poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2734 .



Noaptea laiolului 2
proză [ ]
II. L. sau vama

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kranich ]

2010-11-30  |     | 



I.
Uitasem la ce nume răspund lucrurile și chiar dacă, întâmplător, îmi trecea prin minte cum să le chem, atât ele, cât și eu, ne fixam reciproc, fără să ne recunoaștem. Și crezi că aș fi îndrăznit să le stăpânesc?
De pildă ușile... Ce greu mi-a fost la început să mă adresez lor! N-am știut dacă se cuvenea să fiu politicos și să le rog să se deschidă, sau dacă trebuia să mă comport ca un dresor, folosind, abil, când cubul de zahăr, când biciul, sau dacă, doar printr-un șiretlic, spunându-le că le-a căzut partea dinăuntru a clanței și silindu-le să se întoarcă și să se uite, puteam să intru neobservat, sau dacă doar la amenințări reacționau, la pumni și picioare și vizor învinețit. Probabil că exista o magie la mijloc. O incantație, bazată pe numele lor adevărat, cel cunoscut doar de inițiați, a cărui rostire era cu desăvârșire interzisă profanilor. Pentru că eram sigur că “uși” era un soi de cognomen, o putere a lor personalizată de oamenii simpli, care, neavând acces la misterele ostice, îi îmbunau pe temuții paznici ai celulelor suprapuse cu un epitet slugarnic. Iar verbul “a ușui” mi se părea curios de apropiat ca formă și pronunție, pentru că astfel “ușile” deveneau un soi de judecători ce oricând te puteau azvârli afară sau înăuntru, erai la cheremul lor, probabil că nici nu aveai dreptul să afli sentința, însă măcar exista o firavă speranță că, la un moment dat, vei fi nevoit să îți muți închisoarea la soare, ori, din contră, te vei vârî cu gratiile în spinare într-o vizuină ferită.
Vopseaua era albă și crocantă. Etajul semăna mai degrabă cu porțiunea încă inundată de lumină a unui aven. De jur împrejur erau ghivece din pastă grosolană, peste care se aplicase email. Pământul din ghivece era crăpat. Tije din sticlă susțineau tulpinile unor plante exotice. Am pipăit frunzele unei monstera și s-au pulverizat. Abia atunci am realizat că absolut toate plantele erau uscate. Cineva însă le pictase. Minuțios, cu jocuri de umbre. Dacă priveai foarte de aproape, descopereai insecte cu trompe și clești. Iar dacă le pipăiai, ori simțeai sub deget o umezeală neplăcută, vâscoasă, ori ți se înfigeau în palmă zeci de ace microscopice. Sugându-mi arătătorul umflat și înroșit, am trecut de apartamentul doamnei T. și am ajuns în dreptul scării.
Aici plantele și insectele nu fuseseră vopsite, erau putrede, negre sau albe și zbârcite ca niște mumii, doar într-un loc cineva hașurase umbra alungată de un cactus peste primele trepte ale scării. Pesemne greșise de câteva ori. Sub buza ghiveciului am găsit firimituri de radieră.
S-a ivit brusc. De undeva, din lateral. M-am speriat și am țipat. S-a speriat și el.

II.
Cât de frumos era, în ciuda vârstei nu tocmai neprihănite! Chiar dacă avea umerii înguști și fruntea înaltă și buzele prea subțiri ca să fie senzuale, însă destul de subțiri ca să denote o fire aspră, greu de sedus! Ochi de sticlă pisată și riduri adânci, nas aproape drept și țepi argintii în barbă, unghii tăiate în carne, cu pojghiță de sânge uscat, semn de curățenie desăvârșită, început de burtă, însă doar atât cât să-i îmblânzească statura impunătoare, coborându-l între muritori, o cămașă cu mânecile călcate la dungă, mâneci cu care ar fi putut felia o pâine sau ar fi putut secționa o jugulară fără prea mare efort, deasupra cămășii o vestă gri, sobră ca haina din păr de cămilă a unui sfânt, pantaloni satinați și pantofi-oglindă și iar sus, perciuni ascuțiți și păr cârlionțat, un zâmbet de Giocondă și labe de urs, pumni-picamere, însă degete lungi și transparente de pianist...
Nu m-am abținut și am declamat din Cântarea Cântărilor:
“Până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munții ce ne despart.”
S-a aplecat și m-a sărutat. Mi-a ars gura. M-am dat un pas înapoi și el m-a imitat. Am tăcut amândoi. Capetele noastre vibrau. Mâinile îmi asudaseră și gâfâiam. Când el, când eu. M-am înecat și am tușit. A tușit si el. Probabil de jenă. Mă gâdilau buzele. Mi le-am umezit cu limba. Nemernicul a făcut așijderea. Dar mai provocator. Mi-a zâmbit aluziv. A continuat aluzia printr-o înclinare a capului împodobit cu inele din aur alb. Curvul mă invita în pat. M-am fâstâcit. Am un obicei prost: uneori, când sunt intimidat, mă bâlbâi.
Vorbele mele au încălecat vorbele lui și duse au fost. Semănau cu o funie împletită.
I-am pomenit despre vecina sa, doamna T.

