poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2017 .



Moartea ca o sărbătoare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2010-04-13  |     | 




Tocmai împlinise nouăzeci de ani. „Frumoasă vîrstă!” spuneau toți. Îl felicitau și îi urau să atingă suta. „ E destul! Mi-ajunge!” protesta el ridicînd mîinile și zîmbind larg. Nici măcar nu o făcea din cochetărie. Era absolut sincer. Ceilalți nu știau ce e în sufletul lui și nici nu bănuiau că spune ceea ce simte cu adevărat: că s-a cam terminat „filmul”… că ar cam fi cazul de plecare… că ar cam fi „ora închiderii”. Și asta cu toate că se simțea încă în putere. Drept ca bradul, încă mergea la coasă în rînd cu bărbații mai tineri și mai făcea glume deocheate cu toate femeile care-i mai treceau prin fața casei. Glume de bărbat încă „în vigoare”.
Dar simțea că ar fi momentul încheierii socotelilor. Ba într-un fel chiar și-l dorea. Clipa plecării de care toți se tem pe lumea asta lui nu-i provoca nici un fel de teamă. Mai degrabă o emoție și o curioitate ca așteptarea unei întîmplări miraculoase, cum aștepta inundațiile catastrofale în copilărie ori o eclipsă totală de soare. La urma urmei de ce s-ar teme? Ce ar mai pierde? Ce ar mai fi de trăit și el nu a trăit? Trăise cam totul pînă atunci, cam tot ce poate trăi un om pe pămînt. Și bucurii și necazuri. Și sărăcie și belșug. Și ani de pace și ani de război. Și iubiri nenumărate și despărțiri la fel de numeroase. Ce ar mai putea trăi în plus față de toate acestea? Ce ar mai putea aștepta să vadă, ceva nou și nemaivăzut? Nimic!
A avut iubiri felurite, cum stă bine unui bărbat adevărat. Unii se laudă cu o singură iubire. Îi compătimește sincer. Ce știu ei? Iubirea are multe fețe. Nici o iubire nu seamănă cu alta. E bine să cunoști cît mai multe și mai felurite. Și el a cunoscut. Pe toate le-a iubit dar pe fiecare în alt fel. Și e mîndru că și el a fost iubit de toate, nici una nu l-a părăsit. El le-a părăsit… Numai Anastasia, săraca, l-a părăsit dar nu pentru că nu l-ar mai fi iubit. Doar pentru că a trebuit să plece mai devreme. Cu două dintre ele a avut cinci copii și de la ei o sumedenie de nepoți. Au umplut lumea cu toții. Nu-l mai caută decît foarte rar dar el nu se supără. N-are nici o pretenție de la ei. Îi disprețuieste pe părinții care au pretenții de la copiii lor și de la nepoți. După ce ți-ai făcut datoria față de ei lasă-i să-și trăiască viața lor! Nu-i lega obligatoriu de tine, nu te plînge mereu cerșindu-le atenție și ajutor! Să-ți pară bine că sunt bine acolo unde sunt! Tu dacă mai vrei și mai poți ceva pe lumea asta, bine, dacă nu, înseamnă că e cazul să te retragi și să pleci. El e singur de o mulțime de ani și n-a cerut vreodată ajutor nimănui…și n-a murit!
E mîndru că moartea s-a ținut tot timpul departe de el. Ca și cum s-ar fi temut de el. L-a ocolit mereu atîta timp cît i-a fost dragă viața și a trăit-o cu o poftă grozavă de tot ce-i putea oferi. Nici în război nu i-a dat tîrcoale. Îl ocoleau gloanțele și bombele de parcă ar fi avut un zid de protecție în jurul lui. Cu toate că se arunca acolo unde era focul mai aprig. Dar simțea, undeva în străfundul ființei lui, că moartea nu-l va atinge! Simțea că e născut să trăiască o viață lungă și plină de tot felul de întîmplări.
Atunci și-a dat seama că numai curajul te face să supraviețuiești în orice împrejurări, oricît de grele ar fi acestea! Frica te omoară cu zile. Mulți mor în lumea asta, fără de vreme, numai de frica morții.

