Cîrciuma lui Bicuță

După două zile de greva foamei (luni și marți), Săndel s-a hotărît să renunțe la această formă extremă de protest și s-a înființat miercuri, la cîrciumă, unde, sorbind cu poftă dintr-o halbă de bere, explică acum asistenței cauzele care l-au împins spre acest act de curaj civic. - Duminică seara, începu el, vin finii de la Voluntari pe la mine. Și-mi aduce finul niște cîrnați de Pleșcoi și o vadră de vin de Lechința, să le cinstim și noi pe Sfînta Mihaela și Gabriela, adicătelea nevestele. Vorba-ciorba, una-alta, de la izmene la chiftele, ne amintim de învățătoarea aia care a stat șaptezeci de zile în greva foamei. „Asta da, femeie puternică!” zice finul Pauluș. „Cred că bărbat’su, nu suflă în fața ei. Ar fi bună de șef la sindicat să negocieze nonstop. Dar, din păcate, tot n-a obținut nimic, poate doar un ulcer perforat de duofenal. Ãsta da, guvern. Hotărît și impasibil”. - Mai degrabă, „imposibil”, îl corectă Profesorul. - Te-am văzut la televizor, zise Dan a lu’ Nașu. Pe postul local. Chiar eram hotărîți să venim la tine să te susținem, eu, cu Mișu’ electricianu’ și cu Profesoru’. De Poet n-am dat, cred că n-a fost în localitate. Și nici pe la Bicuță n-am trecut, m-am gîndit că dacă nu vine Săndel la munte, se duce Bicuță la Mahomed, adică la Săndel, cu o sticlă de ceva tărie indigenă, de prună. - Ba am fost, răspunse Poetul, dar m-am cinstit cu Bicuță și cu Bidigaie de Sfîntu’ Mihai. Chiar m-am mirat că n-a trecut Săndel să semneze condica. La televizor, pe postul local, nu mă uit, că n-am ce vedea acolo. - Hai, Săndele, zi cum a fost! îl îndemnă Poetul. Că toți am vrut să te susținem, dar nimeni n-a venit, măcar să te vadă, poate dădeam și noi declarații la postul local. Eram și noi vedete de-o zi. - Nu mă apucam eu de așa ceva, continuă Săndel, adică de-o grevă, dar ne-am cam făcut la mustăți toată noaptea și a doua zi, dimineața, după ce au plecat finii, mi-a venit așa, deodată, că trebuie să protestez împotriva cuiva. Și cum motive se găsesc pe toate drumurile, n-am mai stat pe gînduri. La urma urmei, în viață, importantă este inițiativa, adică să rupi cu trecutul, să faci o schimbare majoră. Cum a făcut și pictorul ăla...Van Gogh. Și cum altfel decît prin greva foamei? Avusesem grijă să mă ghiftuiesc, așa că dimineața m-am trezit cu o scîrbă, de nu-mi mai trebuia nimic la maț. - Nu era Van Gogh, era Gauguin îl corectă Profesorul. Deși, mult timp i-am confundat și eu, recunosc. Van Gogh era ăla cu urechea. - Parcă ăla cu urechea era Beethoven, zise Dan a lu Nașu’. Nu era surd? Sau Grigore Ureche? - Hai să-i lăsăm pe ăștia zise Bicuță de după tejghea. Eu fac mereu dopuri în urechi, la doi ani merg la doctor să mi le scoată. În concluzie, vino roso, mațo groso! - Cam așa ceva. Mi-am luat doar un pachet de țigări, dacă m-ar fi luat foamea, să aprind măcar o vicioasă. Și un carnețel, să țin un jurnal pe ore, în care n-am scris nimic pînă la urmă că am uitat de el, prins în vîrtejul evenimentelor. Dom’le, nimic nu mai poți să faci în țara asta. Pînă și la greva foamei trebuie să respecți nu’ș ce reguli. Că după vreo juma’ de oră, apare o salvare și două asistente vin la mine cică să-mi ia tensiunea și glicemia și să mă ducă la spital, dacă am nevoie, că deja mi-au rezervat un pat la reanimare. Le-am spus să mă lase dracu’ în pace, dar ele nu și nu, că e musai. Și nu cumva să fumez (m-au văzut scoțînd o țigară) că se cheamă că am întrerupt protestul. Să nu bag nimic