poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2053 .



Blestem de Marți - a doua parte
proză [ ]
din romanul "Diferență de FUS orar"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inoni ]

2005-09-25  |     | 



Blestem de Marți - prima parte

Blestem de Marți - ultima parte



                    În ziua aceea nu a venit șoferul și nici a doua zi și... nici toată săptămâna. Aflasem eu la un moment dat că a venit dar datorită stării mele nu a fost lăsat să inte. Devenisem isteric. Șușoteam tot felul de amenințări. Deliram. Nu putea să țip. De-abia puteam vorbi. După o săptămână, într-o zi de marți, pe la prânz, intră în camera mea de spital, care între timp se golise (doi au murit și ceilalți au fost trimiși acasă), o domnișoară cu picioare lungi, și părul roșcat, purtând cu grijă un buchet de trandafiri. „Aici e salon de bărbați, am țipat eu la ea,.... nu e nici o femeie. Poți să o iei dumneata pe coridor în stânga, la capăt faci dreapta și acolo se află salonul femeilor” De o săptîmână învățasem cam pe unde mă aflu și unde se află restul. „Dar eu te căutam pe dumneata!” Pe mine?! Ce treabă avea asta cu mine? Probabil că vrea să îmi vândă ciocolată sau biscuiți că așa se face prin spitalele noastre. „Nu, nu vrea să cumpăr nimic... nu am voie să mănânc ciocolată sau alte dulciuri. În plus nu am bani. Nenorocitul ăla. Dacă pun mâna pe el îl omor, mi-a furat tot, și hainele și banii și foaia cu ultimele versuri pe care le avusesem în buzunarul raiaților. Nenorocitul.” „Dar despre cine vorbești?” Și s-a așezat pe pat și mă asculșta. Am privit-o mai bine. Rochița albă și acele picioare... nu am să le uit în viața mea. Îmi lăsa gura apă acele forme de fructe. M-am gândit că domnișoara e asistentă și că a venit să mă consulte sau că e doctor de-ăla cu nervii că poate și-au dat ăștia seama că treaba cu nervii nu e glumă. Mă pierdusem în ochii ei verzi și începeam să mă bâlbâi. „Cum care nenorocit?! Nenorocitul care a dat peste mine cu mașina acum o săptămână și mi-a distrus viața. Eu sunt poet și trebuia să devin cel mai mare poet al tuturor timpurilor, doar că ăla... nu îmi mai simt mâna dreaptă și nu mai pot scrie astfel... m-am ratat. Off, Doamne, dacă pun mâna pe el îl omor și apoi mă omor și eu că dacă nu mai pot deveni ce mi-am propus ce rost mai are?” „Dar nu trebuie să gândești așa... poate nu a vrut, poate regretă ce a făcut” „Da?! Pe mine nu mă interesează.” Domnișoara a început să plângă iau eu o priveam uimit. Nu credeam că poate afecta pe cineva atât de mult povestea mea. „Dar nu mai plânge... Ce treabă ai dumneata? Eu sunt cel care suferă!” „Eu am dat peste dumneata!” Cum?! Ea, îngerul acesta rătăcit era nenorocitul pe care eu trebuia să îl omor. Nu e drept! V-am spus eu că nu am noroc. Adevărul e că m-am cam îndrăgostit și nu mai aveam cum să o omor. Nu poți nomorî o femeie pe care o iubești. „Tu? Dumneata?” „Da, eu... dar nu a fost...” „Ce nu afost?” am început să strig la ea, care plângea și își cerea scuze. „Mi-au picat frânele, s-a rupt un fir acolo și nu am mai putut opri la stop. Am încercat să te evit dar n-am putut. Sunt dispusă să fac orice vrei tu ca să mă revașez...” „Să te revanșezi? Cum? Îmi dai tu mâna ta să pot scrie. Ar trebui să te omor!” Dar în momentul ăla am tăcut părându-mi rău de ceea ce am făcut, de ceea ce am spus. Glasul ei mă făcea să pâng iar lacrimile ei rupeau valuri de tristeți în inima mea. După minute în șir de tăcere în care eu îmi blestemam acea zi de marți în care am ieșit în stradă la cumpărături se aude din nou același glas. „Uite! Þi-am adus tricoul. Restul lucrurilor sunt la mine acasă. Să știi că sunt în siguranță.sunt dispusă să las totul pentru tine.” Errau cele mai frumoase cuvinte pe care le auzisem în viața mea. Credeam că nu e real. Nici ea și nici accidentul... viam și trebuia să mă trezesc.... Oricum, am realizat că făcea totul doar din milă și de aceea am refuzat tot ce îmi oferise. Mu îmi plăcea să accept milă de la nimeni, cu atât mai mult de la o femeie. Într-un final a plecat lăsându-mă să agonisesc cu tricoul acela blestemat în brațe. Timp de două săptămâni, cât am mai sta în spital, ea a continuat să mă viziteze, dar doar cât să îmi aducă fructe, să mă vadă și pleca repede fără să îmi spună nici măcar bună. Într-una din zile a venit la mine avocatul ei care m-a întrebat de pretenții. Ce pretenții puteam să am? Mă îndrăgostisem de ea, de o femeie pe care nu o cunoșteam, care mi-a plâns în brațe, femeia cu cei mai frumoși ochi pe care îi văzusem vreodată. Nici măcar nu o cunoșteam. De unde venise. Poate tot teatrul făcut în prima zi avea menirea să nu îi cer nimic. Să tac și să îmi văd de viața mea. Să cer faimă? Pe nedrept nu vreau. Să cer bani? Se vor duce prea repede că sunt dăruiți. Atunci ce să cer?? Da, nimic. Nici măcar nu putea afirma cine m-a lovit, pentru că oricum nu credeam nimic, orbit de privirea ei, poate vicleană. Așa că i-am spus avocatului să scrie în raport că nu m-a accidentat nimeni, că m-am lovit singur... am alunecat la metrou.

