poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 654 .



Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului (1)
proză [ ]
(ROMAN - fragment) (1)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2020-08-16  |     | 



În ziua aceea, era vară, îmi aduc bine aminte, stătusem pe lângă mama, în ziua aceea, nevastă aproximativ tânără de Păstor. O clipă, ridicându-și marama, am crezut că înțelegeam un adevăr foarte mare; era mama mea bătrână și frumoasă, de mai târziu. Apoi, impresia aceea, care nu era, de fapt, de acolo, a dispărut. Mama mi-a reapărut, așa cum era. Adică, în jurul vârstei, pe care chiar o avea, adică de treizeci – treizeci și unu de ani.
— Ce faci, mamă?, am întrebat-o, mai mult ca să văd ce îmi răspunde. Că o întrebam, mai tot timpul, câte ceva, pe mama... Cum să nu mă slobod și să nu o întreb?
— Emil, dragul meu Emil... (Mai mult nu a putut spune. S-a opintit, însă, puțin.)
— Sunt chiar aici lângă tine, mamă Horația... Că pe mama chiar așa o chema, Horația, de fapt, un nume foarte vechi, care i se dăduse ca un fel de chemare și de poreclă, la noi din sat, cu siguranță pentru că mamei îi plăcuseră foarte mult doina și horele, din sat, de acasă... De fapt, sătenii îi dăduseră acest nume soției, parcă mereu tristă, de Cioban... cu scopul de a o înveseli întotdeuna, iar dacă mama era prea tristă, eu îi spuneam, de băiet foarte ager, și anume Horația. Mă învățasem, încă de foarte mic, să îi spun mamei așa, m-au învățat, de fapt, sătenii de pe la Micești. Locul unde, de fapt, m-au crescut mama și cu soțul ei Ioan, Cioban.
— Emil... Ce zici tu de stele? Că e, de amu, seară. Îți plac, Emiliene, stelele? Urmele de lapte pe care le lasă, când trec ele, noaptea, pe cer? Zi-mi! Zi, tu, la mama! Micul meu Emilian! Sau nu îți plac, smântânoasele și albele acelea orânduiri de foc?
— Ce, mamă? (Îmi ziceam că mama vorba cu înțelepciunea satului și cu cea a pământului.)
— Pe când eram foarte tânără, taică-tău m-a luat, într-o seară, cu el, să mi le arate. Spunea, el, de niște străzi, de prin Cer. Mai spunea de niște nunți foarte rare... Mă asculți, Emil?
— Da, mamă...
— Așa m-a luat, de fapt, de nevastă, taică-tău. Povestindu-mi despre nunțile rare, ale oamenilor...
— Da...
— Să îți iei o fată bună și rară, când mai crești... Să te însori, cumva, rar... Eu atâta îți spun! Că, eu, una, sunt foarte fericită, pe lângă tatăl tău.
— Da, mămucă. Cum să nu fii!
— Uneori, atunci, când ești foarte fericit, în nunta ta rară, pe care să o afli, Emilian, numai dacă ai, cumva, o simțire, tot așa, adică rară... se văd, din cer, niște Ulițe sfinte, binecuvântătoare. Care coboară, Emiliene, tot atunci, tocmai acolo unde ești tu, cu soția ta. Acelea sunt, de fapt, drumurile de prin Cer. Momentul focului sfânt! Binecuvântarea de la stele și de sus, care se bucură că s-au găsit un bărbat bun și cu o femeie frumoasă!
— O, mamă... Ce spui tu...
— Așa mi-a spus tatăl tău, când m-a cerut. Că erau rânduite pentru mine și pentru bărbatul meu drumurile cerului! Nu crezi, dragul mamei, că unii oameni și unele locuri sunt mai importante decât altele? Eu ce îți spun...
— Da, mămucă...
— Să îți cauți, măi, Emiliene, o nevastă și o nuntă rară, și să te slobozi, în nunta ta, așa după cum trebuie... Să fi fericit, maică... Că dacă nu te întregești cu femeia ta... Eu atâta îți spun.
— Am înțeles tot, mămucă. O să țiu bine minte, pentru atunci când o să mai cresc. Simțeam eu că era ceva acolo, cu nunta dintre un bărbat și o femeie. Că ar fi fost prea deosebit...
