poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 11139 .



Jocul cu mărgele de sticlă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Hermann_Hesse ]

2010-03-24  |     |  Înscris în bibliotecă de NC






O încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi, împreună cu scrierile postume ale lui Knecht publicate de Hermann Hesse

Celor ce vizitează Orientul Apropiat

Jocul cu mărgele de sticlă
O încercare de introducere pe înțelesul tuturor în istoria lui
...non entia enim licet quodammodo levibusque hominibus facilius atque incuriosius verbis reddere quam entia, verum-tamen pio diligentique rerum scriptori plane aliter res se habet: nihil tantum repugnat ne verbis illustretur, at nihil adeo necesse est ante hominum oculos proponere ut certas quasdam res, quas esse neque demonstrări neque probări potest, quae contra eo ipso, quod pii diligentesque viri illas quasi ut entia tractant, enti nascendique facultăți paululum appropinquant.
Albertus Secundus tract. de cristall. spirit, ed. Clangor et Collof. lib. I. cap. 28

În tălmăcirea manuscrisă a lui Josef Knecht:
...căci într-o anumită privință și pentru oamenii ușuratici lucrurile fără de ființă pot fi mai lesne și mai cu nepăsare redate prin vorbe decât cele în ființă, dar pentru istoricii cucernici și conștiincioși este totuși tocmai dimpotrivă: nimic nu se opune într-atâta înfățișării prin vorbe și nimic nu este totuși mai necesar să fie pus în fața ochilor omenești decât anumite lucruri a căror existență nu poate fi nici dovedită, nici probată, care însă, tocmai prin aceea că oamenii cucernici și conștiincioși le tratează într-o măsură ca pe lucruri existente, sunt apropiate cu un pas de existență și de putința lua naștere.
Intenția noastră este să cuprindem în această carte puținul material biografic pe care l-am putut găsi în legătură cu Josef Knecht, ludi magister Josephus III, cum e numit în arhivele jocului cu mărgele de sticlă. Nu trecem cu vederea faptul că această încercare se află, sau pare să se afle, într-o anumită măsură în contradicție cu legile și datinile ce stăpânesc viața spirituală. Unul dintre principiile majore ale vieții noastre spirituale constă tocmai în disoluția factorului individual, în încadrarea pe cât posibil desăvârșită a insului în ierarhia autorității educative și a științelor. Iar acest principiu s-a înfăptuit printr-o tradiție îndelungată în așa măsură, încât astăzi este nemaipomenit de greu, ba chiar în multe cazuri cu totul imposibil să mai găsești amănunte biografice și psihologice despre persoanele, luate individual, care au slujit într-un mod eminent această ierarhie; în foarte multe cazuri, nu mai pot fi stabilite nici măcar numele persoanelor. Una dintre caracteristicile vieții spirituale a Provinciei noastre rezidă în aceea că organizarea ei ierarhică are drept ideal anonimatul și că se apropie foarte mult de realizarea acestui ideal.
Dacă, totuși, am stăruit în încercarea noastră de a stabili câte ceva asupra vieții lui ludi magster Josephus III și de a schița fugar imaginea personalității sale, am făcut-o nu
________________________________________________________________________
din vreun cult al personalității și nici din nesupunere față de obiceiuri, ci dimpotrivă,
după cum credem, numai în sensul unui serviciu adus adevărului și științei. E o idee veche: cu cât formulăm o teză mai ritos și mai categoric, cu atât mai irezistibil își cheamă ea antiteza, încuviințăm și respectăm ideea care stă la baza anonimatului autorității noastre și a vieții noastre spirituale.
Dar o privire aruncată în preistoria chiar a acestei vieți spirituale, îndeosebi în evoluția jocului cu mărgele de sticlă, ne arată într-un mod incontestabil că fiecare fază a evoluției, fiecare amplificare, fiecare modificare, fiecare cotitură esențială, indiferent dacă ar trebui considerată progresivă sau conservatoare, îl dezvăluie indubitabil nu numai pe autorul unic și propriu-zis, ci și chipul limpede al acestuia tocmai în persoana celui care a introdus modificarea, care a fost instrumentul transformării și al perfecționării.
Firește, ceea ce înțelegem noi astăzi prin personalitate se deosebește considerabil de sensul pe care-l dădeau noțiunii biografii și istoricii din timpurile mai vechi. Pentru ei, și mai ales pentru autorii din acele epoci, care aveau o pronunțată înclinare spre biografie, esențialul la o personalitate pare a fi fost, am zice, trăsătura excepțională, anomalia și unicul, ba chiar, adesea, de-a dreptul patologicul, în vreme ce noi, cei de astăzi, vorbim în genere despre personalități marcante abia atunci când întâlnim oameni care, dincolo de orice originalități și bizarerii, au reușit să se încadreze pe cât posibil complet în generalitate, să se pună pe cât posibil mai deplin în serviciul a ceea ce se află mai presus de persoane. Dacă privim cu mai multă atenție, constatăm că și Antichitatea a cunoscut acest ideal: întruchiparea „înțeleptului" sau a „desăvârșitului" la vechii chinezi, de pildă, sau idealul învățăturii socratice despre virtute aproape că nu se deosebesc prin nimic de idealul nostru actual, iar unele mari organizații spirituale, cum ar fi biserica romană în epocile ei de grandoare, au cunoscut principii similare, și unele dintre figurile lor cele mai mari, ca sfântul Toma din Aquino, ne apar, aidoma statuilor din vechea Grecie, mai mult ca niște reprezentări clasice ale unor tipuri decât ca persoane individuale. Cu toate acestea, în vremurile reformării vieții spirituale, care a început în secolul al douăzecilea și ai cărei moștenitori suntem, acel vechi ideal pur aproape că s-a pierdut, în mod vădit, cu totul. Suntem uimiți când în biografiile din acele timpuri găsim povestindu-se cam prea pe larg câți frați și câte surori a avut eroul sau câte urme și cicatrice sufletești i-au lăsat desprinderea de copilărie, pubertatea, lupta pentru afirmare în viață, căutările în dragoste.
Pe noi, cei de astăzi, nu ne interesează patologia, nici istoria familială, nici viața instinctuală sau digestia și somnul eroului; pentru noi nu sunt deosebit de importante nici chiar preistoria lui spirituală, educația prin studiile preferate, lecturile îndrăgite și așa mai departe. Pentru noi, erou și om vrednic de un interes deosebit devine numai acela care este pus de natură și prin educație în situația să-și dizolve aproape pe de-a-ntregul persoana în funcția ei ierarhică, fără ca totuși prin aceasta să-și piardă impulsul puternic, proaspăt, demn de admirat, care constituie mireasma și valoarea individului. Iar când între persoană și ierarhie se ivesc conflicte, noi vedem chiar în aceste conflicte piatra de încercare a dimensiunilor unei personalități. Pe cât de puțin suntem de acord cu rebelul pe care poftele și pasiunile îl împing la ruptura cu ordinea stabilită, pe atât de mult venerăm amintirea unui sacrificiu, a ceva cu adevărat tragic.
Interesul pentru persoană, pentru nume, pentru înfățișare și gesturi ni se pare acum îngăduit și firesc la ei, la eroi, la acești oameni într-adevăr exemplari, fiindcă până și în cea mai desăvârșită ierarhie, în organizația cea mai lipsită de fricțiuni noi nu vedem nicidecum o mașinărie înjghebată din piese moarte și indiferente în sine, ci un corp viu, alcătuit din părți și animat de organe care își au fiecare chipul propriu și independența sa și participă la minunea vieții, în acest sens ne-am străduit să adunăm informații despre viața maestrului jocului cu mărgele de sticlă Josef Knecht, îndeosebi din cele scrise de el însuși, dând la iveală și mai multe manuscrise, pe care le considerăm vrednice de citit.
Ceea ce avem de împărtășit asupra persoanei și vieții lui Knecht este desigur cunoscut în întregime sau în parte unora dintre membrii Ordinului, în special jucătorilor cu mărgele de sticlă, și tocmai din acest motiv cartea noastră se adresează nu doar acestui cerc, ci nădăjduiește să-și afle cititori plini de înțelegere și dincolo de el.
Pentru acest cerc restrâns, cartea noastră nu ar avea nevoie de nici o introducere și de nici un comentariu, întrucât însă dorim ca biografia și scrierile eroului nostru să aibă cititori și în afara Ordinului, ne revine sarcina cam dificilă sa începem cartea cu o mică introducere populară, destinata cititorilor mai puțin avizați, despre sensul și istoria jocului cu mărgele de sticlă.
Subliniem că această introducere este și dorește să fie una cu caracter popular și că nu are nici o pretenție să lămurească problemele jocului și ale istoriei lui care sunt încă discutate în însuși interiorul Ordinului. Momentul pentru o expunere obiectivă a acestei teme este încă foarte departe.
Așadar, să nu se aștepte de la noi o istorie și o teorie completă a jocului cu mărgele de sticlă; nici chiar autorii mai vrednici și mai iscusiți decât noi nu ar fi astăzi în stare de așa ceva. Sarcina aceasta rămâne pe seama viitorului, dacă nu cumva sursele și premisele spirituale pentru așa ceva nu se vor pierde până atunci. Iar un manual despre jocul cu mărgele de sticlă poate fi studiul nostru cu atât mai puțin; un asemenea manual nici nu se va scrie vreodată. Regulile acestui joc al jocurilor se învață numai pe calea obișnuită, prescrisă, care cere câțiva ani, și nimeni dintre inițiați nu ar putea avea vreun interes să facă aceste reguli ale jocului mai ușor de învățat.
Aceste reguli, limbajul semnelor și gramatica jocului reprezintă un fel de limbaj secret foarte perfecționat, la care participă mai multe discipline științifice și ramuri ale artei, mai ales însă matematica și muzica (respectiv, știința muzicii) și care este în măsură să exprime și să pună în relații reciproce conținutul și rezultatele celor mai multe științe. Jocul cu mărgele de sticlă este, așadar, un joc care sintetizează toate conținuturile și valorile culturii noastre, se joacă cu ele, cam cum trebuie să se fi jucat cu vopselele de pe paleta sa un pictor din perioadele de înflorire a artelor. Tot ceea ce a produs umanitatea ca știință, gândire înaltă și opere de arta în epocile ei creatoare, tot ceea ce perioadele ulterioare de studiu savant au exprimat în concepte și au transformat în tezaur intelectual, tot acest material uriaș de valori spirituale este adus în joc de jocul cu mărgele de sticlă, așa cum o orga e făcută să cânte de către organist, iar această orgă este de o perfecțiune aproape de neconceput, clapele și pedalele ei ating întregul cosmos spiritual, registrele ei sunt aproape nenumărate, astfel încât, teoretic, cu acest instrument poate fi reprodus în joc întregul conținut spiritual al lumii.
Clapele pedalele și registrele sunt acum precis statornicite, modificările și încercările de perfecționare în ceea ce privește numărul și așezarea lor sunt de fapt posibile numai în teorie: îmbogățirea limbajului jocului prin introducerea unor noi conținuturi este subordonată celui mai sever imaginabil control exercitat de conducerea supremă a jocului. Dimpotrivă, în interiorul acestei alcătuiri solide sau, ca să rămânem la metafora noastră, în interiorul complicatei mecanici a acestei orgi uriașe, fiecărui jucător îi stă la îndemână un univers întreg de posibilități și combinații, iar ca printre mii de jocuri executate strict să se asemene două măcar, mai mult decât superficial, este ceva aproape cu neputință. Chiar dacă s-ar întâmpla vreodată ca doi jucători să-și compună jocul, fără vreo intenție, din același mic mănunchi de teme, aceste două jocuri ar putea să arate și să se desfășoare cu totul diferit, după felul de a gândi, după caracterul, dispoziția sufletească și virtuozitatea jucătorilor.
În ultimă instanță, cât de departe vrea să împingă istoricul înapoi începuturile și preistoria jocului cu mărgele de sticlă este un lucru asupra căruia poate hotărî el, după bunul său plac. Căci, ca orice idee mare, jocul acesta nu are propriu-zis un început, ci, ca idee, a existat întotdeauna. Ca idee, ca intuiție și ideal îl găsim imaginat încă în epocile vechi, așa de exemplu la Pitagora, apoi, în perioada târzie a culturii antice, în cercul elenistic al gnosticilor, nu mai puțin la vechii chinezi, apoi iarăși în momentele culminante ale vieții spirituale arabo-maure, iar, mai departe, urmele preistoriei sale ne conduc prin scolastică și umanism spre academiile de matematicieni din veacurile al șaptesprezecelea și al optsprezecelea și până la filozofiile romantice și semnele runice din visurile magice ale lui Novalis . Aceeași idee eternă, care s-a întruchipat pentru noi în jocul cu mărgele de sticlă, a stat w baza tuturor mișcărilor pentru realizarea idealului unei Universitas Litterarum , tuturor academiilor platonice, tuturor asociațiilor unei elite spirituale, tuturor tentativelor de apropiere între științele exacte și cele libere, tuturor încercărilor de conciliere a științei cu arta sau a științei cu religia.
Spirite ca Abelard , ca Leibniz, ca Hegel au nutrit fără îndoială visul de a cuprinde universul spiritual în sisteme concentrice și de a reuni frumusețea vie a fenomenului spiritual și a artei cu magica putere de formulare a disciplinelor exacte, în vremurile în care muzica și matematica au trăit aproape concomitent o perioadă clasică, alianțele și fecundările dintre cele două discipline au fost numeroase. Iar cu două veacuri mai înainte, la Nikolaus von Kues găsim fraze care aparțin aceleiași atmosfere, cum ar fi aceasta: „Spiritul se modelează conform potențialității, pentru a măsura totul în modul potențialității, conform necesității absolute, pentru a măsura totul în modul unității și simplității, cum o face Dumnezeu, și conform necesității de conexiune, pentru a măsura totul în funcție de specificul său, în sfârșit se modelează conform potențialității determinate, pentru a măsura totul în raport cu existența sa. Mai departe însă, spiritul măsoară și simbolic, prin comparație, ca atunci când se slujește de numele și de figurile geometrice și se raportează la ele, luându-le ca elemente de referință". De altfel, nu numai această idee a lui Cusanus pare a viza, aproape, jocul cu mărgele de sticlă sau a corespunde și izvorî dintr-o direcție imaginativă similară aceleia a acestui joc de idei; pot fi indicate la el mai multe alte intuiții asemănătoare. Dragostea lui pentru matematici,
________________________________________________________________________
capacitatea și plăcerea lui de a utiliza figuri și axiome din geometria euclidiană ca elemente alegorice pentru noțiuni teologico-filozofice par a se afla foarte aproape de mentalitatea jocului și, uneori, latineasca lui (ale cărei vocabule nu sunt rareori propriile-i invenții libere, fără ca prin aceasta să rămână de neînțeles pentru vreun cunoscător al latinei) ne amintește de plasticitatea liberă de rigori a limbajului jocului.