III.
-Iartă-mi purtarea și nu pune la suflet! Iubirea nu ține de niciun for justițiar. Ea se plimbă liberă și roade orice sârmă ghimată. Aripi sunt plămânii ei. Zbor îi este răsuflarea. Futu-i gura mă-sii de proastă. Nu e de ajuns că se uită la telenovele. Mai nou borăște în mințile oamenilor.
Cu un singur gest a șters toată povestea doamnei T. În momentul acela ne-am atins. Iar. Întâmplător? Pielea lui era rece, de șopârlă. Mi s-a părut chiar mai frumos decât la început.
A zis:
-Nu mă stresa cu întrebări despre Umbilicus Amundi! Nu l-am cunoscut și chiar dacă l-aș fi întâlnit, tot nu mi-ar fi plăcut. Geniul lu’ pește! Dacă lumea te consideră genial pentru că ești creatorul unui monstru arhitectonic în formă de tort, atunci lumea e idioată. Nu tu, nț! Cel mai probabil tu ai făcut mișto de prostia oamenilor și te-ai bucurat să-i vezi aplaudând, te-ai bucurat să ți se ofere cheile unor municipii din provincie, te-ai bucurat să afli că anumiți critici reputați au primit bonusuri pentru că s-au întrecut în panegirice la adresa operei tale, te-ai bucurat să ți se dezvelească statui în care figurai printre părinții acestui neam de lingăi, alături de Ștefan cel Sfânt și maniacul ăla de Þepeș, te-ai bucurat să fuți pe gratis fetișcane îndrăgostite de renumele tău,- deși subliniez că iubirea e curată ca o rufă proaspăt scoasă din mașina de spălat-, te-ai bucurat să auzi de nu știu care arhitect de mâna a treișpea ce s-a sinucis pentru că nu mai încăpea de tine, te-ai bucurat să te joci cu puța de plictiseală într-o vilă pe care statul ți-a pus-o la dispoziție, te-ai bucurat să ai șofer și m-am bucurat să fac parte din consiliul de administrație al Academiei, m-am bucurat să mă trezesc tam nesam cu un tată scund, timid, ce îmi aducea un coș ticsit cu palincă, brânză, cârnați, plăcinte cu poalele suflecate, doar, doar m-ar convinge să îl ascult vorbindu-mi despre fiul său cel talentat, m-am bucurat și mai tare să-l dau afară, păstrând, normal, coșul, te-ai bucurat să te piși pe o generație întreagă de golani cu blugi rupți ce îndrăznea să îți conteste realizările, te-ai bucurat să fii unicul artist, intangibilul artist, nu, nu așa, te-ai bucurat să fii ARTISTUL și mai ales te-ai bucurat că...
Oh, cum îl sorbeam din priviri! Îl degustam ca pe un vin vechi. A zis:
-Crima a fost reală. Vârfurile din silex proveneau dintr-un sit arheologic. O așezare cucuteniană. Dar scandalul n-a pornit de la o presupusă legătură între victimă și marele Umbilicus. Oricum n-ar fi găsit incompetenții nicio dovadă scrisă. A fost ceva...
L-aș fi strâns în brațe, puternic, gata să-l sufoc, doar ca să potrivesc bubuitul inimii mele după cântecul inimii lui. Înăuntrul meu era o vioară. A zis:
-...mai personal. Până și ziarele s-au ferit să menționeze. Au preferat să fabrice o poveste tristă, dar falsă. Cum că lui Umbilicus i s-ar fi înmânat într-o bună zi o scrisoare de la un tânăr aspirant. Că în scrisoare era o scurtă biografie, destul de anostă și câteva planuri ale unei clădiri. Că Umbilicus nici măcar n-a stat să citească biografia (menajera lui s-a jurat că în secunda a doua, de după ce maestrul desfăcuse-sfâșiase plicul, una dintre file ardea în cămin), că a împăturit repede, ca un hoț, planurile și le-a ascuns în buzunarul de la halat.
Nu-mi mai era frică. Îl ascultam, clătinând din cap în semn de înțelegere. Buricele degetelor noastre se căutau-se atingeau, de parcă ar fi fost niște căței albi și s-ar fi hârjonit. A zis:
