Al nouălea Iad

A șaptea cădere a umanității... Milenii întregi ne-am extins prin univers precum o ciumă, cucerind, subjugând civilizații, asimilând altele. Îmi aduc aminte și acum, poveștile de istorie politică din cadrul ultimei Univeristăți de pe Terron, de înainte de jihadul clonelor de pe Pestria, de acum două sute cincizeci de ani. Întreaga galaxie a fost rasă din univers. Au rămas în urmă doar planete moarte în mai bine de trei mii de sisteme solare, planete pe care numărul vieților ce au fost luate nu mai poate fi contorizat. Și totul pornise de la nemulțumirea preoților hramocreștini pentru faptul că un grup de sisteme solare nu le mai plătea tribut. Eram un biet copilandru pe vremea aceea, un om dornic de cunoștințe noi și vaste, un ciudat al omenirii, pentru că îmi petreceam zilele în biblioteci, studiind hărți stelare, în căutarea vechiului Pământ. Ce fel de specie e aceea care își uită propriile origini? Se pare că se numește om, iar vechimea sa tinde acum la ordinul unui milion și jumătate de ani. Am descoperit într-un târziu, după douăzeci de ani de răbdare și căutări locul în care fusese odată Terra. Coordonatele hexadimensionale ale unei galaxii de mult stinse, în locul căreia mai existau încă doar câteva sisteme solare pierdute unul de altul, dar în care am descoperit civilizații înfloritoare despre care nici nu știam că există. Mi-a luat încă zece ani să învăț toate limbile din acea zonă din Univers, am studiat nebunește, crezând că Terra încă există, ba chiar am dat peste arhive care mă făcuseră să cred cu vehemență că planeta pe care mă aflam era planeta mamă a umanității. Ani în șir am trăit cu bucuria ca am găsit planeta mamă. A venit însă zi ziua marilor dezamăgiri. Planeta fusese numita Terrai (ultimul nume atestat al Terrei) în memoria și în cinstea celor ce muriseră în explozia stelei din sistemul căreia făcea parte și planeta mamă. Explozie care fusese generată tot de oameni în dorința lor de a stăpâni, de a culege informații cât mai multe, de a crea arme cât mai puternice; în incapacitatea lor de a fi. Oamenii aceștia, pe care îi găsisem aici păreau altfel decât cei pe care îi părăsisem, venind aici să caut, pâna la urmă ceva ce nu exista. Credințele lor rămăseseră aceleași de sute de mii de ani, nimic nu se schimbase de cel puțin o sută de mii de ani în cultura lor, în tot ceea ce erau, și deveniseră pe parcurs. Cred că... găsiseră o liniște a lor, un adevărat univers al păcii, al înțelegerii sufletești, adevărate economii într-o perfecțiune de invidiat, adevărate structuri sociale, granițe galactice între galactonațiuni; adevărate utopii, dar utopii în stare funcțională, ce se modificaseră mult prea puțin de zeci de milenii. M-am întors înapoi pe Terron dezamăgit și obosit din căutările mele, însă mult mai înțelept și nefiind în stare să mă obișnuiesc din nou cu lumea de pe acea planetă. Am ales să plec, și am avut mare noroc - la doi ani după aceea a izbucnit războiul. În mai puțin de doi ani trei mii de sisteme solare începuseră să se lupte între ele, fără ca vreunul din ele să mai țină minte de ce începuse războiul. Nu s-au mai oprit decât în clipa în care totul fusese distrus. M-am retras într-unul din sistemele solare pe care le părăsisem. Doctor în istorie politică și în tehnologii psiho-paranormale, având puteri psihice pe care încă nu mi le bănuiam, dar pe care începusem să le descopăr cu timpul. În încă zece ani ajunsesem cel mai vestit doctor neconvențional din acel colțișor de univers. Oricine pe care medicina tradițională nu îl putea vindeca era trimis către o medicină neconvențională; erau puțini oamenii care aveau astfel de puteri, iar eu încercam din răsputeri să mă ascund de cei suferinzi, pentru că aveau tendința de a face adevărate credințe din noi. Perioada în care psiho-paranormalul fusese în sfârșit declarat știintă și fuseseră inventate o groaza de reglementări prin fiece galaxie legată de oamenii cu astfel de puteri fusese numită de oameni al optulea iad. Toți se temeau de cei cu astfel de puteri. Se povestea chiar de oameni din colțuri foarte îndepărtate ale universului stăpânit de umanitate, oameni care aveau puterea de a exploda stele sau de a distruge planete întregi cu un singur gând. Povești, povești cu iz acrișor, însă nu ajunsesem niciodată atât de departe încât să recunosc daca poveștile acelea erau reale sau nu. Am ajuns la un moment dat la concluzia ca nu îmi mai pot stăpâni puterile. Fără să vreau cream cutremure, aduceam ploaia sau cream perioade lungi de secetă, lucruri care mă terifiau. Ajunsesem să mă ascund de oameni; lucrul pe care îl studiasem în perioada școlii mă afectase și pe mine de tânăr, iar apoi mă făcuse să mă sperii de mine însumi. Am decis să plec din nou prin Univers, în căutarea unor răspunsuri, ascuns mereu de privirile curioase, de veștile ce începuseră să circule cu viteză superluminice. Din galaxie în galaxie, căutând răspunsuri pentru ceva ce parca nu cunoștea nimeni, fără fire pe care să le urmez, fără indicii de care să mă leg. Se părea că și ceilalți ca mine se ascundeau de ceilalți oameni precum făceam și eu. Am învățat să mă