— Tatăl tău e păstor... M-a luat de acasă, și a făcut bine, că am plecat. Că te-am avut pe tine, Emil, iar, de atunci, fericire mai mare, eu nu am știut. Iar tu...
— Eu, mamă, de fapt... Sunt foarte tânăr. Am doar treisprezece ani, iar pe tine, mamă, te iubesc cel mai mult, în lume.
— Știu mamă... Să nu te faci niciodată păstor, că păstorii, uneori, nu au parte niciodată de norocul părinților săi, în ceea ce privește nunta lor rară... M-a speriat de fapt, taică-tău, într-o zi...
— Ba mă fac păstor, mamă. Cum să nu mă fac? Că doar tata a fost, și bunicul a fost, și el, păstor! C-au fost, toți, păstori buni! Cum, mamă, să nu mă fac?
— Găsește-ți tu nunta ta rară, Emiliene, și lasă oile și păstoritul, pentru altcineva! Că păstorii nu prea au noroc, maică! De o fată bună și de o nuntă foarte rară!
— ...
— Adică două generații de norocoși nu e de la Domnul!
— Ba au, mamă! Cum să n-aibă? Eu o să fiu cioban, si o să am cea mai frumoasă nevastă din lume! Și o să am, cu ea, nunta mea rară, mamă! O să văd, într-o zi cerul, și ulițele lui, va fi, aceasta, atunci când mă însor! Și o să fiu foarte fericit, mamă!
— Să îți iei, atunci, o fată, ca tine, adică mai simplă, Emilian! Dacă vrei, cumva, să te faci păstor, așa cum e tatăl tău! Să nu faci greșeala și să nu îți iei, poate, cea mai simplă fată, pentru tine, maică! Eu asta îți tot spun! Că păstorii nu prea au noroc, maică, de nunți foarte rare!
— Da, mamă!
— Că, la mine si la taică-tău, ni s-a dat o binecuvântare, numai așa am fost lăsați, Emilian, să fim fericiți! Dar, într-o zi ne-am pierdut oile și stâna, și a trebuit să coborâm, de la munte, Emilian, si să continuăm, mai jos, cu creșterea oilor, să ne ocupăm de la Micești, așa cum am putut, pentru că tatăl tău a avut multe oi, iar invidiile pe la munte sunt mari... Tatăl tău e din ce în ce mai obosit, de presiunile oamenilor, deși nu e deloc bătrâior... Ba chiar e mai bolnav de la o vreme...
— Un pic e mai obosit, obosește foarte repede...
— Să te însori cu înțelepciune, feciorul meu frumos! Să nu faci greșeala oamenilor rari, care se iau după inimă!
— Mamă...
— Să îți iei o fată simplă!
— Eu nu o să pățesc așa, mamă, că îmi iau o femeie frumoasă, deșteaptă și care să mă iubească doar pe mine! O să fie o fată foarte rară, măicuța mea...
— Sau poate doar foarte simplă să fie...
— Nu știu, mămucă! Dar să aibă un păr galben, ca spicul de grâu! Să aibă, mamă, părul bălai!
(...)

De atunci, trecuseră, parcă, încă până în zece ani. Băietul de atunci, care umbla agățat de fustele mamei, se transformase, acum, într-un bărbat înalt și voinic. Îl avuseră târziu, pe Emilian Păun, dar după el avuseseră și o fată, după care nu au avut cum să mai facă. Iar acum, după ce toți cei trei copiii au mai crescut, familia de păstori s-a retras, de tot, din munte, coborând undeva pe lângă Alba Iulia, într-un sat, numit Micești. Unde se mai ocupau, doar tangențial, cu păstoritul, de fapt cu creșterea oilor, pentru că de acum sunt mai obosiți și bătrâiorul păstor nu mai putea face față lucrului cu oile. Ba să le mai urce sus pe munte, chiar ca la prima lui tinerețe... pentru că probabil ciobanul avea o boală ascunsă. Că îi lăsa, de acum, pe alții. Emilian avea acum șaptesprezece ani. Surioara lui, mica Denisia, cu șase sau aproape cu șapte ani mai tânără. Iar Iacob, feciorul mai mare, puțin peste douăzeci și trei. Emilian Păun plimbase oile acelea, prin Găuleni, până să ajungă de fapt până la taică-său, în Micești, care îl așteptase.
