Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop - 16

Când sunt nefericiți, salcâmii fac păduchi. Iar salcâmii se întristează numai atunci când le lipsesc cuiburile de guguștiuc. În fiecare primăvară, salcâmii au de ales: ori fac cuiburi, ori fac păduchi. Cei mai mulți aleg să fie fericiți și se apucă să cânte din frunze. Mai târziu, cântă din ouăle guguștiucilor. Cântă galben de parcă urmează să vină seceta. Ceilalți devin triști, după care se usucă din picioare și tac. Nu mai vor să povestească nimănui absolut nimic. Câteodată îi vezi cum pleacă, de nebuni, pe câmpie. Cei mai mulți vor să ajungă la șina de cale ferată. Acolo, pe rând, așteaptă să vină câte un tren plin cu navetiști, în fața căruia s-aruncă. Șinele de cale ferată sunt pline de sângele salcâmilor care au decis că vor să rămână nefericiți. Dar și muți, pe vecie. Eu nu știu de ce ajung salcâmii să aleagă să facă păduchi. Poate se smintesc sau poate li se face frică, precum iepurilor, când câmpia începe să latre din dropii. Ham, ham, latră câmpia, exact ca un câine de arie când se sperie de umbre și de foșnetul vântului ce trece prin garduri. În schimb, sperietorile fac păduchi atunci când nu mai au pe cine iubi. Cele mai multe tot speră că, de departe, va veni cineva care le va cuprinde, tandru, în brațe. D-aia stau ele cu mâinile întinse, una la rasărit și una la apus: tot așteaptă să fie îmbrățișate. Iar fiecare sperietoare are o poveste a ei. Cum și salcâmii au poveștile lor. Dacă ești atent, pe cei mai bătrâni îi poți auzi vorbind din scorburi. Astea nu sunt mai adânci decât un pumn de copil. În ele, de cele mai multe ori, auzi glasul fetelor mari care fie au fugit de-acasă și s-au dus la oraș, să devină croitorese, fie s-au aruncat în fântâni. Câteodată poți găsi și o cheie. E toata de aur. Cine o are, poate trăi o sută de ani. Cum ar veni, până la sfârșitul lumii și chiar câteva zile mai mult. Mama, însă, nu știe când vine sfârșitul lumii. E aproape, copile, e aproape. De sfârșitul lumii, învie morții. Toți morții. Adică bunicul, bunica, sora mea bolnavă de rujeolă, salcâmii care devin buimaci de fierbințeală și care s-au aruncat pe șinele de cale ferată, în fața locomotivei cu aburi. Vor învia și frunzele. Toate frunzele. Tot atunci, fiecare sperietoare va primi un suflet pe care să-l îmbrățișeze până când se ofilește. Vor veni și îngerii. Nu știu sigur dacă vor veni și americanii, deși bunicul p-ăștia-i aștepta. Atât zicea: Să vină americanii, futu-vă morții-n cur! Dar mult mai aproape e sfârșitul lumii. Înainte de asta, trebuie să se arate patru călăreți, fiecare pe câte un cal de-o altă culoare: alb, negru, roșu și galben. Apoi vor veni molimele pe fața pământului. Oamenii vor sângera din bube crescute sub braț. Dar asta s-a întâmplat deja. Apoi va veni războiul. Însă și asta a fost. Bunicul e cel care a fost în război. Întâi, a plecat spre stepe, la Răsărit, unde și-acolo oamenii aveau bube care sângerau sub braț. Erau bube roșii. Cum are veni, acolo vine sfârșitul lumii prima dată. Apoi a plecat spre locul unde apune soarele. Acolo, oamenii nu aveau bube sub braț, ci aveau oglinzi în care chipurile păreau strâmbe. La noi, însă, oamenii aveau bube, dar erau crescute ca o piele groasă. Cine avea o astfel de boală, se aliena definitiv și se transforma pentru totdeauna în sperietoare. De fapt, sperietorile nu sunt altceva decât oameni care au mâncat numai făină de mălai. Au tot mâncat până când au început să se certe cu pietrele. Cu zidurile. Cu copacii. Până când au uitat zilele săptămânii și până când în lume nu au mai rămas decât doruri d-alea atât de tainice că numai oasele le pot suporta. Sau sperietorile. Iar mama tot nu știe dacă, la învierea morților, o să înviu și eu. Sau dacă voi învia copil sau bătrân. Nici de bunicul nu știe dacă va învia flăcău sau imediat după ce a venit din război, trăgându-și un picior. Uite șchiopu', trece hopu'! Al treilea cal care anunță sfârșitul lumii, e cel negru. Ãsta aduce foametea și vine imediat cum se termină războiul. Iar, acum, e foamete. D-aia fac și oamenii păduchi. Căci nu sunt niciodată sătui și încă nu s-a inventat mâncarea aia care să îi sature atât de tare încât să nu li se mai facă foame vreodată. Iar oamenii nu pot scăpa de păduchi nici măcar cu descântece. Și eu am păduchi. La noi în casă, ăștia cresc într-un sac, aflat lângă plită. Se hrănesc cu fum de ciocălăi și cu lumina venită de la opaiț. Iar eu, mai târziu, voi deveni un salcâm care va alerga într-un suflet spre calea ferată, așteptând trenurile cu navetiștii care, în fiecare dimineață, năvălesc spre oraș, aducând cu ei tot dorul sperietorilor rămase neîmbrățișate.