poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2882 .



Rully
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lucianpalia ]

2011-03-08  |     | 



Din turbină, sau vechea uzină de curent a orașului, cum i se spune încă, n-au mai rămas decât zidurile cenușii, scorojite, fără ferestre, și fără scara din fier turnat, în formă de spirală care făcea legătura între hala de colectare și înmagazinare a energiei electrice și turnul de acces la stăvilarele care dirijau apa printr-o conductă de fier, cu diametrul de vreo mie de centimetri spre rotorul turbinei, transformâdu-i puterea în lumină electrică. Turbina are o poveste aparte, de care am să vorbesc cu altă ocazie, alimentase ani buni orașul și colonia muncitorească dimprejurul uzinei siderurgice cu energie electrică, apa venea printr-un canal de aducțiune, direct din râul Strei, iar mica fabrică era deservită de vreo patru oameni, fiecare pe câte un schimb.Îmi amintesc de Polly baci, Barbu Ioan Boban, Gheorghe Barbu și de Cornel Dănesc. Dintre toți mai este în viață doar Barbu Ioan Boban, dar nu l-am mai văzut de mult. De la una din fiicele sale am aflat că este aproape orb. Lângă zidul din dreapta, într-o grădiniță, încă se mai văd monumentele din piatră de la capătul mormintelor soților Weiner, birtași până la naționalizare și care au fost îngropați peste drum de crâșma pe care o ținuseră în viață atâta timp cât le-au permis puterile și regimul comunist. Au fost îngropați în mica grădiniță transformată în cimitir, după datina evreilor. Crâșma a schimbat mai mulți stăpâni și este acum un fel de birt cu beton pe jos, terasă în față și o masă prăpădită de biliard. Dar în micul cimitir nu s-a schimbat nimic, vreme de șaizeci de ani.

Pe jgheabul exterior al turbinei încă mai cade un fir zglobiu de apă, se vede conducta de fier ca o gură negră, uriașă, ia bazinul de apă este aproape înfundat cu nămol și cu bucăți putrezite de crengi de răchită și de salcie, printre care lunecă câțiva pești, cleni și plătici cu spatele cenușiu, leneși, în ton cu vremea de afară. Bazinul de colectare a apei să aibă vreo cincizeci de metri pătrați, adică vreo cinci metri lățime și zece lungime și se întinde de la baza turbinei și până la podul peste care trece drumul când străbătea partea numită Ceangăi a localității, de la un capăt la altul. Când eram copil am prins în funcțiune turbina; zgomotul bobinelelor și al transformatoarelor de curent se auzeau ca un zumzăit de srup atunci când apa era oprită de stăvilare. Și asta se întâmpla în fiecare duminică sau în zi de sărbătoare. Îmi amintesc cum vara la bazinul din fața turbinei venea lume ca la ștrand, coborau de la blocuri, veneau copiii din partea românească a Streisângiorgiului, dar și ceangăii de pe ulițele învecinate, tineri și bătrâni. Cei mai în vârstă jucau cărți în timp ce se prăjau la soare tolăniți pe păturile întinse pe gazonul de iarbă din fața clădirii. În bazin, din cauza presiunii apei ce cădea prin conducta de metal de la peste 15 metri și acționa turbina propriuzisă, era o cascadă itinerantă, artificială; pe fund, apa mușcase adânc pământul, încât avea o adâncime de 6-7 metri. Cred că nu aveam nici zece ani când am descoperit acest loc, dar n-am îndrăznit să intru niciodată decât sub pod unde apa îmi ajungea până la gât. Mai departe n-am mers niciodată, de frică că mă înec, cu toate că cei mai mari încercau să mă ispitească să înaintez spre butoi, șa îi spuneam conductei de aducțiune, dar fără succes. Nu-mi amintesc să se fi înecat cineva în bazin, în apa întuneactă din cauza adâncimii, unde auzisem că trăiau pești foarte mari, propășiți din Streiul limpede și cristalin care își rostogolea apele spre Mureș la vreo cincizeci de metri distanță.

Cel mai tare mă bucuram când admiram numerele săritorilor de la trambulină. Cei mai puțini curajoși plonjau cu capul înainte și cu mâinile întinse în față de pe o grindă de beton aflată la vreo patru metri deasupra apei, iar alții săreau de pe barele de fier, vopsite în verde, ale podului. Dar doar unul singur sărea acrobatic, se învârtea în aer, cu picioarele adunate la piept, apoi, când ajungea aproape de luciul apei, își deschidea corpul în echer și dispărea lumânare în adânc, cu picioarele lipite unul de altul. În locul în care intra în apă nu sărea în lături nici un strop. În acel moment spectatorii izbucneau în urale. Bravooo! Bravooo, Rully. Sărea direct de pe acoperișul de beton armat al turbinei. Se cățăra pe o grindă îngustă de beton și striga: "păzea!" Atunci cei din bazin înotau spre margini să-i facă loc. Unii înotau pe camerele de tractor sau de combină, din cauciuc, umflate cu compresorul până când se comportau ca niște colaci de salvare de dimensiuni mari și țineau deasupra apei câte-doi trei copii. Eu n-am avut nicodată "o cameră", cum îi spuneam, deși mi-aș fi dorit-o tare mult.