După cum a putut-o arăta însuși motto-ul pus în fruntea studiului nostru, Albertus Secundus se numără în egală măsură printre străbunii jocului cu mărgele de sticlă. Presupunem de asemenea ― ce-i drept, fără a o putea dovedi cu citate ― că ideea jocului i-a stăpânit și pe acei muzicieni învățați din secolul al șaisprezecelea, al șaptesprezecelea și al optsprezecelea, care puneau la baza compozițiilor lor muzicale speculații matematice. Ici și colo în vechile literaturi dăm peste legende despre jocuri înțelepte și magice, care erau scornite și jucate de către cărturari, călugări sau la curți princiare cu dragoste de cele spirituale, de exemplu în forma unor jocuri de șah, ale căror figuri și câmpuri aveau în afara semnificațiilor obișnuite și alte înțelesuri, tainice. sunt cunoscute îndeobște acele relatări, povestiri și mituri din epocile timpurii ale tuturor culturilor, care atribuiau muzicii, cu mult mai presus de orice valoare pur artistică, o forță capabilă să domine sufletele și popoarele, făcând din ea un factor tutelar misterios sau un cod de legi pentru oameni și state. De la China cea mai veche până la mitologia greacă, concepția unei vieți ideale, celeste a oamenilor, sub hegemonia muzicii, și-a jucat rolul său. Cu acest cult al muzicii („În eternele preschimbări, misterioasa forță a muzicii ne salută pe-al nostru tărâm" ― Novalis) se află în cea mai intimă conexiune și jocul cu mărgele de sticlă.
Admițând că ideea jocului este veșnică și că, prin aceasta, a existat și s-a manifestat întotdeauna cu mult înainte de realizarea ei în practică, concretizarea ei în forma cunoscută de noi are totuși o anumită istorie a sa, ale cărei etape mai importante vrem să încercăm a le înfățișa pe scurt.
Mișcarea spirituală ale cărei roade sunt, între multe altele, constituirea Ordinului și jocul cu mărgele de sticlă, își are începuturile într-o perioadă istorică ce poartă numele de ..epoca foiletonistică", nume dat de istoricul literar Plinius Zienghalβ, autor al unor cercetări fundamentale.
Asemenea nume sunt frumoase, însă pline de primejdii și iscă întotdeauna tentația de a aprecia nejust o oarecare stare de lucruri din viața trecută a umanității; epoca „foiletonistică" n-a fost nicidecum lipsită de spirit, ba nici măcar săracă spiritualicește. Dar, așa se pare după opinia lui Ziegenhalβ, a știut să-și valorifice prea puțin spiritul sau, mai mult încă, n-a știut să afle pentru spirit locul și funcția corespunzătoare în economia vieții și a statului. S-b mărturisim deschis, noi cunoaștem foarte prost această epocă, deși ea este terenul pe care a crescut aproape tot ceea ce constituie astăzi caracteristicile vieții noastre spirituale. A fost, după Ziegenhalβ, o epocă într-o măsură deosebită „burgheză" și favorabilă individualismului exacerbat, iar dacă, pentru a-i contura atmosfera, cităm câteva trăsături așa cum reies din descrierea lui i Ziegenhalβ, un lucru cel puțin știm cu toată certitudinea, anume că aceste trăsături nu sunt inventate sau exagerate prea mult și definite eronat, căci marele cercetător le probează cu un număr nesfârșit de documente literare și de altă natură. Ne raliem deci savantului, singurul ce-a învrednicit până acum epoca „foiletonistică" cu o cercetare serioasă, și, referitor la aceasta, nu vrem să uităm că este ceva ușuratic și nerod să strâmbi din nas când vine vorba despre greșeli și rele obiceiuri din timpuri îndepărtate.
Începând de la sfârșitul Evului Mediu, evoluția vieții spirituale în Europa pare a fi avut două mari tendințe: eliberarea gândirii și a credinței de orice influență autoritară, așadar lupta rațiunii ce se simțea suverană și matură împotriva dominației bisericii romane, și ― pe de altă parte ― căutarea tainică, dar pasionantă în direcția unei legitimări a acestei libertăți, pentru aflarea unei autorități noi, izvorâte din gândirea însăși și adecvată ei. Generalizând, se poate spune: în mare, spiritul a câștigat această luptă, adesea uimitor de contradictorie, pentru atingerea celor două țeluri în principiu opuse. Nu ne e îngăduit să ne întrebăm dacă biruința contrabalansează nenumăratele sacrificii, dacă ordinea actuală a vieții noastre spirituale este destul de desăvârșită și va dura suficient de mult, pentru ca toate suferințele, convulsiile și anomaliile, de la procesele pentru vrăjitorie și ruguri până la soarta multor „genii" care au sfârșit prin nebunie sau sinucidere, să poată apărea ca niște jertfe pline de sens. Istoria s-a consumat ― nu are nici o însemnătate dacă a fost bună, dacă ar fi fost preferabil să nu fi existat, dacă suntem în măsură să-i apreciem „sensul".
Oricum, luptele pentru „libertatea spiritului" au avut loc, iar ca o consecință a lor, în chiar această târzie epocă foiletonistică, spiritul s-a bucurat, de fapt, de o independență nemaiauzită și insuportabilă pentru el însuși, deoarece, înlăturând total tutela bisericească și parțial pe cea statală, n-a găsit încă o lege autentică, formulată și respectată de el însuși, o nouă autoritate și legitimitate reală. Exemplele de degradare, de venalitate, de auto-abandon al spiritului din acel timp, pe care ni le relatează Ziegenhalβ, sunt, în parte, cu adevărat uimitoare.
Trebuie să mărturisim că nu suntem în măsură să dăm o definiție clară a producțiilor după care denumim epoca, adică a „foiletoanelor". Cum se pare, aceste foiletoane, ca parte deosebit de agreată din materialul presei cotidiene, erau produse cu milioanele, formau hrana principală a cititorilor setoși de cultură, informau, sau mai curând „flecăreau", despre mii de subiecte științifice și, pare-se, cei mai inteligenți dintre foiletoniști își luau adesea în derâdere propria lor activitate, în orice caz Ziegenhalβ ne destăinuie că a dat peste numeroase lucrări pe care el este înclinat să le considere drept niște autopersulări ale autorilor, scrierile fiind cu totul ininteligibile. E foarte probabil ca în aceste articole produse pe scară industrială să se includă o cantitate de ironie și autoironie, către înțelegerea căreia cheia abia ar trebui să fie regăsită. Fabricanții de asemenea palavre aparțineau în parte redacțiilor gazetelor, în parte erau scriitori „liber profesioniști", adesea erau numiți chiar poeți, însă se pare că foarte mulți dintre ei se recrutau dintre învățați, fiind până și profesori universitari de renume. Conținutul îndrăgit al unor astfel de articole îl constituiau anecdotele din viața bărbaților și a femeilor celebre, precum și corespondența lor, purtau titluri cam ca acestea: Friederich Nietzsche și moda feminină de la 1870, sau Mâncărurile preferate ale compozitorului Rossini, sau Rolul cățeilor de salon în viața marilor curtezane și altele asemănătoare. Se mai bucurau de apreciere studiile cu caracter istoric asupra unor teme actuale din conversația celor avuți, ca acestea: Visul producerii pe cale artificială a aurului de-a lungul veacurilor, sau încercările de a influența prin mijloace chimico-fizice starea vremii și sute de alte lucruri similare.
Când citim titlurile unor astfel de flecăreli, citate de Ziegenhalβ, uimirea noastră provine mai puțin din faptul că se găseau oameni care le devorau ca lectură de fiecare zi, cât mai ales din acela că autori reputați și de rang și cu bună formație contribuiau la „deservirea" acestui uriaș consum de nimicuri așa-zis interesante, cum și glăsuia în mod semnificativ expresia; expresia indică dealtfel și relația din acea vreme dintre om și mașină. Când și când, deosebit de bine primite erau interviurile luate unor personalități cunoscute asupra unor chestiuni la ordinea zilei, interviuri cărora Zienghalβ le dedică un capitol special și cu prilejul cărora, de exemplu, mari chimiști sau virtuoși ai pianului își dădeau părerea asupra politicii, îndrăgiți actori, dansatori, sportivi, aviatori și chiar poeți se pronunțau asupra foloaselor și dezavantajelor celibatului, asupra presupuselor cauze ale crizelor financiare și așa mai departe. Intenția era exclusiv aceea de a reuni un nume cunoscut cu o temă actuală: citiți în studiul lui Zienghalβ exemplele parțial frapante, sunt sute. Cum s-a spus, probabil că în această activitate se amesteca o considerabilă cantitate de ironie, era poate chiar o ironie demonică, deznădăjduită, însă ne e foarte greu s-o putem înțelege; dar toate aceste lucruri grotești erau primite neîndoielnic cu o seriozitate de bună-credință de către marea mulțime a celor ce par să fi fost pe atunci izbitor de dornici de lectură. Când un tablou celebru își schimba posesorul, când un manuscris prețios era vândut la licitație, când un castel vechi ardea, când purtătorul unui răsunător nume aristocratic se găsea amestecat într-un scandal, atunci cititorii nu numai că aflau în mii de foiletoane despre faptul în sine, dar căpătau chiar în aceeași zi sau în următoarea încă o mulțime de materiale anecdotice, istorice, psihologice, erotice și de altă natură; peste fiecare replică, peste fiecare fapt divers se revărsa un potop de scrieri redactate la repezeală, iar producerea, trierea și formularea tuturor acestor reportaje purtau pecetea categorică a mărfurilor de larg consum fabricate în grabă și fără spirit de răspundere. De altfel, genului foiletonistic îi aparțineau, se pare, și anumite jocuri, în practicarea cărora erau atrași cititorii înșiși și prin mijlocirea cărora era activizată supraalimentarea lor cu cunoștințe; despre aceasta ne informează o lungă notă a lui Zienghalβ asupra ciudatei teme numite „jocuri de cuvinte încrucișate". Pe vremea aceea, mii și mii de oameni, dintre care o parte îndeplineau munci trudnice și duceau o viață grea, ședeau ghemuiți în orele lor libere deasupra unor careuri și încrucișări de litere, ale căror spații albe le umpleau după anumite reguli ale jocului.
Vrem să evităm a vedea numai aspectul ridicol și nătâng al exercițiului și să ne abținem a face ironii pe seama lui. Acei oameni, cu șaradele lor puerile și cu articolele lor de culturalizare, nu erau nicidecum niște copii lipsiți de griji sau niște feaci cu chef de joacă, se aflau, dimpotrivă, mai curând îngroziți, în mijlocul unor fierberi și cutremure politice, economice și morale, luaseră parte la un număr de teribile războaie și de războaie civile, iar micile lor jocuri culturale nu erau numai niște copilării plăcute și stupide, ci corespundeau unei nevoi adânci de a închide ochii și de a se refugia din marasmul problemelor nerezolvate și al înspăimântătoarelor presimțiri ale prăbușirii, într-o lume fictivă pe cât posibil pașnică, învățau cu perseverență șoferia, grele jocuri de cărți și se dedicau, visători, dezlegării careurilor de cuvinte încrucișate ― căci se aflau aproape fără apărare în fața morții, a spaimei, a durerii, a foamei, în vreme ce bisericile nu mai aveau puterea să-i aline, iar spiritul nu-i mai consilia. Ei, care citeau atâtea articole și audiau atâtea conferințe, nu-și acordau timp și nu-și dădeau osteneala să se fortifice împotriva fricii, să combată în sufletul lor teama de moarte, trăiau tresărind și nu mai credeau în nici o dimineață.
Se țineau și conferințe, astfel că va trebui să luăm în discuție pe scurt și această specie întrucâtva mai de soi a foiletonului. Specialiști, ca și bandiți intelectuali ofereau
________________________________________________________________________
cetățenilor din acea vreme, care mai țineau încă foarte mult la noțiunea de cultură, sărăcită însă de vechiul ei înțeles pe lângă articole și un număr mare de conferințe, nu numai sub forma unor discursuri festive în ocazii speciale, ci într-o concurență sălbatică și într-o cantitate aproape de neconceput. Pe-atunci, un cetățean dintr-un oraș de mărime mijlocie sau soția lui puteau audia conferințe cam în fiecare săptămână, în marile orașe însă, cam în fiecare seară, iar în aceste conferințe erau instruiți asupra unor teme teoretice oarecare, asupra operelor de artă, asupra scriitorilor, învățaților, exploratorilor, călătoriilor în jurul lumii; la conferințe, auditoriul rămânea pur pasiv, relațiile lui cu conținutul lor, un oarecare fond aperceptiv, o anumită pregătire și receptivitate erau lucruri presupuse tacit, fără ca ele să existe efectiv în cele mai multe cazuri.
Existau conferințe distractive, pline de temperament sau hazlii, să zicem, despre Goethe, în care acesta se dădea jos, în frac albastru, din diligente și seducea fete din Strasbourg sau Wetzlar , sau despre cultura arabă, în care un număr de cuvinte intelectuale la modă erau amestecate ca într-un cornet pentru zaruri, și fiecare ascultător se bucura când recunoștea cu aproximație vreunul dintre acele cuvinte. Oamenii audiau conferințe despre poeți ale căror opere nu le citiseră niciodată și nici nu le trecuseră prin minte să le citească, le plăcea să li se înfățișeze diapozitive, cu aparatul de proiecție și se străduiau să răzbată, întocmai cum o făceau când foiletonul din ziare, printr-un noian de valori culturale fragmentate și crâmpeie de cunoștințe, sărăcite de sensul lor. Pe scurt, se aflau foarte aproape de acea îngrozitoare devalorizare a cuvintelor, care a chemat la viață, mai întâi în cercuri secrete și foarte restrânse, reacția eroică și ascetică ce-a devenit repede vizibilă și puternică, constituind originea unei noi autoeducații și demnități a spiritului.
În starea de incertitudine și în falsitatea vieții spirituale din acea vreme, care a vădit totuși în anumite privințe energie și măreție, noi, cei de astăzi, descifrăm simptomul groazei care a pus stăpânire pe spirit, atunci când, la sfârșitul unei epoci aparent victorioase și prospere, s-a aflat deodată față în față cu neantul: simptomul unei mari mizerii materiale, al unei perioade de furtuni politice și războinice, al unei neîncrederi, răsărite peste noapte, față de sine însuși, față de propria-i putere și demnitate și chiar față de propria-i existență. In acea perioadă de decadență au avut loc și unele succese spirituale majore, între altele începuturile unei științe a muzicii, ai cărei legatari plini de recunoștință suntem.
Dar pe cât este de ușor să se încastreze, frumos și ingenios, orice capitole ale trecutului în istoria universală, pe atât de incapabil este fiecare prezent să-și realizeze propria-i ordine și astfel, atunci când exigențele și realizările spirituale au decăzut repede până la un nivel foarte modest, o înfricoșătoare nesiguranță și deznădejde și-au făcut loc tocmai printre intelectuali. Chiar atunci s-a descoperit (o descoperire intuită ici și colo încă de la Nietzsche) că, o dată cu tinerețea, s-a încheiat și perioada creatoare a culturii noastre, că aii început bătrânețea și amurgul, iar prin această înțelegere simțită brusc de toată lumea și formulată dur de mulți au fost lămurite atât de numeroasele semne îngrijorătoare ale timpului: mecanizarea plictisitoare a vieții, grava decădere morală,
________________________________________________________________________
scepticismul popoarelor, lipsa de originalitate a artei, întocmai ca în acele stranii basme chinezești, răsunase „muzica pieirii", vibrase decenii de-a rândul ca un bas de orgă bubuind îndelung, pătrunsese repede sub forma corupției în scoli, în ziare, în academii, răzbătuse sub înfățișarea melancoliei și a dementei printre cei mai mulți artiști și critici ai vremii ce mai puteau fi luați în serios, se dezlănțuise în toate ramurile artei, luând chipul unei superproducții barbare și diletante. Față de acest inamic ce se stăpânise și nu mâi putea fi alungat prin vreo formulă magică, au existat atitudini diferite. Amarul adevăr putea fi recunoscut tacit și suportat cu stoicism; aceasta au și făcut-o unii dintre cei mai buni. Se putea încerca contestarea lui, iar în sensul acesta crainicii literari ai tezei despre prăbușirea culturii ofereau câteva puncte lesne vulnerabile; în afară de aceasta, cel ce se angaja în lupta împotriva profeților amenințători găsea audiență și influență în rândurile burghezilor, deoarece pentru burghez faptul că s-ar fi stins cultura, pe care încă ieri credea că o posedă și de care era atât de mândru, faptul că arta și cultura agreate de el n-ar mai fi o artă și cultură veritabile, erau ceva tot atât de nerușinat și insuportabil ca și o bruscă inflație monetară și ca o amenințare prin revoluția capitalurilor sale. în afară de aceste atitudini față de simțământul profund al prăbușirii, mai exista și o poziție cinică; parcă în pași de dans, orice grijă în ceea ce Privește viitorul era declarată drept o neghiobie de moșnegi, se intonau foiletoane pline de bună dispoziție despre sfârșitul artei, al științei, al limbii, în această lume foiletonistică, construită din hârtie, se înstăpânea, cu o anume voluptate de sinucigași, o demobilizare completă a spiritului, o inflație a noțiunilor și se proceda ca și când s-ar ii asistat cu o resemnare cinică sau cu o exaltare de bacante nu numai la crepusculul artei, spiritului, moravurilor, onestității, ci chiar al Europei și al „lumii".