— Ce faci, aici, lângă râu? Ce faci aici, singură? (O întrebă pe fată. Fata, de fapt, îi plăcuse foarte mult.)
— Mă joc cu piciorușele, amândouă, în apă. Claudia, sora mea, m-a lăsat, aici, singură. Dar sunt prea singuratică, cred. Că sunt mică!
— Ești cea mai drăguță fată pe care am văzut-o vreodată!
— Sunt? Dar sunt, de fapt, foarte mică. Am doar cincisprezece ani!
— Cum te numești?
— Esmina.
— Esmina? Este un nume foarte rar!
— De fapt Esmina Ioana Badea. Tata este Învățător, aici, în Găuleni. Tu cum ai ajuns, de fapt, aici, voinicule? Pe mine mă cunoaște, de fapt, tot satul, pentru că sunt foarte drăguță. Dar pe tine, voinicule, nu te-am mai văzut, pe aici, prin Găuleni, vreodată... Adică, până acum...
— Crezi că... fetișcuță frumoasă... Nici nu știu prea bine cum să își spun, sau să îți cer. În câțiva ani, o să fii mai mare și o să vrei să te măriți...
— Da... Dar, acum, sunt foarte mică.
— Unde e tatăl tău? Nu ți-e un pic frică să stai cu amândouă piciorușele, în apă? Nu e, poate, prea rece, apa aceea?
— E chiar călduță, dacă stau foarte mult, în ea, și îmi face bine. Eu, de fapt, mă veselesc, dacă stau, cu piciorușele, în apa de munte. Un pic, e rece. Doar un picuț...
— Ești fata Învățătorului din Găuleni, Esmina? De fapt?
— Da, tata e Învățător, aici. Mi-e frig, acum. Trebuie să plec, acum, voinicule!
— Crezi că sunt, poate, frumos, Esmina? Eu te întreb, așa... Ca și cum... Nu prea aș ști ce să îți spun.
— Da... Eu sunt foarte mică... Sunt fata lui Stănică Florin Badea.
— Acum te-am văzut întâia oară... Iar eu...
— Da, ești un voinic frumos, dar eu nu te-am mai văzut, prin Găuleni, până acum. Nu cred că ești, voinicule, un găuleștean, de fapt.
— Am trecut, doar, cu prima mea turmă. Sunt, de fapt, în drum spre tata, care mă așteaptă, să îi aduc niște oi... Când eram mic, așa m-au învățat, ca să muncesc. Am doar șaptesprezece ani, trebuie să păstoresc peste turme. Până la șaptesprezece ani, cât am, eu, de fapt, acum, ca vârstă, nu am înțeles aproape nimic, din ceea ce înseamnă, de fapt, să mâni, așa cum trebuie, o turmă... Sau mai multe, dacă ai, poate, mai multe turme. Poate, odată, o să mă angajez ca păstor, și o să iau, de fapt, îndeletnicirea aceasta, a tatei, foarte în serios. Adică, de undeva de la zero... O să încep, de fapt, atunci, să mă fac păstor, să vreau să devin, cu adevărat, unul. Și atunci, frumoasa mea copilă, o să întorc după tine, și o să te iau, cu mine, sus, la stână. Și o să te duc, apoi, foarte departe...
— Pe mine? (S-a speriat.) Chiar pe mine?
— Trebuie să deprind păstoria, adică, cum să explic. Dar numai, atunci, când ai prima ta turmă, înțelegi, de fapt, câte ceva, despre Păstori și despre păstorit.
— De ce eu?, mi-e frică! Că-s mică!
— Nu ești chiar atât de mică... În trei ani, o să te poți mărita...
— În trei ani?
— Să nu mă uiți, Esmina, și să mă aștepți. Pentru că ești, de fapt, cea mai frumoasă fată de pe pământ. Nu am mai întâlnit, vreodată, vreoalta, care să îți semene. Pentru mine, ești rară...
— Sunt?
— Ești foarte rară, Esmina... Ca o floare de colț. Însă care abia dă de prima petală... Așa ești!