controlez din ce in ce mai mult. Am învățat să pot modifica întreaga structură / întregul relief al unei planete, am învățat să mut sau sa schimb axele planetelor, practic devenisem atotputernic. Aveam deja cinci sute de ani când realizasem că psiho-paranormalul putea fi un blestem dar și o binecuvântare. Atunci începusem să îi simt și pe ceilalți. Unul câte unul îmi simțeau prezenta, și la rândul meu o simțeam și eu pe a lor. Le auzeam vocea, auzeam fiece om pe distanțe de sute de galaxii depărtare, și, dacă la început fusese un iad, acum puteam controla acest lucru. Am înțeles de ce se ascundeau de oameni aceste ființe atotputernice. Deveniseră elementele din credințele nou născute ale umanității, elemente ce se perindau din religie în religie, luând forme noi, evoluând spre noi religii sau regresând spre religii ce se stinseseră odată cu timpul. Apoi... a început. A șaptea cădere a umanității. Am simțit la miliarde de ani lumină o imensă durere. Învățasem deja să mă izolez de ceilalți, să îmi pot ascunde puterile cât și gândurile, însă rămăsesem deschis gândurilor lor, amuzându-mă ascultându-le discuțiile, cu puterea gândului. A început prin dispariția unuia dintre noi, cei ce ajunsesem să devenim obiectul credinței ultime din tot universul – Dumnezeu. Dumnezeu, Alah, Buda, Belzebut, Hedon, Daimon, Lucifer, Cel Alb, Sfântul Spirit – toate credințele de pe lume aveau un element paranormal pe care se bazau, iar acela deveniserăm noi încetul cu încetul prin acțiunile noastre asupra omenirii. Aproape toți am simțit acea dispariție, iar apoi un val imens de distrugeri din colțul acela de univers. Mulți dintre noi au plecat spre zona aceea curioși să vadă ce se întâmplase; puțini s-au întors. Din ce in ce mai multe lumi erau distruse fără ca nimeni sau nimic să își dea seama de ce. Eram toți speriați, terifiați de acea forță ce ducea la bun sfârșit opera umanității, și anume aceea de a se autodistruge într-un sfârșit. Putinii din noi care rămăseserăm, creasem la granițele universului cunoscut de mine un nou avanpost, eram cel mai puternic însă cel mai tânăr dintre ei. De aceea am simțit prezenta înaintea lor, dar până să îi avertizez erau toți pierduți. Mi-am văzut ultimii prieteni arși în fata mea într-o fracțiune de secundă epocală. Am văzut galaxii dispărând complet într-o clipă, iar apoi liniște. Atacurile asupra mea și asupra universului uman se opriseră. Toate dintr-o dată. O liniște puternică se lăsase în univers, numai omul... omul fugea deja cât mai departe în universul necunoscut, încercând sa scape de ceea ce ajunseseră sa numească Al nouălea Iad! Din ce în ce mai mulți plecau către vechile origini ale omului, către vechile galaxii din care odată făcuse parte și întregul sistem lacteu. Însă cei ce plecau nu mai trimiteau vești înapoi, și din acea parte totul părea a fi o imensă nebuloasa. De la atacul asupra mea, de la nereușita de a mă distruge și pe mine, universul s-a liniștit din nou. Trecuseră aproape două sute de ani, când, pentru prima dată am simțit din nou o prezența aceea ciudată, dar nu știam de unde. Alesesem să mă ascund printre oameni, pe o planetă undeva la granița cu marile distrugeri, izolat complet de restul celor cu puterile mele, de altfel nu mai simțisem pe nimeni în tot acest timp. Dispăruseră cu toții. Apoi... Am simțit-o departe, la mii de ani lumină chemându-mă. Mă chema de ani de zile, însă abia acum gândurile ei ajunseseră la mine, mi-a fost frică sa o ascult la început. Vocea aceea feminină de departe, am ales într-un final, să o ascult. Mă chema alături de ea, știa că nu putea trece de mine, că sunt mult prea puternic, și nu putea înainta în ceea ce alesese să facă decât avându-mă alături sau învingându-mă. Târziu, după zeci, sute de chemări am ales să o ascult. Obosisem să îi ascult tânguirile și am plecat în căutarea ei. Am găsit-o pe o planeta moartă, rănită, ferecata în propriile mele puteri; se pare că în frica și deznădejdia ce mă cuprinseseră în timpul primei lupte, o rănisem fără sa vreau, fusesem singurul care îi rezistasem, singurul care inconștient luptasem împotriva ei. I-am vindecat rănile, i-am dat din nou puterea de a trai - nu mai văzusem niciodată o astfel de ființa. Radia, era un simplu copil, însa răutatea din ea era imensă. Într-o clipă înțelesesem toata ființa ei – oscila între dorință și ură... trăia pentru a recrea omul după legi utopice, legi ce le găsise și învățase pentru a le uita înțelesul. Începuse al nouălea Iad, pentru a crea… iar Creația avea să vină la urmă. Am privit în depărtare, spre masa de galaxii moarte, descoperind planete ce fuseseră cruțate pe de-a-ntregul. Oaze de lumina in deșertul imens al întunericului stelar. Atunci am înțeles cu adevărat visul ei, însă nu noi eram cei îndreptățiți să hotărâm viitorul umanității. Nu am lăsat-o să își continue utopicul plan, iar ea era conștientă că nu putem lupta unul împotriva celuilalt. Că ne-am fi consumat unul pe celălalt în cazul acesta. Am ales să plecăm amândoi în necunoscut, lăsând umanitatea să evolueze singură, spre ceea ce s-a numit apoi Marea Explozie… Nu am fi putut împiedica niciodată nimic.