Pe cei buni îi stăpânea un pesimism tăcut și sumbru, pe cei răi, unul malițios, și trebuia să se producă mai întâi lichidarea a ceea ce supraviețuise și o anume dezorganizare a lumii și a moralei prin politică și război, pentru ca abia după aceea cultura să devină și ea aptă pentru auto-reconsiderare și o nouă orânduială.
Totuși, de-a lungul deceniilor de tranziție, această cultură n-a zăcut în somn, ci tocmai în timpul descompunerii și al aparentei sale auto-abandonări săvârșite prin artiști, profesori și foiletoniști a cunoscut în conștiința câtorva o stare de cea mai ascuțită" vigilență și autoanaliză. Chiar în miezul perioadei de înflorire a foiletonului existau pretutindeni grupe izolate și mici, decise să rămână devotate spiritului și să se străduiască din răsputeri pentru a salva până după scurgerea acestei perioade un grăunte din tradiția sănătoasă, bunele moravuri, metodele și conștiința intelectuală, în măsura în care evenimentele ne sunt cunoscute, procesul de autoanaliză, de reflecție și de rezistență conștientă împotriva corupției pare să se fi desfășurat în principal în două direcții. Conștiința culturală a învățaților s-a refugiat în cercetările și metodele de predare a istoriei muzicii, deoarece această știință a atins punctul culminant tocmai atunci, și chiar în mijlocul lumii foiletonistice două seminarii devenite celebre cultivau într-un grad înalt o metodă de lucru exemplar de pură și de scrupuloasă. Și ca și când soarta ar fi vrut să încuviințeze consolator aceste strădanii ale unei minuscule cohorte eroice, în vremea cea mai tulbure s-a produs acea minune încântătoare, datorată de fapt hazardului, dar care a căpătat semnificația unei confirmări divine: regăsirea celor unsprezece manuscrise ale lui Johann Sebastian Bach aflate cândva în posesiunea fiului său Friedemann. Un al doilea punct de
________________________________________________________________________
rezistență împotriva degenerării a fost Liga călătorilor în Orientul apropiat, ai căror membri-frați s-au îndeletnicit mai puțin cu educația intelectuală, cât cu cea sufletească, adică au cultivat cucernicia și venerația; din direcția aceasta, forma actuală a educației noastre spirituale și a jocului cu mărgele de sticlă a căpătat impulsuri importante, îndeosebi sub latura contemplativă.
Călătorii în Orientul apropiat și-au adus partea de contribuție și în formarea noilor opinii asupra esenței culturii noastre, ca și asupra posibilităților ei de dăruire, desigur, nu atât prin realizări de analiză științifică, cât prin capacitatea de pătrundere magică în epoci și stări culturale îndepărtate, obținută pe baza unor vechi practici secrete. Existau printre ei, de exemplu, muzicanți și cântăreți despre care suntem asigurați că posedau capacitatea de a executa bucăți muzicale din epoci trecute cu cea mai desăvârșită puritate veche, așa de pildă interpretau la vreun instrument sau vocal o compoziție muzicală de la 1600 sau 1650 întocmai ca și când toate modele, rafinamentele, virtuozitățile aduse ulterior ar fi fost încă necunoscute. Faptul acesta era ceva nemaiauzit în acea vreme, când domneau mania dinamicii și supralicitarea interpretării muzicale și când, din interes pentru modul de execuție și „concepția" dirijorului, muzica însăși era aproape uitată; se relatează că atunci când o orchestră călătorilor în Orientul apropiat interpreta în premieră publică o suită din epoca dinainte de Handel, absolut fără nici un crescendo sau decrescendo, cu naivitatea și pudoarea din altă epocă și lume, ascultătorii rămâneau în parte complet neînțelegători, în parte însă își ascuțeau auzul și li se părea că aud muzică pentru prima oară în viața lor. Unul dintre membri construise în sala ligii, situată între Bremgarten și Morbio , o orgă bachiană întocmai cum ar fi pus Johann Sebastian Bach să i se facă, dacă ar fi avut mijloace și posibilități. Conform unui principiu instaurat încă de pe atunci în cadrul ligii, constructorul orgii și-a tăinuit numele și și-a spus Silbermann , după predecesorul său din secolul al optsprezecelea.
Cu acestea ne-am apropiat de sursele din care a rezultat conceptul nostru actual de cultură. Una dintre cele mai însemnate a fost cea mai tânără dintre disciplinele științifice, istoria muzicii și estetica muzicală, urmată numaidecât de un avânt al matematicii, la care s-au adăugat o picătură de ulei din înțelepciunea călătorilor în Orientul apropiat și, în cea mai strânsă conexiune cu noua concepție și înțelegere a muzicii, o luare de poziție eroică, senină și resemnată totodată, în problema vârstei culturii.
Ar fi inutil să vorbim pe larg despre aceste lucruri, ele fiind cunoscute de toată lumea. Consecința cea mai de seamă a acestei noi atitudini, mai curând a acestei noi încadrări în procesul cultural, a fost renunțarea pe scară largă la crearea de opere de artă, eliberarea treptată a intelectualilor din procesul producției mondiale, dar și ― ca o urmare nu mai puțin importantă ― înflorirea întregului: jocul cu mărgele de sticlă.
Asupra începuturilor jocului, cea mai mare influență imaginabilă a avut-o aprofundarea științei muzicii, care a apărut îndată după 1900, chiar în mijlocul perioadei de maximă înflorire a foiletonului. Noi, moștenitorii acestei științe, cunoaștem, după cum credem, mai bine și într-un anume sens și înțelegem mai bine muzica din marile secole creatoare, în special din secolele al șaptesprezecelea și al optsprezecelea, decât toate epocile anterioare (inclusiv cele de muzică clasică). Firește, ca succesori, ne aflăm în cu totul alte raporturi față de muzica clasică decât oamenii din epocile care au creat-o;
________________________________________________________________________
venerația spiritualizată și nu întotdeauna suficient eliberată de sub stăpânirea unei melancolii resemnate, nutrită de noi față de adevărata muzică, este cu totul altceva decât senina plăcere naivă iscată de muzică în vremurile în care a apărut și pe care suntem înclinați a le invidia ca mai fericite, ori de câte ori uităm circumstanțele și destinele muzicii lor. încă de mai multe generații, spre deosebire de aproape tot secolul al douăzecilea, noi nu mai considerăm filozofia sau chiar literatura drept marea realizare trainică a perioadei culturale dintre sfârșitul Evului Mediu și vremurile noastre, ci matematica și muzica. De când am renunțat ― cel puțin în mare ― să concurăm pe plan creator cu acele generații, de când am părăsit, în modul în care interpretăm muzica, cultul preponderenței armoniei și al dinamicii pur senzoriale, cult care a dominat în practica muzicii timp de două secole, cam de la Beethoven și începuturile romantismului, credem ― în felul nostru, firește, în felul nostru necreator, epigonic, dar plin de respect! ― că vedem într-o lumină mai pură și mai just imaginea culturii ai cărei moștenitori suntem. Noi nu mai posedăm nici urmă din voluptuoasa plăcere de a produce, existentă pe vremuri, pentru noi este un spectacol aproape de neînțeles faptul că, în secolele al cincisprezecelea și al șaisprezecelea, stilurile muzicale s-au menținut atât de mult într-o puritate neschimbată, că în cantitatea uriașă de muzică scrisă atunci pare a nu exista în genere nimic neizbutit, că secolul al optsprezecelea chiar, acela al degenerării incipiente, a dezlănțuit un adevărat foc bengal, cu străluciri repezi și conștiente de stiluri, mode și scoli ― dar suntem de părere că, în ceea ce numim astăzi muzică clasică, am înțeles secretul, spiritul, virtutea și pietatea generațiilor de demult și le-am luat ca model.
Noi, cei de astăzi, nu ne-am însușit, de exemplu, nimic, sau prea puțin, din teologia și cultura bisericească a secolului al optsprezecelea ori din filozofia Iluminismului, dar vedem în cantatele, pasiunile și preludiile lui Bach suprema sublimare a culturii creștine.
De altfel, relația dintre cultura noastră și muzică mai are un model străvechi și foarte venerabil, căruia jocul cu mărgele de sticlă îi poartă un respect profund. Ne amintim că în China legendară a „vechilor regi" muzicii îi revenea un rol de frunte în viața de stat și de curte; prosperitatea muzicii era identificată pur și simplu cu aceea a culturii și a moralei, ba chiar cu aceea a imperiului, iar maeștrii de muzică aveau îndatorirea să vegheze cu strășnicie întru apărarea și menținerea în stare pură a „vechilor tonalități". Dacă decădea muzica, aceasta era un semn sigur că și guvernământul și statul vor intra în declin. Scriitorii istoriseau povestiri terifiante despre tonalități interzise, demonice și înstrăinate de ceruri, ca de exemplu tonalitatea Tzing Sang și Tzin Tze, a „muzicii pieirii", la a cărei nelegiuită intonare în palatul regal bolta cerească se întuneca deodată, zidurile se cutremurau și se prăbușeau, iar monarhul și țara decădeau. în loc de a cita multe alte cuvinte din autorii cei vechi, vom transcrie aici câteva pasaje din capitolul dedicat muzicii de către Liu Bu-ve în lucrarea Primăvara și toamna:
„Obârșiile muzicii se află într-un trecut îndepărtat. Muzica ia ființă din măsură și-și trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli; cei doi poli dau mișcare puterii întunericului și a luminii.
Când lumea se bucură de pace, când toate lucrurile stau în liniște și toate își urmează în ale lor schimbări mai-marele, atunci muzica își cunoaște împlinirea.
Când dorințele și pasiunile nu se-ndreaptă pe căi greșite, atunci muzica atinge desăvârșirea. Muzica desăvârșită își are sorgintea ce-o determină. Ea provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înțelesul lumii. De aceea poți vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înțelesul lumii.
Temeiul muzicii rezidă în armonia dintre cer și pământ, în împăcarea dintre întunecime și lumină.
Firește, nici statele aflate în decadență și oamenii în pragul declinului nu duc lipsă de muzică, dar muzica lor nu este senină. De aceea: cu cât muzica devine mai zgomotoasă, cu atât mai melancolici devin oamenii, cu atât mai în primejdie se află țara, cu atât mai jos decade principele, în felul acesta se pierde și ființa însăși a muzicii.
Ceea ce au prețuit toți sfinții principi în muzică a fost seninătatea ei. Tiranii Gyesi Giu Sin au făcut o muzică zgomotoasă. Ei considerau frumoase sunetele forte și interesante efectele de masă. S-au străduit să descopere noi și ciudate efecte sonore, tonuri pe care nici o ureche nu le-a mai auzit; amândoi au căutat să întreacă și să depășească măsura și scopul.
Pricina decăderii statului Ciu a fost faptul că s-a descoperit muzica magică. O asemenea muzică era destul de zgomotoasă, dar în realitate ea se îndepărtase de esența muzicii. Deoarece se îndepărtase de esența adevăratei muzici, această muzică nu este senină. Dacă muzica nu este senină, poporul murmură, iar viața e vătămată. Toate acestea se datorează faptului că se nesocotește esența muzicii și se pune preț numai pe efecte sonore zgomotoase.
De aceea, muzica unui ev de bună rânduială este liniștită și senină, iar guvernământul, cumpănit. Muzica unui ev neliniștit este agitată și cumplită, iar guvernământul lui, anapoda. Muzica unui stat în declin este sentimentală și tristă, iar guvernământul său, pândit de pericole."
Frazele acestui chinez ne indică relativ clar originile și sensul real, aproape uitat al oricărei muzici, întocmai ca dansul și oricare altă practică artistică, muzica a fost în epocile preistorice un mijloc magic, unul dintre vechile și legitimele mijloace ale magiei, începând cu ritmul (bătăi din palme, tropăituri, izbirea unor bucăți de lemn, arta timpurie a toboșarilor), ea a fost un mijloc puternic și verificat folosit pentru „a pune de acord" o mulțime mare și foarte mare de oameni pentru a imprima același tact respirației lor, bătăilor inimii și stării lor sufletești, pentru a-i stimula pe oameni să cheme și să conjure puterile eterne, să danseze, să se ia la întrecere, să pornească la război, să întreprindă acțiuni mistice.
Iar această esență originară, pură și plină de o forță străveche, esența unei practici magice, s-a conservat în muzică mai mult decât în celelalte arte; să ne amintim numai de numeroasele considerații asupra muzicii, datorate istoricilor și scriitorilor, de la vechii greci până la nuvelele lui Goethe. Marșul și dansul nu și-au pierdut niciodată însemnătatea practică. Dar să ne întoarcem la tema noastră propriu-zisă!
Acum ne propunem să notăm pe scurt ceea ce este vrednic de știut despre începuturile jocului cu mărgele de sticlă. El a apărut, pare-se, concomitent în Germania și Anglia, și anume în ambele țări ca un mijloc de amuzament în cercurile restrânse de muzicologi și muzicieni care activau și studiau în noile seminarii de teorie a muzicii. Dacă am compara aspectul incipient al jocului cu cel de mai târziu și de astăzi, ar fi întocmai ca și cum am compara un manuscris de note muzicale de dinainte de 1500 și semnele lui de notare primitivă, dintre care lipsesc chiar și barele de măsură, cu o partitură din secolul al optsprezecelea ori chiar cu una din secolul al nouăsprezecelea, a căror abundență derutantă de indicații prescurtate pentru dinamică, tempo-uri, frazare și așa mai departe
________________________________________________________________________
făcea din tipărirea unor asemenea partituri o dificilă problemă tehnică.
La început, jocul n-a fost altceva decât un fel de hazliu exercițiu mnemotehnic și de combinații, răspândit printre studenți și muzicanți, și, așa cum s-a spus, s-a practicat atât în Anglia, cât și în Germania încă înainte de a fi fost „descoperit" aici, la Conservatorul de muzică din Colonia, și de a-și fi căpătat numele pe care-l poartă și astăzi, după atâtea generații, deși de multă vreme nu mai are nimic a face cu mărgelele de sticlă. Inventatorul jocului, Bastian Perrot din Calw , un teoretician al muzicii cam ciudat, dar isteț, sociabil și cu dragoste de oameni, s-a folosit de aceste mărgele de sticlă în locul literelor, cifrelor, notelor muzicale sau al altor semne grafice.