                    În ziua de marți când a trebuit să plec din spital ea m-a așteptat jos... Realizasem atunci că nimic nu fusese teatru, dar sigur era milă. A venit la mine, cu lacrimi în ochi, și cu un zâmbet discret: „Vrei să te căsătorești cu mine?” „Cum?!” Da, cum?! Ea, domnișoara în alb, îngerul pierdut de ceață, mă cerea în căsătorie. Pe mine, pe cel care nu a fost în stare niciodată să se lege sufletește de cineva mai mult decât trebuia. Nu înțelegeam nimic. Am vrut să îi spun ceva dar m-a oprit. „Îmi răspunzi după cină.” M-a luat la ea și pe drum mi-am amintit de toate zilele de marți... Era un deja-vu, dar de data aceasta aveam de gând să îl iau în serios. Din mașina neagră admiram ploaia din ce în ce mai aprinsă, mai tulbure, mai nebună. Canalizările erau înfundate pe majoritatea drumurilor. Ploua de câteva zile fără încetare. Eram tăcut. Mă simțeam ca un ursuleț de pluș mutat dintr-un loc în altul de copila această inocentă. Pentru că eram foarte obosit, din cauza stării mele, am adormit repede. Când am deschis ochii mă aflam într-un garaj. M-a mângâiat pe frunte și apoi sprijinit de ea am intrat într-un hol care dădea într-o bucătărie imensă. Ochii mei uimiți nu încetau să cerceteze spațiul dar în același moment realizam că nimic din toate astea nu e real sau că nu ar fi tebuit să fie reale. M-a condus într-o cameră la etaj unde am obsercat că toate lucrurile mele din cămăruța de pe strada Narciselor se aflau acolo. „Cum vine asta?” „Am tecut pe-acolo într-o zi să văd unde stai și am vorbit cu băbuța care te ține în gazdă. Sărăcuța, nu știa nimic de tine și era îngrozită de teamă. I-am explicat ce s-a întâmplat, i-am arătat actele tale și am rugat-o să mă lase să iau toate lucrurile tale de acolo și să le aduc la mine. I-am plătit restanțele la chirie pe pe șase luni în avans. Asta în cazul în care nu vrei să stai aici cu mine. Sper că nu te-am supărat cu nimic. Dar dacă vei vrea să pleci acolo o să chem pe cineva mâine și o să iți ducă lucrurile. Nu... nu spune nimic deocamdată.” Am tăcut, oricum nu mai aveam sunete libere și nici nu știu dacp mai puteam vorbi. „Fă un duș, vezi că ai hainele curate în șifonier plus câteva pe care ți le-am cumpărat eu... și apoi te aștept jos la masă...” Haine, etaj, masă, duș... pentru mine erau doar mită. Nu aveam de gând să aștept nimi. Eu vroiam să mă însor din dragoste, nu că nu o iubeam pe... nici măcar nu știam cum o cheamă, câți ani avea... dar nici nu conta. Eu trebuia să plec de acolo cât mai repede, dar înainte m.am hotărât să fac unh duș și apoi să mînânc ceva, să dorm bine și de dimineață să plec la mine acasă. Nu aveam de gând să stau mai mult în casa aceea, care era infectată cu milă și compasiune... și avea etaj.... și duș cald. Nu mai făcusem o baie fierbinte de trei săptămâni iar în cămăruța mea nu aveam baie ci doar o chiuvetă la curgea doar apă rece și aia cu program. Ce?! Vă gândiți că Bucureștiul e capitală europeană? vă înșelați. Dar mă opresc cu subiectele astea că dau în politică și mie nu îmi place politica.

                    După ce am terminat dușul m-am îmbrăcat elegant și am coborât jos. Acolo era ea, îmbrăcată sumar într-o rochiță roșie, cu părul desfăcut, cu ochii sclipind în bătaia lumânărilor împrăștiate în toată camera. Am privit-o îndelungat... fără ca unul dintre noi să îndrăznească să facă o mișcare, nici nu mai respiram, simțeam bătăile inimilor valsând între noi, făcând reverențe, sărutându-se, făcând dragoste, făcându-și declarații și într-un final parcă demonic sau apocaliptic, în lipsa vidului inimile noastre s-au căsători jurându-și viață veșnică oriunde vor rămâne.


Blestem de Marți - prima parte

Blestem de Marți - ultima parte









.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!