— Eu mă duc, acum, acasă, flăcăule! (Era, nițel, supărată și tulburată. Nu a avut prea mult curajul să îl privească, pe flăcău, în ochii lui mari, uimiți, de culoarea albăstrie. Poate, cu un pic de noroc, îl va uita...)
— Du-te, atunci, fată frumoasă... Că, eu, o să am, într-o zi, foarte multe turme...

Plecasem de lângă fată, foarte convins că aceea a fost de fapt întâlnirea mea cea mai mare, din toată viața. Știam, de acum, ce trebuia să fac. Adică să mă duc la tatăl ei, Învățătorul Badea, care să mi-o promită pe Esmina, fata aceea, ca nu cumva să o dea înaintea mea, la altul. Mă repezisem, așadar, cu prima mea turmă, care de fapt nu era a mea, ci a tatălui meu, până la casa Învățătorului din Găuleni. Unde mă abătusem, de fapt, de pe drum, până a ajunge la tata, la Micești. Cu cele câteva oi, pe care mi le permiseseră să le mân și să le îndemn, până la satul lui tata.
— Domnule Stănică, dumneavoastră trebuie să îmi dați fata! Pe Esmina. Că eu vreau să mă însor cu Esmina!
— Nu așa de repede, Voinic! Ce meserie ai?
— Tata a fost cioban, și oier o să fiu, și eu! Că acum, deocamdată, sunt doar oile tatei...
— O meserie rară, voinicel! Atunci... dumneata... să vii, înapoi, cu două sute de oi, și apoi mai vorbim! Când astrângi, pe puterile tale, cele două sute de oi, atunci ți-o voi da, de soție, pe Esmina Badea! Altfel, nu!
(Cât tupeu, să aibă, Doamne ferește, tânărul... Că Esmina are de-abia șaisprezece ani, nici aceia împliniți... Cum să tragi, către a te căsători, înspre o fată de numai cincisprezece ani? Ce să aibă, de fapt, toată lumea, Doamne ferește, cu Esmina mea cea frumoasă? De fapt, cum de Lilia, mi-a făcut, tocmai mie, înbuclucatul, o fetiță, ca Luna, atât de frumoasă? Că de aici, numai bucluc... Să îmi nască mie, nevasta, o luniță! O frumusețe! Și să te ții! Măcar, dacă ar fi cerut-o pe Claudia, că a noastră Claudia, e, de fapt, de măritiș, acum. Și nu Esmina. Mi-o fi cerând-o pe Esmina. Nu pe Esmina, pe care eu n-o dau! Mi-aș fi dorit ca Lilia să îmi fi dăruit, la vreme, și un fecior... Când vine, voinicul acesta frumos, cu două sute de oi, ale lui, atunci, să mai vorbim. Până atunci, nimic!)
Nu îi dau fata!

(...)
Cei mai mulți mă cunosc sub numele de Mioara Ștefan, însă copiii îmi spun, cel mai adesea, Miorița. Sau Madame Berger, așa cum le-am spus eu. Nu de mult, așa cum chiar este adevărat, am fost înaintată într-o mai mare însărcinare de clase, aproape cât apuc să iau postul, pe care tot l-am visat, și să îndrăznesc să aspir și ca titular, predau optsprezece ore pe săptămână, ca ocupație, limba franceză, clasele cinci-opt, câte doisprezece copii la număr, pe fiecare clasă, în satul Păducele, din Ardeal. Mulți îmi spun că semăn, foarte bine, cu copiii pe care îi educ, laudă elevilor gimnaziali sau copiilor cuminți de țăran! că îi cultiv, după mine, sau poate, după cum sunt eu, blândă, dar pretențioasă, în ceea ce privește curricula, și poate așa și este: sunt o profesoară mai blândă, din prea mare păcat ușor de convins înspre orice, ca nivel de pretenție față de ea însăși, ca ștachetă, o femeie numai foarte puțin urâțică, însă foarte cuminte. Aveam însă, Mioara Ștefan, să rămân doar o fată bătrână, dar eu, pe atunci, nici nu mă gândeam la asta... Ci poate anumite taine, pe care le ascundeam, niște particularități de-ale sufletului pe care numai eu mi le cunoșteam, să nu le fi pomenit, așadar, iată, nimănui. Ce ar fi fost, de fapt, dragostea pentru mine? De fapt sunt cât se