Perrot, care, de altfel, a lăsat și un studiu despre înflorirea și declinul contrapunctului, a găsit la seminarul din Colonia o reglementare a jocului relativ dezvoltată de către studenți: își strigau reciproc, în formule prescurtate, motive liber alese din științe sau începuturi ale unor compoziții clasice, la care cel numit trebuia să răspundă fie prin continuarea bucății, fie, încă mai bine, printr-o voce mai înaltă sau mai gravă, printr-o contratemă contrastantă și așa mai departe. Era un exercițiu mnemotehnic și de-improvizație, foarte asemănător cu cel ce va fi fost uzual (chiar dacă nu teoretic, în formule, ci practic, la clavecin, cu lăuta, flautul sau vocea) printre zeloșii învățăcei în ale muzicii și contrapunctului de pe vremea lui Schütz , Pachebel și Bach. Bastian Perrot, amator de muncă manuală, care și-a construit singur mai multe piane și clavecine de tipul celor vechi, care, foarte probabil, făcea parte din Liga călătorilor în Orientul apropiat și despre care legenda afirmă că știa să cânte la violină după procedeul vechi, uitat de la 1800, cu arcușul foarte curbat și cu un sistem manual de acordare ― Perrot, așadar, și-a construit, după modelul naivelor numărători cu bile pentru copii, un cadru cu câteva duzini de sârme pe care puteau fi înșirate mărgele de sticlă de diferite dimensiuni, forme și culori. Sârmele corespundeau liniilor unor portative, mărgelele, notelor și așa mai departe, iar în felul acesta Perrot putea să alcătuiască, prin așezarea mărgelelor de sticlă, citate muzicale sau teme improvizate, le modifica, transpunea, dezvolta, le schimba între ele și le punea în opoziție. Din punct de vedere tehnic, înjghebarea era într-adevăr o jucărie, dar a plăcut studenților, a fost imitată și a ajuns la modă, până și în Anglia, iar o vreme jocul de exersare a muzicii a fost practicat în felul acesta primitiv și atrăgător. Ca de atâtea ori, ceva durabil și important și-a luat numele de la un lucru secundar și efemer.
Ceea ce a rezultat mai târziu din jocul studenților și din mărgelele înșirate pe sârmă ale lui Perrot poartă și astăzi numele, ajuns popular, de joc cu mărgele de sticlă.
Numai după două, trei decenii, jocul pare să-și fi pierdut popularitatea printre studenții în muzică, dar, în schimb, pare să fi fost preluat de matematicieni și multă vreme, în istoria jocului, o trăsătură caracteristică a lui a constat în aceea că a fost preferat, utilizat și perfecționat de fiecare dată de științele care cunoșteau o deosebită înflorire sau renaștere. La matematicieni, jocul a obținut o mare mobilitate și capacitate de sublimare și a câștigat chiar un fel de conștiință de sine și a posibilităților sale, iar aceasta s-a produs paralel cu progresul general al conștiinței culturale de pe atunci, care a ieșit cu bine din marea criză și, după cum se exprimă Plinius Zienghalβ, „a jucat cu reținută mândrie rolul unei culturi târzii, al unei stări de lucruri oarecum corespunzătoare
________________________________________________________________________
Antichității târzii, epocii elenistice alexandrine".
Atât, din opiniile lui Zienghalβ. Acum vom căuta să încheiem rezumatul acestei istorii a jocului cu mărgele de sticlă și să stabilim: Trecând de la seminariile de muzică la cele de matematică (un transfer care în Franța și Anglia s-a petrecut încă mai repede decât în Germania), jocul s-a dezvoltat atât de mult, încât putea să exprime procedee matematice prin semne și abreviații speciale; jucătorii se serveau unul pe altul, dezvoltându-le reciproc, cu aceste formule abstracte, reprezentau reciproc desfășurări de serii și alte posibilități ale științei lor. Această formă matematic-astronomică a jocului solicita o mare atenție, vigilență și concentrare, încă de pe atunci faima unui bun jucător cu mărgele de sticlă fiind la mare preț printre matematicieni, considerându-se drept egală cu aceea a unui foarte bun matematician.
Jocul î fost preluat pentru un răstimp și imitat, adică adaptat la domeniul lor, de aproape toate științele, fapt atestat și pentru domeniul filologiei clasice și al logicii. Considerarea analitică a valorilor muzicale a dus la captarea acordurilor muzicale în formule fizico-matematice. Ceva mai târziu a început să lucreze cu metoda aceasta și filologia, exprimând formațiile lingvistice în valori matematice, cum o face cu fenomenele din natură fizica; s-a adăugat studiul artelor plastice, dintre care arhitectura are încă de multă vreme relații cu matematica.
Iar acum, între formulele abstracte obținute pe această cale s-au ivit noi relații, analogii și corespondențe, în acest scop, fiecare dintre științele care și-au însușit jocul a creat un limbaj alcătuit din formule, abreviații și posibilități de combinații; jocurile cu serii de formule și dialoguri în formule erau îndrăgite pretutindeni, în rândurile elitei tinerimii studioase. Fără a fi numai un exercițiu și un mijloc de recreere, jocul stimula și un viu amor-propriu, provenit din conștiința participării la o activitate de educație spirituală, îndeosebi matematicienii îl practicau cu o virtuozitate similară celei ascetice ori sportive și cu stringență formală, găsind în el o satisfacție care le ușura renunțarea la plăcerile și năzuințele lumești, renunțare pusă în practică încă de atunci, cu toată consecvența, de către intelectuali. Jocul cu mărgele de sticlă a avut o mare parte de contribuție la victoria deplină împotriva foiletonului și la trezirea acelei plăceri noi de a-și instrui spiritul prin exercițiile cele mai exacte, căreia îi datorăm apariția unei noi educații spirituale de o rigoare monahală. Lumea se schimbase. Viața spirituală din epoca foiletonului ar putea fi asemuită cu o plantă degenerată, care și-a pierdut vlaga dând lăstari hipertrofiați, iar corecturile ulterioare, cu retezarea plantei până la rădăcină. Tinerii de acum, care voiau să se dedice studiilor intelectuale, nu mai înțelegeau prin aceasta a ciupi câte ceva pe la universități, unde profesori vestiți și buni de gură, dar fără autoritate, să le prezinte resturi din vechea cultură superioară; ei trebuiau să învețe cu aceeași strășnicie, ba chiar mai strașnic și mai metodic decât o făceau cândva inginerii pe la politehnici. Luau pieptiș un urcuș anevoios, erau obligați să-și purifice și să-și întărească puterea de gândire cu ajutorul matematica și a exercițiilor scolastice aristotelice, iar în afară de aceasta trebuiau să renunțe cu desăvârșire la toate bunurile considerate până atunci de către învățații mai multor generații ca vrednice de obținut: câștigul bănesc rapid și lesnicios, celebritatea și onorurile publice, elogiile presei, căsătoriile cu fete de bancheri și industriași, răsfățul și luxul în viața materială. Scriitorii cu opere trase în tiraje mari, cu premii Nobel și vilișoare drăguțe la țară, medicii faimoși, cu decorații la cheutori și valeți în livrea, academicienii cu neveste bogate și saloane pline de strălucire, chimiștii cu fotolii în consiliile de administrație din industrie, filozofii cu fabrici de foiletoane și conferințe în săli arhipline, cu entuziaste aplauze și buchete de flori ― toate aceste figuri dispăruseră și nu au mai apărut până astăzi.
Firește, mai existau și acum mulți tineri dotați, pentru care acele figuri rămăseseră totuși modele vrednice de invidiat, dar căile spre onorurile publice, spre bogăție, celebritate și lux nu mai treceau prin amfiteatre universitare, prin seminarii și teze de doctorat, în ochii lumii profesiunile intelectuale, decăzute, dăduseră faliment, iar prin aceasta spiritul își recucerise capacitatea de dăruire ispășitoare și fanatică. Talentele care năzuiau mai mult spre strălucire și huzur trebuiau să întoarcă spatele preocupărilor intelectuale căzute în dizgrație și să-și aleagă acele profesiuni pe seama cărora fuseseră lăsate prosperitatea și profiturile materiale.
Am merge prea departe, dacă am voi să descriem mai amănunțit în ce mod s-a impus spiritul, după a sa purificare, și în treburile statului. S-a făcut foarte repede constatarea că este suficient ca numai câteva generații să primească o educație spirituală laxă și lipsită de scrupule, pentru ca și viața practică să fie alterată sensibil, priceperea și simțul de răspundere în toate profesiunile superioare, inclusiv cele tehnice, să devină mereu mai rare, și astfel cultivarea spiritului în stat și în masa poporului, în primul rând în întreg sistemul școlar, a fost monopolizată mereu mai mult de către membrii ordinelor, încât și astăzi, în aproape toate țările Europei, școala, în măsura în care n-a rămas sub controlul bisericii romane, se află în mâinile ordinelor anonime recrutate din elita intelectualilor. Oricât de incomode ar fi devenit uneori, pentru opinia publică, severitatea și așa-numitul orgoliu al acestei caste, oricât s-ar fi revoltat câte unii împotriva ei, noua direcție instaurată s-a menținut pe picioare, își păstrează și-și apără și astăzi nu numai integritatea, hotărârea de a renunța la alte bunuri și avantaje decât cele spirituale, ci și convingerea sau intuiția, de mult devenite generale, că aceste școli severe sunt neapărat necesare pentru dăinuirea civilizației. Se știe sau se intuiește: când gândirea își pierde puritatea și vigilența, iar respectul față de spirit se stinge, atunci vapoarele și automobilele circulă anapoda, valabilitatea și autoritatea riglei de calcul inginerești, ca și acelea ale matematicii băncilor și bursei se clatină, apare haosul.
A durat totuși destul de mult până când și-a făcut drum recunoașterea faptului că și laturile exterioare ale civilizației, că și tehnica, industria, comerțul și așa mai departe aii nevoie de aceeași bază generală constând din moralitate ș onestitate spirituală.
Ceea ce mai lipsea încă pe acea vreme jocului cu mărgele de sticlă era capacitatea de universalitate, ridicarea într-ut plan superior, deasupra diverselor discipline științifice. Astronomii, chimiștii, latiniștii, scolasticii, studenții de la conservatoarele muzicale își practicau jocurile riguros structurate intelectualicește, dar jocul avea un limbaj propriu și un cod de reguli diferite pentru fiecare facultate, disciplină și ramurile lor. A trebuit să treacă o jumătate de secol, până să se facă primul pas pentru depășirea acestor hotare. Cauza încetinelii a fost fără îndoială mai mult una morală, decât una formală și tehnică: mijloacele de universalitate s-ar fi găsit desigur, însă morala foarte riguroasă a noii intelectualități era dominată de o fobie puritană față de „frivolitate", față de mixtura disciplinelor și a categoriilor, de o profundă și îndreptățită oroare față de o nouă cădere în păcatul amuzamentului și al foiletonismului.
Ridicarea jocului cu mărgele de sticlă, aproape printr-un singur pas, până la conștiința posibilităților sale și, cu aceasta, până în pragul capacității lui de a deveni un instrument universal de cultură, a fost fapta unui singur om și din nou legătura cu muzica a fost aceea care a impulsionat acest progres al jocului. Cel care a dat jocului noua lui orientare și i-a creat astfel posibilitatea unei dezvoltări maxime a fost un muzicolog elvețian, în același timp un pasionat adorator al matematicii. Numele cetățenesc al acestui om mare nu mai poate fi stabilit ― epoca lui nu mai cunoștea cultul personalității în domeniul spiritual, în istorie a rămas cu numele de Lusor (de asemenea: Joculator ) Basiliensis. Invenția lui, ca orice invenție, au fost realizarea și harul său absolut personal, dar ea n-a izvorât nicidecum numai dintr-o necesitate și străduință particulară, ci a fost pusă în mișcare de o forța motrice mult mai mare. Printre intelectualii vremii luase naștere pretutindeni o pasionantă năzuință spre un mijloc de expresie corespunzător noului conținut al gândirii, se tindea spre filozofie, spre sinteză, plăcerea procurată până; atunci de retragerea pe domeniul propriei discipline era considerată drept neîndestulătoare, ici și colo câte un savant depășea limitele specialității sale și încerca să răzbată spre generalizare, se visa un nou alfabet, un nou limbaj grafic, cu ajutorul căruia să fie posibile înregistrarea și comunicarea noilor trăiri spirituale.
Mărturie despre aceasta depune, cu deosebită tărie, scrierea unui învățat parizian din acei ani, intitulată Avertismentul chinez. Autorul acestei scrieri, luat pe vremea lui în râs, ca un fel de Don Quijotte, altminteri un savant prețuit în domeniul său, filologia chineză, expune pericolele care pândesc știința și instruirea intelectuală, în ciuda ținutei lor oneste, dacă renunță la constituirea unui limbaj grafic internațional care, la fel cu vechea scriere chinezească, ar permite exprimarea, înțeleasă de toți învățații lumii, a celor mai complicate lucruri, fără eliminarea fanteziei și forței creatoare personale. Chiar acum, Joculator Basiliensis a făcut pasul decisiv spre realizarea acestei cerințe. El a descoperit pentru jocul cu mărgele de sticlă principiile unui nou limbaj, anume un limbaj de semne și de formule, la care au colaborat în mod egal matematica și muzica și care făcea posibilă legarea formulelor astronomice cu cele muzicale, aducerea matematicii și muzicii la același numitor. Chiar dacă prin aceasta evoluția jocului n-a fost nicidecum încheiată, totuși necunoscutul din Basel a pus atunci bazele întregului progres viitor ce ar mai fi putut apărea în istoria prețiosului nostru joc.
Jocul cu mărgele de sticlă, odinioară mijloc special de amuzament când pentru matematicieni, când pentru filologi, când pentru muzicieni, a adus din ce în ce mai mult toate activitățile cu adevărat spirituale sub puterea vrăjii lui. Câteva vechi academii, unele loji și mai ales străvechea Ligă a călătorilor în Orientul apropiat și-au îndreptat atenția spre el. Chiar și unele ordine catolice au presimțit aici o nouă atmosferă spirituală și s-au lăsat fermecate de ea, mai ales în unele mânăstiri benedictine s-a acordat jocului un interes atât de viu, încât încă de atunci s-a pus acut problema, reactualizată mai târziu când și când, dacă în definitiv biserica și curia papală ar trebui să tolereze, să sprijine sau să interzică acest joc.
De la marea realizare a învățatului din Basel, jocul a evoluat rapid și pe deplin spre ceea ce este și astăzi: chintesența activităților intelectuale și a muzicii, cultul sublim, acea Unio Mystica a părților distincte ale întregii Universitas Litterarum. în viața noastră, el a preluat în parte rolul artei, în parte pe cel al filozofiei speculative și a fost numit nu rareori, de exemplu în vremea lui Plinius Zienghalβ, cu acea expresie ce provine încă din literatura epocii foiletonistice și care pentru acea epocă exprima țelul visat de multe spirite capabile de intuiție: teatru magic.