-Că tânărul ar fi devenit tot mai insistent și l-ar fi căutat pe Amundi la Centrul Național al Arhitecților, în clădirea aceea albastră care acum e dărâmată, apoi acasă și nu numai, dar pe la casele fiecăruia dintre cunoscuții lui. Că de peste tot ar fi fost ușuit (ce ciudat sună cuvântul ăsta!), chiar dacă era îmbrăcat impecabil, vorbea ca un adevărat dandy și dăruia buchete de trandafiri soțiilor și fiicelor...
Am simțit nevoia să iau o pauză. Aveam în vintre un zepelin. L-am întrebat dacă pot folosi toaleta. S-a prefăcut că nu mă aude. Dincolo de atracția irezistibilă, încă nu avea, pare-se, încredere în mine. A zis:
-...iar dintr-o dată adio. Nici picior de tânăr. Nimeni nu s-a gândit la împrejurările dispariției, decât în momentul în care s-au apucat să socotească intervalul dintre ultima lui vizită și ziua sinistră în care l-au descoperit spânzurat la marginea Bucureștiului. Vai, câtă durere, cât regret subit pentru anii săi puțini, irosiți pe flori pentru femei trecătoare, vai, cât amar pe limba cunoștințelor lui Amundi! Umblau cu gura punga și bârfeau prin cafenele și ghici pe cine îl credeau ei un criminal notoriu, o brută, un individ abject, un...
L-am întrerupt. Se prăbușea zepelinul. Nu a mai zis, ci s-a răstit:
-...păianjen al societății care țesea pânze ademenind feciori trași prin inel cu aripi străvezii și mari amatori de căcat...
N-am mai rezistat, m-am întors cu spatele, m-am descheiat la prohab și am ales unul dintre ghivecele emailate. Am țintit cu toată îndemânarea unui exercițiu îndelungat. Din tonul lui mi-am dat seama că era puțin ofensat. Se întorsese și el cu spatele și se maimuțărea, reproducând întocmai activitatea mea, ca să-mi dau seama, desigur, cât de grosolan e să urinezi în mijlocul unei conversații. Tot răstit:
-...iar acuza principală era, vezi Doamne!, că o muiere îl surprinsese într-o seară pe Amundi în compania nefericitului tânăr, într-o grădină de vară vestită pentru clientela cu orientări dubioase (bineînțeles că muierea s-a fâstâcit când să îi lămurească pe anchetatori ce căuta ea însăși acolo!), că i-a văzut plimbându-se braț la braț...
Aici am tresărit, nu m-am mai încheiat la prohab, m-am răsucit spre interlocutorul meu și l-am ascultat foarte atent, iar el, ca să-mi arate că-i trecuse îmbufnarea, n-a mai stat cu spatele, din nou eram față în față, atât de aproape, mai, mai să ne absorbim unul în altul. A zis:
-Martora s-a jurat că i-a auzit certându-se pătimaș, că băiatul a vrut să plece, dar Amundi a devenit insistent, s-a luat după el gesticulând încontinuu, au dispărut împreună sub sălciile de pe malul Damboviței...
A horcăit mai bine de un minut, vânturându-și brațele și încercând să se sprijine de mine. Am sărit să îl ajut, dar n-am reușit, la rândul meu îmi smuceam haotic membrele după ale lui, semănam cu doi actori de pantonimă într-o piesă despre moarte și dragoste interzisă. Mi-a zis:
-...Þigările astea! Mi se întâmplă de fiecare dată când schimb marca. Așa, despre ce vorbeam? Da, da, studentul, pramatia mică, făptura oarecum fragedă! De la depozițiile martorei s-a născocit mai departe o întreagă tramă. Stai să vezi: cică Xulescu ăsta, care provenea dintr-o familie cultivată cu porumb, cartofi și lucernă, ar fi sosit în capitală pentru studii. Aici ar fi încercat să obțină bunăvoința maestrului Amundi, sperand să-i fie discipol. I-a trimis o scrisorică în care îl pupa oleacă în cur și a mai pus în plic niște planuri ale unei clădiri, creație personală. Iar Amundi (de parcă s-ar fi coborât