Când sărea, Rully baci urla în cădere, cât îl țineau plămânii. Apoi ieșea la suprafață și tăia cu putere și eleganță apa cu brațele iar pe fața lui lumina scria mereu o nouă poveste. Când te apropiai mai mult de el, realizai că Rully baci, cum îi spunea toată lumea, sau Rully Bricerul, avea mai bine de cincizeci de ani, dar se ținea bine de tot, de parcă ar fi tras la fiare ziua întragă. Dar pe vremea aceea nu știa încă nimeni de culturistul Franco Columbu, de care aveam să aflu mult mai târziu, și nu exista moda trasului de fiare. Îmi amintesc de bicepșii puternici ai bărbatului și de spatele său în formă de trapez bine conturat, cu gâtul puternic pe care se sprijinea un cap mic cu fața acoperită de pistrui și de lumină.

Nu mi-l pot aminti pe Rully Bricerul decât râzând, glumind, pus pe șotii. Ne spunea povești într-o limbă română transformată ad hoc, îi plăcea să deformeze cuvintele, povestea cu aceeași plăcere cu care sărea în apa adâncă de pe zidurile de beton. Astăzi, când trec pe lângă zidurile triste, ascunse de platanul din față care a crescut puternic indiferent la vremurile care au urmat, îmi amintesc întotdeauna de Rully baci. Duminicile era nelipsit de la acest strand local. Locuia într-o căsuță cu o singură tindă, văruită, de culoare albastru deschis, împreună cu soția sa. În spatele grădinii se vedea, printre sălcii și anini, albia Streiului.

Când m-am făcut mai mare am auzit povești din viața acestui om intersant. Cum a plecat de acasă din cauza sărăciei și a fost acrobat de circ și cum i-a murit chiar sub ochii săi, căzând de la trapez, cel mai bun prieten. La circ a muncit mult, la munca de jos, până a fost luat în seamă și a ajuns clovn și acrobat iar tumbele sale făcute cu măiestrie scoteau din tribune ropote de aplauze. Dar despre asta bărbatul poveste foarte puțin. Spunea doar că erau lucruri care au fost demult și este bine, uneori, să le uți. Prin anul 74 venise în localitate Circul Mare din București. Într-o singură zi aduseseră mașinile cu animale, cabinele artiștilor și peste noapte, pe Braniște, câmpul de la marginea orașului, se înălțase, măreață, cupola circului. De la portavoce se anunțau necontenit orele spectacolelor. Am fost și eu de două ori. Mă impresionaseră cel mai mult elefanții și clovnul. Pentru prima dată în viață vedeam pe viu un asemenea spectacol, tribunele erau pline ochi, la fiecare rerezențașie, iar atmosfera era fantastică. Mi se părea că trăiesc o poveste. Clovnul era mic de statură, avea fața puternic fardată și nasul roșu, făcea tumbe cu îndemânare și cânta la trompetă. Întotdeauna când începea să cânte, stângaci, la trompetă, incomoda pe cineva, încercau să-l oprească dar el alerga cu abilitate și începea să cânte din nou. Publicul era în picioare. Copiii uimiți, intraseră în poveste. Una din replicile clovnului era spusă cu un ton semirăgușit: "Să tragem cortina. Să cânte muzica. Þac. Þac! Muzica!" Și la sfârșit cânta la trompetă, plin de dibăcie un cântec care fascina sala. Succesul era garantat. La a doua reprezentație, undeva în trimuna a doua, sus, aproape de stelele de astaniol ale cupolei l-am zărit pe Rully baci. Ochii îi scânteiau de bucurie. Plângea.