poate de caldă, față de copiii mei, profund conștientă și răspunzătoare, curricular, pentru că așa mă obligă meseria. Trebuie, chiar e musai, să știu cum să îi educ. Sunt, de multe ori, caldă, iubitoare, dar cu pretenție de cunoștințe, cu toate acestea, uneori copiii îmi par ca ai mei, de parcă pe toți i-aș fi născut eu. Dar le cad dragă, dragostea le cade dragă. Fără să realizez foarte bine aceasta, de unde vine, de fapt, dragostea, din ce colț de suflet, cum o frumusețe nu sunt, de fapt, ba din contră. Poate, de aceea, mă alintă, copiii mei, Miorița, deși am atins, deja, vârsta de douăzeci și șase de ani. Mai adesea, prefer să rămân printre copii, la pupitru, să le predau lor materia, decât să mă întorc înapoi, la singurătate, la treburile cu tata, și să iau în brațe singurătatea, cu toate spaimele ei, înfundate în casa mea prea săracă și în pereți, în camera de studiu unde stau cei doi Ștefan, cu două birouri, unde mă mai retrag, unde ne mai ținem, eu și cu Paraschiv Ștefan, doar cu lămpi pentru lectură și printre cărți, fără să ne preocupe altceva în plus, dacă vă uitați, casa este, totuși, plină de cărți, pe care le-am moștenit de la mama, părinții fiindu-mi, fiecare, profesori. Locuiesc numai cu tata Paraschiv și nu sunt căsătorită, am însă o soră măritată, dar foarte departe de noi, pe Laura, despărțită de familie, nu fără peripeții și fără discuții. Nu am văzut-o pe Laura Ștefan de mai bine de șapte ani de zile. Din cauze abia înțelese, Laura nu ne dă voie să o mai vizităm, iar aceasta numai din motivele ei foarte subiective, nedrepte față de Paraschiv Ștefan și de mine. Pot spune că m-a marcat, într-un mod semnificativ, abia atunci să îmi fi revăzut și surioara, când s-a dus mama. Uneori, mă apropii, de cei doi cireși alăturați, din curte, unul își coace cireșele pe la începutul lui iunie, celălalt e un cireș care dă roadă mai târziu, de se culeg la sfârșitul lui august, începutul lui septembrie, un cireș adus de fapt mai de la munte, dar aclimatizat și altoit, pentru dat rod cât mărul, făcând apoi niște fructe imense, niște mingiuțe de-a pururi negre când se coc și cam ca pline de marmeladă, vorbesc, de fapt, cu fiecare dintre cireși, după cum au început să se coacă, fiecare, ca și când aș vorbi, din nou, cu mama. Îmi aduc foarte bine aminte, prilejurile deosebite, cât de unită ne era totuși familia, eu și cu Laura, mama, până când nu am împlinit nouăsprezece ani, însă prea puține, prea rare, aceste daruri de a fi fost fericiți, tuspatru, poate este și acesta un exercițiu, de a nu o uita pe mama prea repede, de a nu o lăsa în spate nici pe Laura, împinsă de bărbatul ei să lase în spate o familie prea săracă... Așa cum nu merită, de fapt, nicio mamă, să fie lăsată, dar nici frații sau surorile oamenilor. Dar tu, Laura, ce mai faci, cum ne-ai putut lăsa? Familia, și totul?
Pentru elevi sunt Miorița, sau, i-am învățat, eu, să mai îmi spună, săracii mei cei mai dragi, Madame Berger, de pildă, sau Miorița. Adică Păstorița, sau Ciobănița, în franceza pe care eu o predau, altfel, cum să îi las să îmi spună Mioară? Adică Mouton? Că nu se cade!
Trebuie, după nume, să fie mai artistic, adică să fie cumva... Berger.
Se prind repede, copiii mei, pișicherii, de glumă, ”că nu sunt chiar mioară, ci că am ceva cu ciobănia”, pentru că aproape toți copiii mei caută, de foarte curioși, în dicționarele care de pe la școală de au și le capătă, ca să se lămurească, de ce le-oi fi zis, poate, aceasta.