el la mintea unui puțoi!) și-a însușit planurile și nu numai, dar și-a permis să-l seducă pe nefericit... Toată treaba a fost premeditată. Vreme de vreo câteva luni. Xulescu a încercat să ia legătura cu Umbilicus. Dar arhitectul îi transmitea că este ocupat și îl ruga să revină. După ce l-a lăsat să se perpelească bine, bine, într-o zi, din senin, i-a trimis un răvaș parfumat. Îl invita la “Medalion”, o grădină de vară al cărei patron era un armean. S-au întâlnit și la început n-au scos o vorbă. S-au privit. Amundi a comandat un vin franțuzesc, rubiniu și dulce-acrișor, tot în liniște au băut primul rând, apoi s-a produs inevitabilul...
I-am cerut voie să-mi aprind o țigară. Și-a scos și el tabachera din argint. L-am întrebat dacă a cumpărat-o de la același magazin de pe Victoriei. Tot serie limitată. Mi-a zis:
-...Amundi i-a făcut avansuri, blegul s-a speriat și a dat din colț în colț, ba că el nu se ocupă cu alde astea, ba că are prietenă, ba că are prieten, ba că trebuie să ajungă urgent undeva și brusc s-a ridicat și a șters-o. Iar maestrul, în loc să nu se complice cu astfel de provinciali năzuroși, l-a urmat și i-a cerut explicații, a țipat și a miorlăit și s-a gudurat. Greșesc: s-ar fi gudurat, ar fi miorlăit. Muierea pesemne că era la masa alăturată și a surprins toată scena. I-a petrecut din priviri până la ultimul felinar, iar de acolo n-a mai auzit decât pașii împreunați, furați de întunericul unei nopți fără lună...
Mi-era milă? Nu. Simțeam ceva mult mai adânc. O compătimire carnală și pulsândă. A început să plângă. Am plâns și eu. El a oftat:
-Bazaconii, dom’le! Iar madam T. ar trebui (urlă din toți bojocii, zvârlind muci și salivă) să lase baltă bârfele și să se întoarcă la cratiță. În oalele tale s-au cuibărit gândacii, fă! strigă el, încruntându-se la ușa apartamentului 11.
A refuzat batista. Mi-a arătat că are una identică. Tot albă. A zis:
-... pe bunicul meu chiar l-au deportat. Și mă trag din țigani. Strămoșul cu tichia a fost... e real. Încă mai bântuie. Proștii n-au avut curaj să-i înfigă țărușul în piept. Iar stră- stră- stră bunică-mea s-a transformat într-o delicioasă soupe de jeune femme în taurul lui Falaris.
Și-a șters lacrimile, îndemnându-mă să fac la fel. Dintr-o dată a izbucnit într-un râs fragmentat și strident. Mult mai distant, cumva totuși intim:
-Marș mă de-aici, marș și spânzură-te! Ce dracu’ îmi pierd timpul cu tine?
Ar mai fi adăugat ceva, destul de important după cum își scuipase gura în căuș, oferindu-mi-o, dar în dreapta mea s-a auzit o cheie răsucită și ușa apartamentului 10 s-a deschis larg. Dinăuntru a apărut cea despre care aveam să aflu mai târziu că...
-...mă cheamă L. și sunt un soi de vamă!

IV.
L. mi-a pus în poală un castron cu pilaf și o cană cu lapte.
-Spune Bogdaproste! mi-a poruncit ea.
Nu numai că am spus Bogdaproste, dar am făcut și o cruce. Apoi am întrebat-o:
-De ce?
M-a privit compătimitor. A îndrăznit să mă mângâie pe creștet. Nu am mârâit-o. A scos pachetul din buzunar:
-Ia o țigară!
Am luat-o și am aprins-o. Am repetat:
-De ce?
M-a dojenit:
-Nu vărsa mâncarea pe jos!
M-a ajutat să mănânc, îndesându-mi lingura plină vârf cu pilaf printre buze, până-n gât. M-a sfătuit:
-Mestecă bine și nu te grăbi, că nu vin tătarii!
Apoi s-a supărat:
-Mă tot sâcâi cu de ce-ul tău! Parcă ai fi o moară stricată!
Și-a scuipat în palmă și mi-a netezit părul:
-De ce, de ce... Pentru că, amărâtule, vorbești cu oglinzile!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!