Din la acel spectacol Rully baci preluase și reda cu succes replica clovnului. Avea vocea puțin răgușită dar plăcută și când trecea pe lângă prieteni aceștia îi strigau provocator:"Rully baci. Þac. Þac". Și vocea impunătoare a bătrânului replica, plină de bucurie:"Să tragem cortina. Să intre mutzica. Þac. Þac. Muzica!". La fel de târziu am aflat despre cealaltă meserie a bătrânului. Știam că-i ziceau Rully Bricerul, dar nu știam din ce cauză. Nu m-am străduit să aflu care îi era numele de familie și nici astăzi nu-l știu. Îmi este suficient Rully Bricerul. Când m-am făcut și mai mare, mă plimbam prin piața Lipsacani, în Hunedoara, o copie neaoșă și la scară redusă a celei din Capitală; în fața unei dughene l-am văzut pe Rully baci. Stătea turcește pe o bucată de pătură și avea așezate în față gresiile pentru ascuțit brice și cuțite. Erau de toate formele și dimensiunile aranjate meticulos. Bătrânul se ofilise de tot. Doar fața cu pistrui avea acum o resemnare aparte, care-o înnobila. Lucra preocupat să ascuțească un set de cuțite. Bricele ieșiseră, probabil, din uz, fiind alungate și casate în magaziile frizeriilor de la industria mică. Și Rully șoma, probabil, din această cauză. L-am urmărit cum mânuia cu îndemânare unealta de ascuțit și curios, nu purta ochelari. Cred că atunci l-am văzut ultima dată. Când m-a zărit ne-am salutat din priviri și fașa i s-a înseninat. Cum o duci, Rully baci? Uitasem că omul din fața mea nu s-a plâns niciodată de nimic și era întotdeauna mulțumit. N-a uitat vremea când foamea l-a dus sub cupola circului, când poftea, ca un copil, carnea animalelor și totuși, n-a pierit. Dumnezeu, în bunătatea Sa nu l-a părăsit. Pentru aceasta îi mulțumea în tăcere. Uneori ofta și privindu-ne în ochi, ne spunea: "în viață cele mai frumoase sunt femeile și cuvintele. Numai să nu le stricăm singuri". Apoi ridica din umeri ușor și fața i se lumina. Dar de acea dată, avea parcă o grimasă care-l împiedica să fie Rully baci al nostru, cel de toate zilele. Aproape a schițat cu buzele:" Trageți cortina. Să cânte muzica. Þac. Þac. Muzica".

Așa mi-a rămas zâmbetul său întipărit pe retină și îl regăsesc și astăzi, în mine, neatins, după treizeci de ani. Eu am plecat pe cărările vieții mele. Nu știu când a părăsit lumea celor vii Rully Bricerul. Dar în dimineața aceasta am trecut pe lângă turbina veche, hâdă, uitată. La inundațiile din 70 apele revărsate au rupt barajul stăvilarului din aval și Uzina electrică și-a sfârșit existența. Au tăiat cu becul aparatului autogen rotorul de fier, dar o parte încă a rămas ca o mărturie a existenței sale în beton. Cu un an înaintea revoluției Radu Bălan, mai marele județului Hunedoara dăduse ordin să repună în funcțiune turbina. Au tencuit zidurile, au înlocuit ferestrele și au adus chiar aparatele electrice, O echipă de la Turnătoria unu din Combinatul Siderurgic condusă de Nicușor Groza, un om al locului, lucrase la reparații luni în șir. Fațada clădirii își recăpătase strălucirea de altă dată. Mai urma să aducă turbina, rotorul propriu zis. O soră a acestei uzine mai funcționa și mai face curent și astăzi la Poiana Mărului, lângă Oțelul Roșu, la vreo șaptezeci de kilometri distanță, și i se putuse identifica modelul aparatelor. Dar rotorul turbinei n-a mai ajuns niciodată la destinație, s-a oprit, undeva, pe drum, între Germania și România. Venise Revoluția din Decembrie, căzuse Ceaușescu. Radu Bălan a fost arestat și condamnat la Timișoara, unde fusese numit prim-secretar de județ chiar înaintea evenimentelor care aveau să întrerupă repunerea în funcțiune a turbinei de la Streisângiorgiu. Era prea multă bucurie în țară ca cineva să-și mai aminteascăd de această neînsemnată fabrică de curent. Apoi o mână nevăzută a luat pe rând, geamurile, ușile, ferestrele de metal, aparatele de măsură și control, cuprul din condensatori. Până n-a mai rămas aproape nimic.

Astăzi mă privesc doar zidurile triste, din spatele platanului. Aceasta a crescut și mai înalt. Lângă vârful său văd locul de unde Rully Bricerul sărea acrobatic acompaniat de uralele noastre. Când vom pleca și noi din lumea acesta nu va mai ști nimeni de turbina veche și nici de Rully Bricerul, fostul clovn de la circ. Cine să mai aibă nevoie de amintiri; azi aminirile sunt la fel de inutile ca și briciul deoarece din nomenclatorul de meserii a fost ștearsă chiar și meseria de bricer.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!