Dacă, de la începuturile lui, jocul cu mărgele de sticlă progresase incomensurabil ca
________________________________________________________________________


tehnică și volum al materiei și, în ceea ce privește exigențele spirituale impuse jucătorilor, devenise o artă și știință superioare, totuși, în vremea învățatului din Basel îi mai lipsea încă ceva esențial. Anume, fiecare joc era până atunci o înscriere, ordonare, grupare și opunere de reprezentări concentrate din numeroase domenii ale gândirii și ale frumosului, o rapidă reamintire de valori și forme eterne, un iute și virtuos zbor prin imperiul spiritului. Abia mult mai târziu și treptat s-a adăugat jocului și noțiunea de contemplație, provenită din inventarul spiritual al învățământului și îndeosebi din deprinderile și practicile călătorilor în Orientul apropiat. S-a observat inconvenientul că maeștrii în mnemotehnică, altminteri lipsiți de orice alte virtuți, practicau jocuri pline de virtuozitate și capabile să ia ochii partenerilor, care puteau fi buimăciți și derutați prin rapida succesiune a nenumăratelor reprezentări. Cu timpul, această virtuozitate a fost pusă sub o interdicție mereu mai severă, iar contemplația a devenit o parte componentă foarte importantă a jocului, ba chiar chestiunea principală pentru spectatorii și auditorii fiecărui joc. Aici apare orientarea spre religiozitate. Nu mai era vorba doar de a se urmări intelectualicește, cu o atenție foarte vie și cu o memorie exersată, succesiunea ideilor și întregul mozaic spiritual al unui joc, ci și de a satisface cerința unei profunde dăruiri sufletești. Anume, după fiecare semn, invocat de conducătorul jocului respectiv, participanții păstrau asupra semnului, conținutului, originii, sensului său o severă și tăcută meditație, care-l obliga pe fiecare părtaș să-și reprezinte cu toată intensitatea prezența organică a conținutului semnului.
Tehnica și practica contemplării au fost partea de contribuție a membrilor Ordinului și a asociațiilor de joc din școlile de elită, unde se acorda cea mai mare grijă artei contemplației și meditației. Prin aceasta, ieroglifele jocului au fost puse la adăpost de pericolul de a deveni niște simple litere.
Până atunci, în ciuda preferinței pe care i-o arătaseră învățații, jocul cu mărgele de sticlă rămăsese o practică pur privată. Putea fi jucat individual, în doi, în mai mulți și, e adevărat, unele jocuri deosebit de ingenioase, bine compuse și izbutite ieșeau în evidență când și când, fiind cunoscute, admirate sau criticate de la un oraș la altul, de la o țară la alta. Dar abia acum jocul a început să capete cu încetul o nouă funcțiune, devenind o festivitate publică. Și în zilele noastre oricine poate practica liber jocul în particular, îndeosebi tineretul exersându-l astfel cu toată sârguința. Astăzi însă, expresia „jocul cu mărgele de sticlă" evocă oricui în primul rând jocurile publice festive. Ele se desfășoară sub conducerea câtorva maeștri cu o pregătire superioară, care se află în fiecare țară sub autoritatea unui ludi magister sau maestru al jocului și care sunt ascultați cu venerație de către invitați și cu cea mai concentrată atenție de către auditorii din lumea întreagă; unele dintre aceste jocuri durează zile și săptămâni întregi, iar, în vremea cât sunt celebrate, toți partenerii, ca și auditorii, trăiesc după aceleași prescripții, care se extind până și asupra numărului orelor de somn, o viață de abstinență și uitare de sine, de meditație profundă, similară vieții de pocăință, sever reglementate, duse de participanții la unul din exercițiile ordinului sfântului Ignațiu .
Puține lucruri ar mai fi de adăugat. Prin hegemonia alternativă când a uneia, când a alteia dintre științe sau arte, jocul jocurilor s-a perfecționat, devenind un fel de limbaj uni-
________________________________________________________________________
versal, prin mijlocirea căruia jucătorii erau în măsură să exprime valori în semne sugestive și să le pună în relații reciproce, în toate perioadele, jocul s-a aflat în strânsă legătură cu muzica și s-a supus mai ales unor rigori muzicale sau matematice.
O temă, două teme, trei teme erau stabilite, dezvoltate, variate și suportau un tratament similar aceluia al teniei unei fugi sau al unei compoziții concertistice. De exemplu, un joc putea să înceapă de la o configurație astronomică dată, sau de la tema unei fugi de Bach, sau de la o frază din Leibniz ori din Upanișade și, pornind de la această temă, ideea directoare sugerată putea să-și îmbogățească expresia, conform intenției și talentului jucătorului, fie prin continuări și dezvoltări, fie prin acorduri cu reprezentări înrudite. Dacă, de pildă, cel ce făcea începutul era capabil să stabilească, prin semnele jocului, paralele între muzica clasică și formula unei legi din natură, atunci, la cunoscători și maeștri, jocul se putea elibera de tema incipientă ajungând la combinații nelimitate. Vreme îndelungată, mult îndrăgite de către anumite scoli de jucători au fost alăturarea, opunerea și în cele din urmă îmbinarea armonică a două teme sau idei adverse, ca legea și libertatea, individul și colectivitatea, iar într-un astfel de joc se punea mare preț pe dezvoltarea absolut echivalentă și fără părtinire a ambelor tematici sau teme, astfel încât, din teze și antiteze, sinteza să decurgă în modul cel mai pur cu putință, în general, lăsând la o parte unele excepții geniale, jocurile cu soluții negative sau sceptice, dis-armonice nu erau agreate și, uneori, de-a dreptul interzise, ceea ce se explică prin semnificația pe care jocul, ajuns la acest nivel înalt, o avea pentru jucători. El devenise o aleasă formă simbolică a năzuinței spre desăvârșire, o alchimie sublimă, o apropiere de spiritul unic în sine, pe deasupra tuturor imaginilor și pluralităților, așadar o apropiere de Dumnezeu. Așa cum, de exemplu, gânditorii pioși din epocile mai vechi își reprezentau viața creată ca pe o cale spre Dumnezeu și concepeau varietatea lumii aparente ca desăvârșindu-se și atingându-și țelul final în unitatea divină, tot astfel figurile și formele jocului cu mărgele de sticlă construiau, făceau muzică și filozofau într-un limbaj universal, hrănit de toate științele și artele, jucându-se și năzuind spre perfecționare, spre sensul pur, spre realitatea desăvârșit împlinită.
„A realiza" era o expresie preferată printre jucători, care o interpretau ca pe o cale eficientă de la devenire la existență, de la posibilitate la realitate. Fie-ne îngăduit, aici, să amintim încă o dată frazele lui Nikolaus Cusanus citate mai sus.
De altfel, tezele teologiei creștine, în măsura în care fuseseră formulate la modul clasic și păreau astfel a aparține; tezaurului cultural general, erau desigur preluate în limbajul de semne al jocului, iar concepte fundamentale ale credinței sau texte biblice, o frază dintr-un părinte al bisericii ori din textul latinesc al misei puteau fi exprimate tot așa de ușor și e exact și preluate în joc ca și o axiomă de geometrie sau ca o melodie de Mozart. Aproape că nu am exagera deloc, dacă am cuteza să spunem: pentru cercul restrâns al adevăraților jucători cu mărgele de sticlă, jocul, deși se abținea de la orice teologie proprie, avea cam aceeași semnificație cu un serviciu religios.
În lupta lor pentru a-și menține existența în mijlocul forțelor lumii nespirituale, atât jucătorii cu mărgele de sticlă, cât și biserica romană depindeau reciproc într-o măsură mult lai mare, decât dacă s-ar fi ajuns la așa ceva printr-o hotărâre comună, deși s-ar fi găsit pentru asta nenumărate căzii, deoarece la ambele puteri lealitatea intelectuală și impulsul pur spre o formulare precisă, clară duceau la o separație de restul lumii.
________________________________________________________________________

Niciodată totuși n-a fost ratificată vreo hotărâre. Roma se mulțumea să ia față de joc o atitudine când binevoitoare, când ostilă, în congregații, căci doar n rândurile clerului înalt și foarte înalt se manifestau excelente aptitudini de jucători. Jocul, de când existau jocuri publice și un ludi magister, se afla sub protecția Ordinului și a autorităților educative, care, amândouă, se comportau față Roma cu cea mai mare curtenie și cavalerism. Papa Pius al XV-lea, care fusese pe când era cardinal un bun și zelos jucător cu mărgele de sticlă, nu numai că, devenit papă, își luă rămas bun pentru totdeauna de la joc, ci chiar încerca să-i deschidă un proces; în acele împrejurări aproape că se ajunsese ca jocul să fie interzis catolicilor.
Dar papa muri mai înainte de a se ajunge până acolo, iar o biografie foarte căutată de cititori a acestui bărbat nu lipsit de însemnătate înfățișă atitudinea lui față de jocul cu mărgele de sticlă ca pe o pasiune profundă, pe care, ca papă, a putut să și-o domine doar prin acțiuni ostile.
Practicat mai întâi liber de către persoane izolate și de asociații prietenești, însă, ce-i drept, protejat încă de multă vreme cu simpatie de autoritățile școlare, jocul a căpătat o formă de organizare publică mai întâi în Franța și Anglia, celelalte țări urmând relativ repede. Ajungându-se aici, în fiecare țară, s-au numit câte o comisie de joc și un conducător suprem al jocului, cu titlul de ludi magister, iar jocurile oficiale, desfășurate sub conducerea personală a magistrului, au fost ridicate la rangul de festivități spirituale. Firește, ca toți înalții și foarte înalții slujbași ai organizației de educație spirituală, magistrul rămânea anonim; cu excepția celor câteva persoane ce-i erau apropiate, nimeni nu-l cunoștea după numele său personal. Mijloacele oficiale și internaționale de difuzare, precum radioul și așa mai departe, stăteau numai la dispoziția jocurilor mari, oficiale, de care era răspunzător ludi magister. În afară de conducerea jocurilor publice, magistrul mai avea îndatorirea de a-i încuraja pe jucători și școlile de joc, dar ceea ce trebuiau să facă în primul rând magiștrii era să vegheze cu cea mai mare strășnicie asupra propășirii jocului. Singură comisia internațională, în care erau reprezentate toate țările, hotăra asupra acceptării în registrul jocului a unor semne și formule noi (caz aproape nemaiîntâlnit astăzi), asupra unor eventuale extinderi ale regulilor jocului, asupra oportunității sau inutilității afilierii a noi domenii. Dacă privim jocul ca pe un fel de limbaj internațional, al intelectualilor, atunci comisiile de joc din diversele țări, sub conducerea magistrului lor, pot fi considerate în totalitatea lor ca o academie care supraveghează existența, progresul și puritatea acestui limbaj. Fiecare comisie națională are în grija sa arhiva jocului, adică arhiva totalității semnelor și cheilor verificate și acceptate până acum, al căror număr a depășit de mult, considerabil, pe cel al semnelor vechiului alfabet chinezesc, în general, examenul de absolvire a unui institut de învățământ superior, îndeosebi însă a institutelor de elită, este considerat ca o pregătire preliminară suficientă pentru un jucător cu mărgele de sticlă, totuși, în mod tacit, se presupunea și se presupune și stăpânirea, la un nivel peste cel mediu, a uneia dintre științele principale sau a muzicii.
A ajunge cândva membru al comisiei de joc sau chiar ludi magister era visul mai tuturor tinerilor de cincisprezece ani din școlile de elită. Dar chiar și printre doctoranzi foarte puțini mai erau aceia care să mai nutrească în mod serios ambiția de a putea sluji activ jocul cu mărgele de sticlă și progresul lui. Toți acești pasionați ai jocului se exersau sârguincios în știința jocului și în meditații și, la „marile" jocuri, ei formau acel cerc interior de participanți reculeși și dăruiți, care conferă jocurilor publice caracterul lor festiv și le feresc de a se degrada ca acte pur decorative. Pentru acești jucători propriu-ziși și pasionați, ludi magister este un fel de principe sau mare preot, aproape o divinitate.
Pentru fiecare jucător luat în parte și chiar pentru magistru, jocul cu mărgele de sticlă este în primul rând un mod de a face muzică, oarecum în acest înțeles al cuvântului pe care l-a precizat odată Josef Knecht vorbind despre esența muzicii clasice:
„Noi considerăm muzica clasică drept chintesența și substanța culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare și expresie a acesteia, în muzica clasică se concentrează pentru noi moștenirea Antichității și a creștinismului, un spirit de cucernicie mai senin și mai eroic, o morală cavalerească desăvârșită. Căci, la urma urmelor, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. între 1500 și 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile și mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeași. Atitudinea omenească, a cărei expresie este muzica clasică, rămâne întotdeauna aceeași, întotdeauna se bizuie pe același mod de interpretare a vieții și tinde spre același mod de dominare a hazardului.
Înțelesul concretizat de muzica clasică rezidă în: cunoașterea fondului tragic al umanității, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu grația unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulți italieni sau ca la Mozart, cu liniștita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziție, o bravadă la adresa morții, un spirit cavaleresc și ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăți nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas și în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viață, activitate și suferință."
Aceste cuvinte au fost notate de un discipol al lui Knecht. Cu ele încheiem considerațiile noastre despre jocul cu mărgele de sticlă.



BIOGRAFIA LUI JOSEF KNECHT, MAGISTER LUDI


CHEMAREA

Despre originea lui Josef Knecht nu a ajuns până la noi nici o știre. Așa cum s-a întâmplat cu mulți alți elevi de elită, fie din pricină că și-a pierdut de timpuriu părinții, fie din cauza unor circumstanțe neprielnice, autoritatea educativă l-a luat din sânul familiei și l-a adoptat, în orice caz, Knecht a fost scutit de conflictele dintre școala de elită și familie, care au împovărat anii tineri ai altora asemeni lui, au îngreunat intrarea lor în Ordin și, în unele cazuri, au transformat băieți foarte dotați în caractere dificile ce-au pus educatorilor numeroase probleme. Josef Knecht face parte dintre fericiții ce par născuți și predestinați anume pentru Castalia, pentru Ordin și pentru intrarea în serviciul autorității educative; chiar dacă zbuciumul iscat de viața spirituală nu i-a rămas nicidecum necunoscut, i-a fost dat totuși să trăiască fără vreo deosebită amărăciune personală acel tragism specific oricărei vieți ce se dedică spiritului. De altfel, nu atât acest tragism însuși ne-a ispitit să dedicăm personalității lui Josef Knecht studiul nostru amănunțit; ne-a atras mult mai mult modul calm, senin, ba chiar strălucitor în care și-a înfăptuit destinul, talentul, chemarea. Ca toți oamenii de seamă, are și el al său daimonion și amor fati , dar acest amor fati ni se revelează liber de orice mohoreală și fanatism. Firește, noi nu cunoaștem cele ascunse și nu vrem să uităm că, oricât de sobri am fi și cu oricâtă bunăvoință am căuta obiectivitatea, a scrie istorie înseamnă tot a face literatură, iar a treia dimensiune a celei dintâi este ficțiunea.