*
Dar el nu s-a temut de ea niciodată în viață… și cu-atît mai puțin se temea acum. Acum chiar o aștepta. Și era hotărît să se pregătească temeinic pentru asta. Așa cum s-ar pregăti de sărbătoare. Cînd vine o sărbătoare totul trebuie să strălucească. Și tu și toate ale tale. Să se pună în bună rînduială pe sine și toată gospodăria sa. Era hotărît s-o întîmpine pe Doamna așa cum se cuvine unui musafir de mare importanță. Așa ca pe o Iubită multașteptată. Și-atunci, înainte de toate, va trebui să fie un mort frumos.
Se privi îndelung și cu multă atenție în oglinda fumurie agățată în tocul ușii. Ochii albaștri păreau încă tineri, fața-i era încă roșcovană și plină, părul albit dar frumos dat pe spate, mustața ridicată de vîrfuri și răsucită ca la ofițerii de cavalerie de pe vremuri. Zîmbi, satisfăcut de rezultatul inspecției și-și trase șmecherește cu ochiul. Va fi cu siguranță un mort frumos!
Apoi vin la rînd toate cele din jur: curtea, casa și acareturile. De care a fost mîndru o viață. Musai să le înnoiască degrabă! A angajat meșteri pricepuți și le-a cerut să-i vopsească gardul și casa în albastru ca cerul. Iar șura, grajdul și magazia de lemne în roșu purpuriu. Toți cei din sat erau înmărmuriți. Nimeni nu mai văzuse așa ceva! Ce l-a apucat pe badea Iacob să facă totul roșu ca sîngele? De ce nu face și el ca toată lumea, verde ori cafeniu? Dar badea Iacob voia, cu orice preț, roșu sîngeriu. Așa ca vinul din pivnița lui. Simțea el pe undeva că roșul aprins e culoarea vieții și a dragostei de viață pe pămînt.
Cu toți banii strînși în ultima vreme a plătit meșterii. Era încîntat de cum a ieșit treaba și le-a dat mai mult decît au cerut. Banii tot n-au să-i mai fie de vreun folos. Ba chiar se simțea ușurat că a scăpat de ei.
Acum se învîrtea fericit prin ograda strălucitor de nouă. Căută în magazie o scîndură lată de brad pe care o așeză în mijlocul curții cu capetele sprijinite pe două scaune. Se-ntinse pe spate cu mîinile încrucișate pe piept, așa ca un mort adevărat. Voia să vadă cum se va vedea ograda lui atunci…
Cel mai mult își dorea să-l laude popa. Și-l închipui proțăpit la picioarele lui, în odăjdiile lui cu fir aurit, dînd roată cu privirea și admirînd casa azurie și poarta roșie de la șură și parcă-l auzea zicîndu-și în sinea lui:”Strașnic bărbat a mai fost badea Iacob! Ca el gospodar, mai rar!” Parcă le auzea și pe babele cernite strînse în jurul lui:”Frumos, Iacob al nostru! De aceea l-au iubit atît de mult toate femeile!”
Chicotind vesel ca de-o ghidușie, se ridică sprinten de pe scîndura de brad, își mai aruncă o dată ochii prin ogradă încîntat de tot ceea ce vede și-și mai făcu o dată cu ochiul în oglinda de la ușă. Toate erau așa cum trebuiau să fie! De-acum Doamna putea să vină…

*

Dar Doamna întîrzia să vină… Au trecut săptămîni, luni… apoi ani. Și așteptarea lui era în zadar. Încă o zi… și încă… În fiecare zi se trezea tot mai trist. Și tristețea lui sporea cu fiecare zi mai ales privindu-se în oglindă: fața nu-i mai strălucea de sănătate, roșie și plină, așa ca altădată… Era tot mai pămîntie, mai trasă, mai zbîrcită. Mîinile tot mai descărnate, cu venele tot mai vineții și mai umflate. Tot mai mult se cuibărea panica în sufletul lui: nu va mai fi mortul frumos pe care l-a visat! Popa și babele din jur se vor uita în silă la chipul lui tras și gălbejit și la mîinile lui descărnate și cu degetele încîrligate și vor zice în sinea lor: „ În ce hal arată! Ca o sperietoare de ciori! Doamne, că urît mai e!”
Tristețea lui era și mai mare cînd privea în jur la tot ce strălucea odată. Vopseaua, cîndva proaspătă de-ți lua ochii, acum începuse să se tragă de soare și ploi. Privea cu disperare cum începuse să se scorojească pe alocuri. Zgîria cu unghia și bucăți de vopsea cădeau ca petalele unor flori veștejite. Totul arăta ca și pielea lui, tot mai uscată și îmbătrînită. Și de unde alți bani să mai înnoiască iar totul de la capăt? Simțea un nod în gît cît pumnul, numai avea aer și ochii i se umpleau de lacrimi de neputință Ce ar mai putea să facă? Nimic…
Ieșea mereu la poartă și privea pierdut, în lungul drumului, cu ochii lui cîndva vii și albaștri, acum tulburi și duși în fundul capului. Privea mereu cînd în sus, cînd în jos, ca și cu ar aștepta pe cineva…
Dar nu mai aștepta pe nimeni… Nici măcar pe Dînsa n-o mai aștepta… Dacă tot n-a venit la vreme… acum nu mai avea nici un haz…



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!