Să îmi spună, adică, Madame Berger, și aici râd, toți, de Madame Berger. De parcă mă privesc, cu o tandrețe reală, pentru că eu stau și le explic cu blândețe, că sunt și Miorița, dar și Doamna Berger.
De fapt, copiii nu mă pot supăra niciodată, iar dacă le explic aceleași lucruri de șaptesprezece ori, nu e un timp pierdut, nici pentru ei, nici pentru persoana mea. De fapt pot să le dau lor întruna. Să dăruiesc mereu, până când observ, cu mândrie rezultatul. Că se leagă de ei. Poate copiii mei nu știu atâtea noțiuni în limba franceză, pe câte le-aș cere eu, dar toți o cunosc foarte cu dea-mănuntul cine ar fi Madame Berger, adică Miorița, sau nu tocmai, Mioara Ștefan, care nu se supără dacă ai pune aceeași întrebare de două ori sau de șaptesprezece. Numai să o pui! Atât! Și să vadă Madame Berger că ai înțeles!

— Aha... Sunteți Păstor?
— O să fiu, Domnișoară. Nu am, încă, nicio mioriță, duduie! Că, doar, am început să păstoresc, și nu am apucat altceva, decât să îmi adun dreptul la oi, adică să mă înham la cum e păstoritul!
— Aha...
— Da, a mai îmbătrânit, sărmanul de tata...
— Tatăl dumneavoastră?
— Păstor ca și mine, Ciobanul Ioan, din satul Micești.
— Aha...
— Am să vă spun un lucru mare, însă nu îndrăznesc. De fapt, vi l-am spus. Și eu sunt Păstor, și eu mă ocup cu păstoritul, și asta de puțin, timp, duduie, dar strașnic... Că la primăvara viitoare, nu acuma, Mioara, mă și vedeți dus!
— Aha...
— Dar muncesc, domnișoară, mâinile acestea mai aspre au trecut peste munți cu oile tatei! Ci tata are oi! El e păstorul cel cu viața prin munte! Ioan Păun! Ca să spun pe de-a dreapta. Acestea, lucrurile acestea, vin doar din povești. Mie, toate oile mele mi-s dragi. La toate, le-am pus câte un nume. Dar, de fapt, sunt, au fost, dintotdeauna, oile tatei... M-a trimis, cu ele, de le-am fost Păstor, încă de la șaisprezece, șaptesprezece ani...
Și a zâmbit, cu un zâmbet foarte harnic și mândru, ca de flăcău drag tuturora și deja muncitor.
— Aha!
— Într-adevăr, chiar așa a fost! Dar îmi iubesc toate oile, și nu am vreuna preferată... Că sunt, de fapt, acestea, oile tatei...
— Și, de la primăvară, o să aveți oi!
— Da... Ca în legendele de tot felul care circulă și pe la noi, cu oița aceea... Că eu nu prea pricep, deși sunt legende de-ale oierilor.
— Sunt acolo tot felul de variante și de cântări... Dar, la primăvară o să aveți oi! O să îți împlinești visul cel mare, și dumneata!
— Că păstorii mai mult le îngână, după sute de ani, iar tu cum să mai știi despre ce cânți... Că sunt foarte tânăr și, despre femei, despre copii, despre oameni, eu nu știu. Că sunt sătean nou, prin Păducele, și nu cunosc satul. Pe aici, în Păducele, va sta, de fapt, mai mult Iacob, pentru că eu o să plec, domnișoară, în munți! Am, de fapt, un drum în fața mea!
— Da... Poate o să ai, într-o zi, miorița dumneavoastră, Emilian! Adică o mioară deosebită și foarte dragă! Iar ei o să-i cânți, mioara ta o să te apere de orice rău! Așa după cum spune balada aceea foarte veche, că păstorii au, cu toții, o oiță foarte dragă și preferată...
— Miorița mea? (Emilian a început să râdă).
— Trebuie să o știi, pe aceea... E o baladă foarte veche, de fapt, pe aceste pământuri românești...
— Babele o mai spun, pe la foc... Că așa știu eu, că am mai ascultat, bătrânele, dar rareori!
— Da...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!