Astfel, pentru a alege exemple de prima mână, noi nu știm nicidecum dacă, de pildă, Johann Sebastian Bach sau Wolfgang Amadeus Mozart au trăit corespunzător unui mod de viață voios, ori, dimpotrivă, dificil. Pentru noi trăsătura specifică a lui Mozart este grația emoționantă și amabilă a desăvârșirii timpurii, iar a lui Bach, resemnarea reconfortantă și alinătoare în fața inevitabilității suferinței și a morții, ca în fața voinței paterne a lui Dumnezeu, dar toate acestea nu le descifrăm de loc din biografiile sau din faptele vieții lor private păstrate de tradiție, ci numai din opera lor, din muzica lor. Apoi, fără să vrem, profilului lui Bach, a cărui biografie ne e cunoscută și a cărui imagine ne-o închipuim conform muzicii sale, îi mai adăugăm și soarta lui postumă: în fantezia noastră îl facem să știe într-o oarecare măsură încă din timpul vieții, surâzător și păstrând tăcerea, că întreaga lui operă va fi uitată îndată după moarte, că manuscrisele sale se vor nimici ca maculatură, că, în locul lui, unul dintre fiii săi va deveni „marele Bach" și va recolta succese, că opera lui, după ce va reînvia, se va lovi de neînțelegerea și barbariile din epoca foiletonistică și așa mai departe. Și tot astfel suntem înclinați să-i atribuim, sau să punem literaturicește pe seama lui Mozart, încă în viață și aflat în plină activitate sănătoasă și înfloritoare, conștiința că se afla sub aripa morții, presentimentul că moartea îi dădea târcoale. Oriunde există o operă, istoricul nu poate proceda altfel, el înmănunchează opera și viața unui creator ca două jumătăți ale unei unități vii. Așa facem cu Mozart sau cu Bach, așa o facem și cu Knecht, deși acesta aparține epocii noastre în esență necreatoare și deși nu a lăsat în urma lui o „operă" în sensul aceleia a pomeniților maeștri.
Dacă încercăm să reconstituim viața lui Knecht, facem totodată tentativa de a o lămuri; în calitatea noastră de istorici, regretăm profund absența aproape totală a informațiilor sigure privitoare la ultima parte a acestei vieți, dar tocmai împrejurarea că această ultimă parte a vieții lui Knecht a devenit legendară este aceea care ne-a dat curaj în întreprinderea noastră. Preluăm deci această legendă și suntem de acord cu ea, indiferent dacă e sau nu doar un produs al fanteziei cucernice. Precum nu posedăm nici o știre despre nașterea și originea lui Knecht, tot astfel nu știm nimic despre sfârșitul său. Nu avem însă nici cea mai mică îndreptățire să avansăm ipoteza că acest sfârșit ar fi fost fortuit.
Atât cât o cunoaștem, viața lui Knecht ni se arată a fi alcătuită dintr-o clară succesiune de trepte, iar dacă în presupunerile noastre asupra sfârșitului său ne raliem de bunăvoie legendei și o preluăm considerând-o credibilă, facem aceasta fiindcă ceea ce prezintă legenda ca ultimă treaptă a acestei vieți pare a corespunde întru totul celor anterioare. Recunoaștem, așadar, că trecerea acestei vieți în legendă ne apare ca organică și îndreptățită, întocmai cum dăinuirea unei stele, care a pierit pentru ochii noștri și „a căzut", nu ne provoacă nici un fel de scrupule de credință. In această lume în care trăim noi, autorul și cititorul însemnărilor de față, Josef Knecht a atins și a realizat cele mai înalte valori imaginabile, fiind, ca magister ludi, conducătorul și modelul celor ce posedau o cultură spirituală sau năzuiau spre ea, administrând și sporind într-un mod exemplar moștenirea spirituală preluată de la înaintași, având calitatea de mare preot al unui templu sfânt pentru fiecare dintre noi. Dar Knecht nu numai că a atins și a ocupat domeniul unui maestru, vârful cel mai înalt al ierarhiei noastre; el l-a și depășit, ridicându-se mai presus, ca să atingă dimensiuni pe care noi le putem doar bănui cu evlavie, și tocmai prin aceasta ni se pare că și biografia lui, pe deplin adecvată și corespunzătoare vieții sale, a depășit dimensiunile obișnuite și a trecut la sfârșit în legendă. Acceptăm acest fapt minunat și ne bucurăm de el, fără a mai voi să aducem multe lămuriri. Dar, în măsura în care viața lui Knecht e istorie ― ceea ce și este până într-o zi foarte precisă ―, o vom trata ca atare și ne-am străduit să redăm știrile păstrate de tradiție întocmai cum le-am aflat în cursul cercetărilor noastre.
Din copilăria lui, adică din vremea când a fost primit în școlile de elită, cunoaștem doar o singură întâmplare, dar o întâmplare însemnată și cu o importanță simbolică, deoarece ea constituie primul mare apel pe care i l-a adresat spiritul, primul act al chemării, și este semnificativ că acest prim apel i-a venit nu din partea științei, ci a muzicii. Datorăm cunoașterea acestui fragment de biografie, ca aproape tot ceea ce știm despre viața personală a lui Knecht, însemnărilor unui învățăcel în jocul cu mărgele de sticlă, un admirator devotat care a așternut pe hârtie multe cuvinte și povestiri rostite de marele său învățător.
Pe vremea aceea, Knecht trebuie să fi avut doisprezece sau treisprezece ani și era elev la școala de latină din orășelul Berolfingen situat la marginea pădurii Zaber, orășel ce-a fost probabil și locul nașterii sale. E adevărat, băiatul era de multă vreme bursier al școlii de latină, iar colegiul profesoral, dar mai ales profesorul de muzică, îl și recomandase de două sau de trei ori autorităților superioare, pentru a fi primit în școlile de elită, fără însă ca el să știe ceva și fără să fi avut vreun contact cu elita sau chiar cu maeștrii din cadrul autorității educative celei mai înalte, într-o zi, profesorul său de muzică (pe atunci lua lecții de violină și lăută) l-a încunoștințat că la Berolfingen va veni probabil în curând maestrul muzicii, pentru a inspecta modul în care e predată în scoală muzica, așa că el, Josef, să exerseze cu sârguință, pentru a nu se pune pe sine și pe profesorul său în încurcătură. Vestea l-a tulburat profund pe băiat, deoarece el știa firește foarte bine cine este maestrul muzicii și că acesta nu vine ― ca de pildă inspectorii școlari ce apăreau de două ori pe an ― din vreuna din zonele superioare ale autorităților educative, ci că este unul dintre cei doisprezece semizei, unul dintre cei doisprezece conducători supremi ai acestei autorități vrednice de cel mai mare respect, reprezentând pentru toată țara instanța supremă în ceea ce privește muzica. Așadar, maestrul muzicii însuși, magister musicae în persoană, urmează să vină la Berolfingen în toată lumea mai exista doar o singură ființă care putea să-i apară băiatului Josef și mai legendară și tainică: maestrul jocului cu mărgele de sticlă. Sufletul lui era plin de o evlavie uriașă și temătoare față de maestrul muzicii, care-și vestise sosirea; și-l imagina pe acest bărbat când ca pe un rege, când ca pe un vrăjitor, când ca pe unul dintre cei doisprezece apostoli sau ca pe unul dintre marii artiști legendari din epocile clasice ― de pildă un Michael Prätorius , un Claudio Monteverdi, un J.J. Froberger sau Johann Sebastian Bach ― și se bucura tot pe atât pe cât se temea de clipa când avea să apară astrul.
Faptul că unul dintre semizei și arhangheli, unul dintre conducătorii misterioși și atotputernici ai lumii spirituale va apărea în carne și oase în orășel și în școala de latină, că avea să-l vadă, că, poate, maestrul îi va adresa cuvântul, îl va examina, îl va dojeni sau lăuda, toate acestea reprezentau un mare eveniment, un fel de minune și o rară apariție cerească; după afirmațiile profesorilor, era pentru prima dată de câteva decenii când un magister musicae în persoană vizita orașul și mica scoală de latină. Băiatul își imagina evenimentul iminent în multe chipuri, se gândea mai ales la o mare festivitate și recepție publică, așa cum fusese aceea la care asistase cu prilejul instalării în funcție a primarului, cu muzică de alămuri și străzi pavoazate cu steaguri, poate chiar focuri de artificii, iar colegii lui Knecht își închipuiau lucrurile la fel și nutreau aceleași speranțe. Bucuria lui anticipativă era umbrită numai de gândul că el însuși se va afla probabil prea aproape de acest bărbat ilustru și că, în fața marelui cunoscător, s-ar putea face de râs cu muzica și cu răspunsurile sale într-un mod cu totul insuportabil. Dar teama aceasta era nu numai chinuitoare, ci și dulce, iar, în toată taina și fără să și-o mărturisească, găsea că întreaga serbare așteptată, cu steaguri și focuri de artificii, nu va fi nici pe departe atât de frumoasă, de impresionantă, de importantă și, în ciuda tuturor, atât de minunat de veselă ca împrejurarea că el, micul Josef Knecht, avea să-l vadă din imediata apropiere pe acest bărbat, ba chiar că dânsul vizita orășelul Berolfingen nițelus și din pricina lui, a lui Josef, căci maestrul venea doar pentru a inspecta modul de predare a muzicii, iar profesorul de muzică socotea vădit drept posibil să-l examineze și pe el.
Dar poate că, ah, poate că nu se va ajunge până acolo, era aproape cu neputință, maestrul va avea cu siguranță altceva de făcut decât să asculte niște băiețași cântând la vioară, dânsul va dori să-i vadă și să-i audă numai pe școlarii mai mari și mai avansați. Cu aceste gânduri a așteptat băiatul ziua vizitei, iar ziua a sosit și a început cu o dezamăgire: pe ulițe n-a răsunat nici o fanfară, fațadele caselor n-au fost împodobite cu nici un fel de steaguri și cununi, au trebuit să-și ia cărțile și caietele ca-n fiecare zi și să se ducă la obișnuitele ore de curs, și nici măcar în sălile de clasă nu s-a văzut nici cea mai mică urmă de pavoazare festivă, totul arăta ca într-o zi obișnuită.
Au început cursurile, profesorul, îmbrăcat în costumul lui de totdeauna, n-a pomenit prin nici o cuvântare și prin nici o vorbă despre marele oaspete de onoare.
În a doua sau a treia oră de curs, evenimentul s-a produs totuși; cineva a bătut la ușă, în clasă a intrat pedelul școlii, l-a salutat pe învățător și î anunțat că elevul Josef Knecht trebuie să se prezinte într-un sfert de oră la profesorul de muzică, pieptănat cuviincios, cu mâinile și unghiile curate. Knecht a pălit de teamă, a părăsit școala clătinându-se, a trecut în fugă la internat, și-a lepădat cărțile, s-a spălat și s-a pieptănat, și-a luat tremurând cutia de vioară și caietul de exerciții, apoi a pășit, sugrumat de emoție, spre sălile de muzică din construcția anexă. Un coleg, pradă aceleiași tulburări, l-a întâmpinat pe scară, i-a arătat o cameră de exerciții și i-a adus la cunoștință:
― Trebuie să aștepți aici, până când vei fi chemat.
N-a durat mult, dar lui i s-a părut o veșnicie până când chinul așteptării a luat sfârșit. Nu l-a chemat nimeni, însă în încăpere a intrat un bărbat, un bărbat foarte bătrân, după cum i s-a părut la început, un bărbat nu prea înalt, cu părul alb, cu o față frumoasă și luminoasă și cu ochi pătrunzători de un albastru deschis, de privirea cărora te-ai fi putut teme, numai că nu erau doar pătrunzători, ci și veseli, de o veselie nu râzătoare sau zâmbitoare, ci calmă și sclipind potolit. Bărbatul i-a întins mâna și l-a salutat cu o înclinare a capului, s-a așezat gânditor pe taburetul din fața vechiului pian pentru exerciții și i-a spus:
― Tu ești Josef Knecht? Profesorul tău pare mulțumit de tine, cred că îi ești drag. Hai să facem împreună puțină muzică.
Knecht își scosese mai dinainte vioara din cutie, bătrânul lovi clapa notei la, băiatul își acordă instrumentul, apoi îl privi întrebător și cu teamă pe maestrul muzicii.
― Ce ți-ar plăcea să cânți? întrebă maestrul. Școlarul nu reuși să îngaime o vorbă de răspuns, sufletul îi era plin de venerație față de bătrân, nu mai văzuse niciodată până atunci un om ca el. Șovăind, își luă caietul de note și îl întinse maestrului.
― Nu, spuse acesta, aș dori să cânți pe dinafară, și nu o bucată de exercițiu, ci orice altceva, ceva ce știi pe de rost, poate vreun cântec care ți-e drag.
Knecht însă era tulburat și vrăjit de această față și de acești ochi și n-a răspuns nimic; îi era tare rușine de zăpăceala lui, dar de vorbit nu putea. Maestrul nu părea zorit. Bătu cu un deget pe clapele pianului primele note ale unei melodii, îl privi întrebător pe băiat, acesta dădu din cap și cântă numaidecât și bucuros, împreună cu maestrul; melodia era unul dintre cântecele cele vechi, cântate adesea în școală.
― Încă o dată! spuse maestrul.
Knecht repetă melodia, iar bătrânul cântă acum vocea a doua. Cântecul răsună astfel pe două voci în mica încăpere pentru exerciții.
― Încă o dată!
Knecht cântă, și maestrul îl acompanie cu vocile a doua și a treia. Frumosul cântec răsună în cameră pe trei voci.
― Încă o dată!
Și maestrul ținu acompaniamentul pe trei voci.
― Frumos cântec! zise maestrul încet. Cântă-l acum o dată în tonalitatea veche!
Knecht urmă îndemnul și cântă, maestrul îi dăduse primul ton, apoi îl acompanie intonând celelalte trei voci. Și bătrânul spunea tot mereu:
― Încă o dată!
Cântecul suna de fiecare dată mai voios. Knecht cântă melodia principală, tenorul, acompaniat mereu de două până la trei contravoci. Astfel intonară Cântecul de multe ori; nu mai era necesară nici o înțelegere prealabilă, și cu fiecare repetare cântecul se îmbogățea de la sine cu noi ornamente și triluri. Mica încăpere goală, învăluită în lumina veselă dinainte de amiază, vibra sărbătorește de ecoul notelor.
După un răstimp, bătrânul puse capăt exercițiului.
― Ne oprim aici? întrebă el.
Knecht răspunse negativ cu o clătinare a capului și începu cântecul din nou, celălalt interveni bucuros cu cele trei voci ale sale, iar cele patru voci își trasară liniile subțiri și limpezi, dialogară între ele, se sprijiniră una pe alta, se întretăiară, se rotiră una în jurul celeilalte alcătuind arcuri și figuri voioase, băiatul și bătrânul nu se mai gândeau la nimic altceva, se dăruiră frumoaselor linii înfrățite și figuri pe care acestea le compuneau întâlnindu-se, făceau muzică prinși în plasa lor, se legănau ușor o dată cu ele, dând ascultare unui dirijor nevăzut.
Până când, melodia ajungând din nou la sfârșit, maestrul întoarse capul și întrebă:
― Þi-a plăcut, Josef?
Knecht îl privi cu ochi luminoși și plini de recunoștință. Strălucea, dar nu scoase o vorbă.
― Știi, îl întrebă acum maestrul, ce este o fugă?
Knecht făcu o figură deznădăjduită. Ascultase până atunci fugi, dar la cursuri încă nu ajunseseră până la studierea acestei forme muzicale.
― Bine, spuse maestrul, atunci am să-ți arăt eu. Cel mai repede ai să pricepi dacă vom improviza noi înșine o fugă. Așadar: în primul rând fuga are o temă, iar tema n-o vom căuta prea mult, o vom lua din cântecul nostru.
