Eu visez doar dacă uit că mor

Eram pe punctul de-a intra, încă-mi amintesc, în acea cameră de hotel situată în cel mai lăuntric cartier al sufletului nostru, holul lung de dinaintea ei zăcea printre orele zilei acelea de vineri ca o bătătură a picioarelor tale cu care ai umblat toată viața să mă cauți, eu am trecut cardul deschizător de ușă prin fanta magnetică prin care speram să te văd zâmbitoare ca altădată și chiar ai zâmbit cu un surâs vorbăreț care ar fi vrut să zică of, iar noi doi în camera asta străină și rece ca viitorul nostru, moment în care, în același timp în care aprindeam lumina de la baie ca să te văd ca pe un personaj de film de dinainte de război, pentru că eu mereu am fost de părere că ai un stil retro de-a lăcrima, mi s-a părut că ne cunoaștem din nou, că ne recunoaștem așa cum eram când ne era bine și eram entuziasmați că ne-am cunoscut, două mâini fierbinți sub același vânt hain de noiembrie, două amintiri prefăcute ale unui amantlâc splendid de weekend, două vise confundate și confuze ale unor oameni ce nu știau să trăiască dincolo de ușa cu card magnetic sau poate nu voiau, da, cred că nu voiau, iar acum vor dar nu mai știu de unde să se ia unul pe celălalt, clipă în care m-am trezit și mi-am amintit de tine și cu ochii deschiși.