în gură, decît apă plată. Sau să-mi fac perfuzii. Da’ ce’s bolnav? le-am zis eu. Să și le bage undeva, perfuziile adică. În fine, eu nu aveam de gînd să protestez prea mult, pînă spre seară eventual, dar m-au ambiționat ăia de la PDL care treceau pe trotuarul de vizavi, se opreau în dreptul meu și mîncau portocale sau sugeau lămîi. Au venit și alții,de la opoziție, cu ajutoare. Așa m-am ales cu o scurtă de fîș galben-albastră, două pături roșii și o șapcă cu trandafiri plus niște sacoșe cu mălai expirat. Mai greu mi-a fost spre seară, cînd s-au dus toți la casele lor, inclusiv nevastă-mea care a plîns toată ziua că o fac de rîs și că să încetez dracu’ odată că o dă afară din servici, ea lucrînd la financiar. Dar n-am cedat și mi-am petrecut toată noaptea (norocul meu că a fost cald) jucînd table cu pensionarii de pe scară care nu aveau somn. Că așa este la bătrînețe, dormi mai puțin, știu de la soacră-mea care bîntuie prin casă de la trei dimineața și din zece în zece minute deschide ușa de la dormitorul meu și ne întreabă dacă dormim. Eu, de mult îmi doream să joc table ca-n tinerețe, cînd nici la veceu nu aveam timp să mă duc și făceam la borcan pe care îl aruncam pe geam cînd se umplea. Asta cînd eram student și jucam table și remy cu colegii nopți în șir, că ziua dormeam, să ne refacem. Și iată, acum s-a ivit ocazia, nu puteam s-o ratez. Am organizat un campionat ad-hoc, că tot ne strînsesem vreo nouă locatari. Cu banu’ jos, ca să fie treabă serioasă. Așa se face că dimineața, aveam vreo trei milioane în plus în buzunar, suficient adică să-mi plătesc datoriile la întreținere. Dacă aș fi ținut-o la fel, cred că făceam bani și pentru impozit. - Sau pentru datoria la mine, zise Bicuță. Că e plin caietu’ în dreptul lu’ matale. - Chestia este, reveni Săndel în poveste, că a doua zi n-a mai venit niciunul să joace table, doar cîteva vecine care m-au acuzat că le-am luat pensiile. Am rezistat totuși pînă pe seară, nu că mi-ar fi fost foame, dar tot veneau să mă filmeze și să-mi ia interviuri. Interesant este că nimeni n-a insistat să mă întrebe ce motive am. M-ar fi pus în încurcătură, așa că aveam un răspuns pregătit deja: „Din solidaritate cu toți bugetarii, pensionarii , agricultorii și micii meseriași din țară!”. - Și pînă la urmă, de ce ai renunțat la grevă după doar două zile? întrebă Profesorul. - Să spun cinstit, aș mai fi rezistat, că tot nu-mi trecuse greața de la cîrnații cu usturoi aduși de finu’ Pauluș. Dar mai rămăsese un bidon de doi litri de vin și ăștia de la spital mi-au zis clar că să nu confund lichidele cu șprițul. Nici măcar o bere nu mi-au dat voie să beau, și pedeliștii stăteau vizavi și ciocneau sticle în ciuda mea, de-mi ploua în gură ca la irigații. În fine, am acuzat niște dureri de cap, de burtă, de inimă și de alte organe, că au venit din nou cu salvarea, să mă ducă la pital, de data asta de-adevăratelea. Ei, asta n-am mai suportat, așa că m-am hotărît că e cazul să încetez protestu’. - Și banii mei? întrebă Bicuță. Înțeleg că acum ai bani să plătești din datorie. Că deja e datorie istorică. - Am pe naiba, că m-a buzunărit nevastă-mea. Mai am din ei doar vreo trei sute, îți dau jumate din ei. - Eu mă gîndesc că ar fi mai simplu să faci greva setei, zise Profesorul. Mie mi s-a întîmplat să fiu mahmur după cîte o beție, că nu mi-a mai trebuit băutură trei zile. Asta ar însemna să-ți bat recordul. Dar chestia asta o las pe altă dată, că sigur, vom mai avea motive.