Bătrânul cântă la pian o mică succesiune de note, o părticică din melodia cântecului, care suna minunat, chiar așa fragmentată, fără cap și coadă. Repetă tema, apoi numaidecât continuă, prima intrare apăru îndată, a doua preschimbă cvinta într-o cvartă, a treia intrare o repetă pe cea dintâi cu o octavă mai sus, la fel a patra pe a doua, după care expozițiunea se încheie cu o clauzulă în tonalitatea dominantei. A doua executare a fragmentului aduse modulații încă mai libere în alte tonalități, a treia, cu o înclinație spre subdominantă, se încheie cu o clauzulă în tonul fundamental. Băiatul ședea cu privirile ațintite asupra iscusitelor degete albe ale celui ce cânta la pian, vedea oglindindu-se ușor pe chipul concentrat al acestuia evoluția dezvoltării temei muzicale, în timp ce ochii bătrânului se odihneau sub pleoapele pe jumătate închise. Inima băiatului clocotea de venerație, de iubire pentru maestru, iar urechile lui percepeau fuga, i se părea că astăzi ascultă pentru prima dată muzică, dincolo de opera muzicală ce lua ființă în fața lui simțea spiritul, armonia dătătoare de fericire dintre lege și libertate, dintre supunerea slujitorului și puterea stăpânului; sufletul i se umplea de devotament și dăruire față de acest spirit și acest maestru, se vedea pe sine și viața lui și vedea în aceste clipe lumea întreagă condusă, pusă în bună rânduială și lămurită de duhul muzicii; iar când cântecul ajunse la sfârșit, îl mai văzu un scurt răstimp pe cel venerat, pe vrăjitor și pe rege, aplecat înainte peste clapele pianului, cu pleoapele pe jumătate închise, cu fața ușor luminată din interior, și nu știa dacă trebuia să jubileze de fericirea acestor clipe sau să plângă fiindcă trecuseră.
Atunci bărbatul cel bătrân se ridică încet de pe taburetul din fața pianului, îl privi cu ochii albaștri și voioși, iscoditor și în același timp nespus de prietenos și spuse:
― Niciodată doi oameni nu pot deveni mai lesne prieteni decât atunci când fac împreună muzică. Frumos lucru. Nădăjduiesc că vom rămâne prieteni, tu și cu mine. Poate că ai să înveți și tu, Josef, se compui fugi.
Zicând acestea, îi dădu mâna și se îndreptă spre ieșire; în ușă se mai întoarse o dată și-l salută de despărțire cu o privire și cu o mică înclinare prietenească din cap.
După mulți ani, Knecht îi va povesti elevului său: Când a ieșit din clădire, orașul și lumea i s-au părut mult mai schimbate și mai pline de farmec decât dacă ar fi fost împodobite cu drapele și cununi, cu panglici și focuri de artificii. Trăise evenimentul chemării, care pe bună dreptate poate fi numit o sfântă taină: întruchiparea vizibilă și ademenitoarea deschidere a porților lumii ideale, pe care tânărul lui suflet n-o cunoscuse până atunci, decât, parte, din auzite, parte din visurile lui înflăcărate. Această lume exista nu numai undeva în depărtare, în trecut sau în viitor, nu, era acolo și era activă, își arunca razele, trimitea crainici, apostoli, soli, bărbați ca acest bătrân maestru, care, de altminteri, după cum voia să creadă acum Josef, nici nu era propriu-zis chiar așa de bătrân. Iar din această lume, printr-unul dintre venerabilii săi soli, îi sosise o bunavestire și o chemare și lui, micului elev al unei școli de latină! Această însemnătate o căpătase pentru el împrejurarea trăită, și au trebuit să se scurgă câteva săptămâni, până când să știe cu adevărat și să se convingă că evenimentului magic din acel ceas binecuvântat îi corespunde și un eveniment concret din lumea reală, că acea chemare nu fusese numai o fericire și o bunavestire tăinuite în propriu-i suflet și în propria-i conștiință, ci și un dar și o bunavestire venite din partea puterilor lumești. Căci vreme îndelungată n-a putut rămâne ascuns faptul că vizita maestrului muzicii nu fusese olimpia întâmplare și nici o inspecție școlară propriu-zisă. încă de mai mult timp, pe baza rapoartelor trimise de profesorii săi, numele lui Knecht se afla pe listele școlarilor ce păreau vrednici să-și facă educația în școlile de elită sau care erau propuși în acest scop autorităților superioare, întrucât acest băiat cu numele de Knecht fusese nu numai elogiat ca latinist și ca un caracter plăcut, ci și recomandat și lăudat în mod special de profesorul său de muzică, maestrul muzicii se oferise ca, folosind prilejul unei călătorii oficiale, să dedice câteva ore unei vizite în orășelul Berolfingen, unde să-l examineze pe respectivul școlar.
Pe maestru nu-l preocupaseră prea mult latina, nici dexteritatea băiatului în mânuirea viorii (în privința asta se bizuia pe certificatele profesorilor, pentru studierea cărora și-a dedicat totuși o oră), cât mai ales dacă băiatul are în întreaga lui ființă stofă de muzician în sensul înalt al cuvântului, dacă e înclinat către slujirea entuziastă, subordonată, cucernică a cultului, în genere, profesorii de la școlile publice superioare erau, din bune motive, de-a dreptul generoși în recomandarea de elevi pentru „elită", în orice caz se iveau câteodată cazuri de favoritism din intenții mai mult sau mai puțin necinstite, și nu rareori câte un profesor recomanda stăruitor, din lipsă de perspectivă, vreun elev preferat care, în afară de sârguință, ambiție și atitudine șireată față de profesor, avea puține alte calități. Maestrul muzicii era pornit cu deosebire împotriva unor asemenea recomandări, el vedea dintr-o privire dacă cel examinat este conștient că în acea clipă e vorba de viitorul și cariera sa și vai de școlarul care-l întâmpina cu prea multă amabilitate, cu o înțelegere prea sigură a importanței momentului și cu viclenie sau chiar încerca să-l aduleze; un asemenea elev era în unele cazuri respins mai înainte ca vreo examinare să fi început.
Școlarul Knecht îi plăcuse însă maestrului muzicii, îi plăcuse foarte mult, încă în timpul călătoriei de întoarcere se gândise cu satisfacție la el; nu-și făcuse despre dânsul nici un fel de notițe și însemnări în caiet, ci purta cu sine amintirea băiatului proaspăt și modest și, îndată după înapoiere, îi scrise cu propria-i mână numele pe lista elevilor examinați personal de un membru al autorităților supreme și găsit vrednic de a fi acceptat.
Josef auzise în scoală vorbindu-se ocazional, și pe tonuri cu totul diferite, despre această listă, numită printre elevii cursului de latină „cartea de aur", dar pomenită câteodată și cu titlul batjocoritor de „catalog al parveniților". Când vreun profesor se referea la această listă, fie și mimai pentru a admonesta un elev, spunându-i că unui ins ca el nu-i poate trece, firește, niciodată prin minte că va ajunge atât de departe, până la paginile ei, atunci vocea sa căpăta un ton solemn, respectuos și chiar inflexiunea caracteristică omului ce-și dă importanță.

63

Când însă despre catalogul parveniților vorbeau școlarii, d făceau de cele mai multe ori cu dispreț și cu o indiferență cam exagerată. Odată, Josef îl auzise pe un elev spunând:
― Ei, na, eu scuip pe tâmpenia asta de catalog al parveniților! Merită să te bizui numai pe ăla care nu ajunge să fie înscris în el. Profesorii trimit acolo numai târâturile și lingăii.
După minunatul eveniment pe care-l trăise, pentru Knecht a urmat o perioadă memorabilă. Mai întâi n-a știut nicidecum că făcea parte dintre electi , că aparținea și el acelei flos juventutis , cum erau numiți în cadrul Ordinului elevii de elită; la început nu s-a gândit deloc la urmările practice și la consecințele palpabile pe care evenimentul avea să le aibă asupra sorții sale și a vieții lui de toate zilele și, în vreme ce pentru profesorii săi era un școlar de pe acum selecționat și gata de plecare, el însuși își trăia chemarea aproape numai ca pe un fenomen pur interior. Chiar și așa, faptul constituia o cotitură bruscă în viața lui. Deși ora petrecută cu marele vrăjitor împlinea sau apropia de inima lui ceva presimțit mai de mult, totuși tocmai acea oră separa clar ziua de azi de cea de mâine, trecutul de prezent și viitor, întocmai cum cineva deșteptat dintr-un vis nu se poate îndoi că e treaz, chiar când s-a sculat în aceleași împrejurimi pe care le-a văzut și în somn. Există multe feluri și forme ale chemării, miezul și sensul trăirii rămân însă mereu aceleași: sufletul e trezit la viață, metamorfozat sau sporit de faptul că, în loc de vise și presentimente interioare, răsună deodată și pătrunde în el din afară un apel, un fragment al realității, în cazul lui Knecht, fragmentul de realitate fusese ființa maestrului: maestrul muzicii, știut numai ca o figură îndepărtată, venerabilă, de semizeu, un arhanghel din cele mai înalte sfere celeste, apăruse în fața lui în carne și oase, avusese ochi albaștri atotștiutori, se așezase pe un taburet la pianul de exerciții, făcuse muzică împreună cu Josef, o muzică minunată, îl arătase aproape fără cuvinte ce este propriu-zis muzica, îl binecuvântase și apoi pierise iar.
Mult prea plin și preocupat de ecoul imediat, interior al evenimentului trăit, Knecht n-a fost la început deloc în stare să reflecteze asupra a ceea ce avea probabil să urmeze și să rezulte din toate acestea, întocmai cum o plantă tânără, dezvoltându-se o vreme în liniște și șovăind, începe brusc să respire și să crească mai viguros, ca și cum ar fi devenit conștientă dintr-o dată, într-un ceas al minunilor, de legea ființei sale, iar acum se străduiește din toată inima spre propria-i împlinire, tot astfel, după ce-l atinsese mâna vrăjitorului, băiatul începu să-și adune și să-și încordeze puterile, repede și cu patimă; se simțea transformat, se simțea crescând, simțea că între el și lume au apărut noi relații de tensiune și armonie, era în stare în unele ore să rezolve la muzică, latină, matematici teme ce depășeau cu mult vârsta lui și capacitatea colegilor săi, simțindu-se atunci capabil de orice realizare; în alte ore putea să uite totul și să viseze cu o duioșie și dăruire noi pentru el, să asculte vântul sau ploaia, să rămână cu privirile ațintite asupra unei flori ori asupra undei unei ape curgătoare, nepricepând nimic, intuind totul, răpit de simpatie, de curiozitate, de dorința de a înțelege, târât dinspre propriu-i eu către ceilalți, către lume, către mister și sfintele taine, către jocul chinuitor de frumos al fenomenelor.
Începând astfel din interior și crescând până la întâlnirea și confirmarea reciprocă dintre lumea lui lăuntrică și lumea exterioară, chemarea s-a desăvârșit pentru Josef Knecht într-o absolută puritate; băiatul i-a suit toate treptele, i-a gustat toate momentele de fericire și spaimele. Nobilul fenomen, istoria adolescenței și preistoria tipică a oricărui spirit de elită, a ajuns la împlinire, fără să fie tulburat de dezvăluiri și indiscreții bruște; lumea interioară și cea din afară au acționat și s-au dezvoltat una către cealaltă într-un mod armonios și echilibrat. Când, la sfârșitul acestei evoluții, școlarul a devenit conștient de situația lui și de soarta sa exterioară, când s-a văzut tratat de către profesori ca un coleg și ca un oaspete de onoare, a cărui plecare era așteptată în fiece clipă, iar de către colegi pe jumătate admirat sau invidiat, pe jumătate ocolit, ba chiar suspectat, batjocorit și urât de unii adversari, mereu mai izolat și părăsit de prietenii de până atunci ― în acel moment un fenomen similar de despărțire și însingurare se desăvârșise încă de mult în el, iar în sufletul său, în propria-i simțire interioară profesorii se transformaseră tot mai mult din superiori în camarazi, prietenii de altădată deveniseră niște tovarăși de drum pe care îi lăsa în urmă, în școala și în orașul său nu se mai simțea ca între ai săi și în locul ce i se cuvenea; toate acestea erau pătrunse acum de o moarte stranie, de un fluid al irealității, aidoma unor lucruri ce aparțineau trecutului, deveniseră ceva provizoriu, ca niște haine uzate ce nu mai puteau fi purtate nicidecum.
Iar această dislocare dintr-un mediu familiar armonios și îndrăgit până atunci, această desprindere dintr-un mod de trai ce nu-i mai aparținea și devenise pentru el necorespunzător, această viață a celui care-și ia rămas bun, care e chemat altundeva, o viață întreruptă de ore de cea mai mare fericire și de o strălucitoare simțire de sine, deveniseră spre sfârșit un chin teribil, o apăsare și o suferință aproape insuportabile, căci băiatul se vedea părăsit de toate, fără să-și dea seama dacă nu cumva el e cel ce se leapădă de cele din jur, dacă nu cumva această stingere în moarte și înstrăinare în mijlocul lumii familiare și îndrăgite se produc din vina lui, datorită orgoliului său, aroganței, trufiei, lipsei sale de pietate și de iubire. Printre suferințele pe care le aduce cu sine orice chemare adevărată acestea sunt cele mai amare. Pentru cel ce-a primit-o, chemarea nu reprezintă numai un dar și o poruncă, ci și povara unui fel de vină, întocmai cum se întâmplă cu soldatul ales din rândurile camarazilor și avansat ofițer și care se dovedește cu atât mai vrednic de această avansare, cu cât o plătește mai scump cu un sentiment de vinovăție, ba chiar cu o conștiință împovărată de remușcări față de camarazii săi.
Totuși Knecht era decis să suporte această evoluție, netulburat și în deplină nevinovăție: când, în cele din urmă, consiliul profesoral îi aduse la cunoștință că a fost evidențiat și că va fi primit în curând în școlile de elită, vestea l-a surprins o clipă, deși îndată după aceea noutatea i-a părut ceva de mult știut și așteptat. Abia atunci i-a venit în minte faptul că încă de câteva săptămâni auzise când și când strigându-se după el, ca o batjocură, cuvântul electus sau „băiat de elită". Auzise cuvântul, dar numai pe jumătate, iar acest cuvânt nu exprimase niciodată altceva decât ironie. Nu electus voiseră să-l numească băieții, credea el, ci „Tu, ăla, care în trufia ta te ții drept un electus!"
Uneori suferise mult din pricina acestor răbufniri ale sentimentului de înstrăinare dintre el și colegii lui, dar un electus nu se considerase propriu-zis niciodată: devenise conștient de chemarea sa nu ca de o ridicare în rang, ci ca de o bună-vestire și o promovare interioară. Și totuși: în ciuda tuturor, n-a știut el ce va urma, n-a intuit mereu, n-a simțit-o de sute de ori? Acum rodul se copsese, avânturile lui de fericire erau confirmate și legitimate, suferințele lui avuseseră un sens, haină veche de nepurtat și strimtă putea fi lepădată, i se pregătise alta nouă.
