numai țăranul; grîul e productul muncei sale.
Cu cît mai mulți indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atît mai mulți trăiesc pe sama aceleiași sume de oameni. Ce este consecuența? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susție, sau va trebui ca, cu același timp și cu aceleași puteri, să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze și să lucreze cu mașina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Þăranul nostru e acelaș ca și înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecită. El poartă în spatele lui: cîteva mii de proprietari (la începutul secolului cîteva zeci), mii de amploiați (în începutul secolului cîteva zeci), sute de mii de evrei (în începutul secolului cîteva mii), zeci de mii de alți supuși străini (în începutul secolului cîteva sute).
Pe atunci țăranul nostru creștea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă ușoară se potrivea cu regimul aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi muncește toată vara ca să-și plătească dările, trăiește mult mai rău decît atunci și se stinge. Mor o sută și se nasc în locul lor 60. Și aceasta nu e o veste de senzație — ci adevărul.
Față c-o asemenea stare de lucruri, față cu o țară care se despopulează se înțelege că influența austriacă economică va trebui să propășească răpede și să umple golurile noastre cu prisosul populației sale. Meserie și negoț, parte din arendași, parte din proprietari, proprietatea fonciară orășenească e străină. în orașul Iași abia a treia parte a populației sînt supuși românești. Și asta merge crescînd.
Vecinătatea Austriei e omorîtoare pentru noi dacă nu ne vom trezi de cu vreme și nu vom arunca la naiba toți perceptorii, subperceptorii, sub-sub- perceptorii, dacă nu vom descărca pe țăran și nu-i vom asigura o dezvoltare liniștită, dacă nu ne vom hotărî să nu purtăm nici un product străin pe noi, precum au făcut ungurii în vremea absolutismului.
Răul deci e înlăuntru. Nestabilitatea este cauza căderii proprietății mari teritoriale, căderea acestei e strîns combinată cu căderea breslelor, și aceste clase au format în disoluțiune o clasă de proletari care trebuiește deprinsă la muncă.
Nu dreptul public, ci păstrarea naționalității noastre e lucrul de căpetenie pentru noi și ar fi mai bine să nu alegem deputați decît să piară nația românească. Dacă n-am avea vecinic influențe străine precum le avem, dacă am fi în Spania, atuncea ne-am sparge capetele unul altuia pînă s-ar așeza lucrurile. Dar acest lux de revoluțiuni sociale nu ni este permis nouă, a căror stat e vecinic o cestiune. De aceea ne trebuiesc trei lucruri:
Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puțin absolut;
Muncă, adică escluderea proletarilor condeiului de la viața publică a statului și prin asta silirea lor la o muncă productivă.
Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială și sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atît în economia generală a statului cît și în cea individuală.
Altfel am avea a alege între domnia austriacă și cea rusească. Sub cea dintîi evreii ar intra în sate în număr mai mare decît astăzi, țăranii ar deveni servii lor, moșiile ar fi cumpărate de societăți de capitaliști, colonizate cu nemți, iar nația redusă la proletariat. — În cazul al doilea un ucaz ar șterge limba din biserică și stat, țăranul ar trăi mai bine, însă sub condiția ca să se rusifice; care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheța mucu condeiului; iară cei mai curajoși ar mări pohodul na Sibir, fără judecată. prin ordin administrativ — administiwnym poriadkom.


[Se publică în ,,Convorbiri literare", X, nr. 5, 1 august 1876, p. 165-175. Semnat: M. Eminescu. Se tipărește în volum, prima dată, în Mihai Eminescu, Diverse, Iași, Editura Librăriei Școalelor Frații Șaraga [1895], p. 37 -59. M. Eminescu, Opere IX, Publicistică (1870-1877), Editura Academiei, București, 1980, p. 163-173.]

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!