O dată cu primirea lui în rândurile elitei, viața lui Knecht fusese transplantată pe alt teren, băiatul făcuse primul pas decisiv în evoluția sa. Nu întotdeauna acceptarea oficială a unul elev distins în rândurile elitei corespunde cu trăirea unei chemări interioare. Acesta este un har sau dacă am voi să ne exprimăm cu vorbe banale, e o întâmplare norocoasă. Viața celui ce se întâlnește cu ea are un plus întocmai cum posedă un plus cel căruia norocul i-a dăruit fericite însușiri trupești și sufletești. Majoritatea școlarilor de elită, ba chiar aproape toți, își consideră selecționarea pe un mare noroc, ca pe o distracție de care sunt mândri și foarte mulți dintre ei și-au dorit cu înfocare această distincție. Dar trecerea de la obișnuitele școli din locurile natale în școlile din Castalia e pentru majoritatea celor selecționați mai anevoioasă decât și-au închipuit și aduce cu sine unele dezamăgiri neașteptate. Trecerea aceasta este o despărțire și o renunțare foarte grea mai ales pentru toți acei școlari s-au bucurat de fericire și dragoste în casa părintească, astfel că se și produce, îndeosebi în primii doi ani petrecuți în școlile de elită, un număr deloc neglijabil de retrageri al lor motiv nu coristă în lipsa de talent și râvnă, ci în incapacitatea școlarilor de a se deprinde cu viața de internat și, mai ales) cu gândul de a se desprinde în viitor din ce în ce mai mult de legăturile cu familia și cu patria și de a nu mai cunoaște și respecta în cele din urmă altă apartenență decât aceea ța Ordin. Există când și când și școlari pentru care, dimpotrivă, Acceptarea în rândurile elitei reprezenta în principal tocmai eliberarea din casa părintească și dintr-o școală nesuferit. Aceștia, scăpați de sub tutela unui tată sever sau a unui învățător ce le era antipatic, răsuflau ușurați, ce-i drept, un răstimp, dar, sperând că trecerea va reprezenta o schimbare fundamentală și, de fapt, imposibilă a întregii lor vieți, cădeau repede pradă deziluziei.
Nici chiar ambițioșii propriu-ziși și elevii model, pedanții, nu puteau rezista întotdeauna în Caș talia; nu pentru că n-ar fi fost apți pentru studiu, ci pentru că în școlile de elită nu era vorba numai de studii și de o pregătire specială, ci și de obiective educative și artistice în fața cărora unul sau altul depuneau armele. Totuși, în sistemul celor patru mari școli de elită, cu numeroasele lor subdiviziuni și sucursale, era loc pentru afirmarea a diverse aptitudini, iar un matematician sau un filolog sârguincios, dacă dădea cu adevărat semne de viitor savant, nu trebuia să vadă un pericol în lipsa de talent muzical sau filozofic. Câteodată existau chiar și în Castalia tendințe categorice în direcția cultivării unei specializări științifice pure, sobre, iar campionii acestor tendințe nu numai că luau o atitudine critică și batjocoritoare față de „fanteziști", adică față de cei cu înclinații muzicale și artistice, ci și renegau și prohibeau uneori de-a dreptul în cercurile lor orice fel de preocupare artistică, îndeosebi jocul cu mărgele de sticlă.
Deoarece viața lui Knecht, în măsura în care ne e cunoscută, s-a desfășurat în întregime în Castalia, cel mai liniștit și vesel district din țara noastră muntoasă, numit adesea pe vremuri, după o expresie a poetului Goethe, și „Provincia pedagogică", voim să conturăm pe scurt încă o dată, cu pericolul de a-l plictisi pe cititor cu lucruri de mult cunoscute, această vestită Castalie și structura școlilor sale. Aceste școli, numite pe scurt școlile de elită, constituie un înțelept și elastic sistem de selecție, prin mijlocirea căruia conducerea (un așa-numit „consiliu de studiu" format din douăzeci de consilieri, dintre care zece reprezintă autoritățile școlare, iar zece Ordinul) îi strânge laolaltă pe elevii cei mai dotați din toate părțile și școlile țării, în scopul pregătirii noilor cadre pentru Ordin și pentru toate funcțiile importante din instituțiile educative și din învățământ. Numeroase școli normale, gimnazii și așa mai departe din țara noastră, fie umaniste, fie tehnice și de științe naturale sunt pentru mai mult de nouăzeci la sută dintre tinerii noștri studioși niște scoli pregătitoare în vederea practicării așa-numitelor profesiuni libere, se încheie cu examenul de maturitate, poarta de intrare în instituțiile de învățământ superior, unde este absolvit un anumit program de cursuri pentru fiecare specialitate.
Acestea sunt etapele școlare normale, cunoscute oricui, pe care le parcurg tinerii noștri studioși; școlile respective impun exigențe mai mult sau mai puțin severe și-i elimină după posibilități pe cei nedotați. Paralel sau deasupra acestor scoli evoluează însă sistemul școlilor de elită, în care sunt acceptați numai elevii care se dovedesc foarte distinși în ceea ce privește talentul și caracterul. Depistarea lor nu se face prin mijlocirea unor examene; elevii de elită sunt selecționați de profesorii lor, după libera apreciere a acestora, și recomandați autorităților din Castalia. Astfel, într-o zi, un elev de unsprezece-doisprezece ani este încunoștințat de profesorul său că s-ar putea ca în semestrul viitor să treacă la o școală castaliană și că ar fi bine să se autoanalizeze dacă se simte chemat și atras de așa ceva. Dacă, după scurgerea timpului de reflecție, elevul răspunde afirmativ, răspuns care include și încuviințarea necondiționată a ambilor părinți, atunci elevul este supus la probe de către una dintre școlile de elită. Conducătorii și profesorii superiori ai acestor școli (care nu sunt profesori universitari) formează „autoritatea educativă", sub îndrumarea căreia se află întregul învățământ și toate organizațiile spirituale din țară. Pentru cel care a devenit elev de elită, în cazul în care nu eșuează într-o oarecare etapă a școlarității și nu trebuie să fie trimis înapoi în școlile obișnuite, problema studiului în vederea specializării și a câștigării existenței nu se mai pune, căci dintre elevii de elită se recrutează membrii „Ordinului" și componenții ierarhiei autorității cărturărești, de la profesori până la cei ce dețin funcțiile cele mai înalte: cei doisprezece directori de studii sau „maeștri" și ludi magister, conducătorul jocului cu mărgele de sticlă. De cele mai multe ori, ultima etapă a învățământului din școlile de elită se încheie la vârsta de douăzeci și doi până la douăzeci și cinci de ani, și anume prin primirea în Ordin. De aici înainte, la dispoziția foștilor elevi de elită se află așezămintele culturale și institutele de cercetări ale Ordinului și ale autorității educative: universitățile de elită rezervate pentru ei, bibliotecile, arhivele, laboratoarele și așa mai departe, împreună cu un mare corp profesoral și cu amenajările pentru practicarea jocului cu mărgele de sticlă.
Cel care dă dovadă, în vremea anilor de scoală, de aptitudini deosebite pentru o anumită specialitate, pentru limbi, pentru filozofie, pentru matematici sau orice altceva, este transferat, odată ajuns pe treptele superioare ale școlilor de elită, la acel curs care oferă talentului său hrana optimă; cei mai mulți dintre acești elevi sfârșesc ca profesori de specialitate la școlile și universitățile publice și, chiar dacă au părăsit Castalia, rămân toată viața membri ai Ordinului, adică se mențin la distanță și într-o rezervă strictă față de cei „obișnuiți" (care nu au absolvit o scoală de elită) și nu pot deveni niciodată ― decât cu condiția ieșirii din Ordin ― specialiști „liber profesioniști", ca medicul, avocatul, tehnicianul și așa mai departe, ci se supun toată viața regulilor Ordinului, care impun, între altele, renunțarea la orice proprietate personală și celibatul; poporul îi numește, pe jumătate în derâdere, pe jumătate respectuos, „mandarini". In modul acesta, cei mai mulți dintre foștii elevi de elită își află destinația definitivă. Ceilalți, foarte puțini, aleși printr-o ultimă și extrem de fină selecție din rândurile elevilor de la școlile castaliene, sunt reținuți pentru a se dedica unui studiu liber pe o durată nelimitată și unei vieți spirituale contemplative și zeloase. Elementele foarte dotate, care nu sunt totuși apte să devină profesori sau să ocupe funcții de răspundere în cadrul autorității educative superioare sau inferioare din cauza unor inegalități de caracter ori din alte motive, ca de pildă unele defecte fizice, continuă să studieze, să facă cercetări, să colecționeze tot restul vieții, ca pensionari ai autorității, contribuția lor în cadrul colectivității constând mai ales în activități pur savante. Unii sunt repartizați, în calitate de consilieri, pe lângă comisiile de redactare a dicționarelor, pe lângă arhive, biblioteci și așa mai departe, alții își desfășoară munca savantă după deviza lartpour lart, câțiva dintre aceștia și-au dedicat viața unor lucrări de un interes foarte restrâns și adesea bizare, ca, de exemplu, acel Lodovicus Crudelis care, după o strădanie de treizeci de ani, a tradus în limba greacă și în sanscrită toate textele egiptene păstrate, sau acel cam ciudat Chattus Calvensis II, care a lăsat, în patru impozante volume in-folio manuscrise, o operă despre Pronunția latină în Universitățile Italiei meridionale către sfârșitul secolului al doisprezecelea. Această operă fusese concepută ca o primă parte dintr-o Istorie a pronunției latine din secolul al doisprezecelea până în cel de-al șaptesprezecelea, dar în ciuda celor o mie de file manuscrise ale sale, nu constituie decât un fragment care n-a mai fost continuat de nimeni.
E lesne de înțeles că pe seama unor asemenea lucrări pur savante se făceau unele glume, iar valoarea lor reală pentru viitorul științei și obștea poporului nu poate fi în nici un fel calculată. Cu toate acestea, este cunoscut că știința, întocmai ca în vremurile mai vechi arta, are nevoie de un câmp de afirmare cu limite destul de largi, iar când și când cercetătorul, dedicându-se unei teme oarecare, de care nu se mai interesează nimeni altcineva în afară de el, poate acumula cunoștințe ce aduc servicii extrem de prețioase colegilor săi contemporani, întocmai ca un dicționar sau o arhivă, în măsura posibilităților, lucrările savante, ca acelea citate, erau și tipărite. Oamenilor de știință propriu-ziși li se îngăduia să-și desfășoare studiile și jocurile într-o libertate aproape deplină și nu li se imputa că unele dintre lucrările lor nu aduceau aparent nici un folos direct poporului și colectivității, putând să apară în ochii necărturarilor ca o joacă și un lux. Unii dintre acești savanți erau luați în râs din pricina conținutului studiilor lor, dar dojeniți nu erau niciodată și nici nu li se retrăgeau privilegiile. Faptul că se bucurau totuși și în masa poporului de respect, nefiind numai tolerați, chiar dacă pe seama lor circulau multe glume, se datora recunoașterii sacrificiului cu care membrii cercului de savanți își plăteau libertatea spirituală, învățații beneficiau de multe înlesniri în ceea ce privește confortul, li se repartizau, fără să se depășească limitele modestiei, hrană, îmbrăcăminte și locuință, aveau la dispoziție splendide biblioteci, colecții, laboratoare, dar în schimbul tuturor acestora ei nu numai că renunțau la bunul trai, la căsătorie și familie, ci, ca membri ai unei comunități monahale, erau excluși din lupta generală pentru afirmare în lume, nu posedau nici o proprietate, nici un titlu sau distincție și, în ceea ce privește cele materiale, trebuiau să se mulțumească cu o viață foarte simplă. Când vreunul voia să-și irosească toți anii ce-i avea de trăit pentru descifrarea unei singure inscripții antice, era liber s-o facă, ba i se acordau și înlesniri; dacă însă pretindea un trai bun, haine elegante, bani sau titluri, se lovea de o interdicție necruțătoare, iar în cazul că asemenea apetituri se arătau a fi serioase, omul se întorcea de cele mai multe ori încă de tânăr în „lume", devenea profesor de specialitate salariat, sau profesor particular, sau ziarist, ori se căsătorea, ori căuta , să-și aranjeze într-un fel sau altul viața după gustul său.
Când a sosit clipa ca băiatul Josef Knecht să-și ia rămas bun de la Berolfingen, cel care l-a condus la gară a fost profesorul său de muzică. Despărțirea de profesor l-a îndurerat, iar când, în goana trenului, frontonul în trepte, zugrăvit în culori deschise, al vechiului turn de castel s-a scufundat: parcă și a pierit, inima i-a fost năpădită de un simțământ de f singurătate și incertitudine. Pentru alți școlari, această primă călătorie începea cu sentimente mult mai violente, descurajant și în lacrimi. Josef însă era cu inima încă de pe acum mai mult în locul către care se îndrepta, decât în cel pe care-l lăsa în urmă, așa că o suportă ușor. Iar călătoria nu avea să fie lungă.
Fusese repartizat la școala Eschholz. Imagini ale acestei școli văzuse el încă mai de mult în cabinetul rectorului său. Eschholz era cea mai mare și cea mai nouă colonie școlară din Castalia, toate construcțiile datau dintr-o epocă recentă, nu exista în apropiere nici un oraș, ci numai o mică așezare similară unui sat, strâns înconjurată de copaci; dincolo de aceștia se desfășura până departe, vastă și veselă, instituția, plasată într-un dreptunghi mare, deschis, în mijlocul căruia, orânduiți ca cele cinci puncte ale unui zar, cinci magnifici: arbori de sequoia își ridicau în înălțimi coroanele întunecate. Spațiul uriaș era acoperit parte cu brazde de iarbă, parte cu nisip, fiind întrerupt numai de două mari bazine de înot cu apă curgătoare, către care coborau trepte late și netede. La intrarea în acest spațiu însorit se afla clădirea școlii, singura construcție înaltă a instituției, având două aripi cu câte un vestibul la fiecare, împodobit cu chici coloane. Toate celelalte construcții, care împrejmuiau din trei părți, fără nici o lacună, întregul spațiu, erau foarte joase, cu acoperiș orizontal și lipsite de ornamente, repartizate în unități exact de aceeași mărime, fiecare unitate fiind legată de spațiul central printr-o boltă de verdeață și o scară cu câteva trepte, iar în cele mai multe deschideri ale bolților de verdeață se aflau ghivece de flori.
După tradiția castaliană, băiatul n-a fost întâmpinat la sosire de vreun servitor al școlii, nici de vreun rector sau membru al colegiului profesoral, ci de un camarad, un băiat frumușel, înalt, îmbrăcat într-un costum albastru din pânză de in, cu câțiva ani mai mare decât Josef, care i-a dat mâna și i-a spus:
― sunt Oskar, cel mai vârstnic din casa Hellas, unde vei locui și tu, și e îndatorirea mea să-ți urez bun sosit și să te introduc în cele de pe-aici. La scoală ești așteptat abia mâine, avem timp din belșug să-ți arăt nițeluș toate, ai să te orientezi repede. Te mai rog ca, la început, până când te vei adapta, să mă consideri prietenul și mentorul tău, chiar și protectorul tău, pentru cazul că te-ar necăjit vreun coleg; unii dintre băieți cred că trebuie să-i chinuiască întotdeauna pe cei noi. Rău n-o să fie, ți-o pot făgădui. Acum o să te conduc mai întâi la Hellas, căminul nostru, ca să vezi unde vei locui.
În acest mod tradițional l-a salutat pe novice Oskar, numit de către directorul căminului mentor al lui Josef, și în fapt și-a și dat osteneala să-și joace bine rolul; aproape întotdeauna rolul acesta le face plăcere seniorilor, iar când un băiat de cincisprezece ani își dă osteneala să-l captiveze pe unul de treisprezece, folosind un ton camaraderesc amabil și luând o atitudine ușor protectoare, seducția îi va reuși desigur întotdeauna, în primele zile petrecute la Eschholz, Josef fu așadar tratat de mentorul său întocmai ca un oaspete, de la care dorești ca, trebuind să plece chiar mâine, să păstreze o bună impresie despre casă și gazdă. Josef fu condus în dormitorul pe care urma să-l împartă cu alți doi băieți, i se oferiră biscuiți și un pahar de suc de fructe, i se arătă „Casa Hellas", una din parcelele de locuințe de pe o latură a marelui dreptunghi, i se indică unde avea să-și agate prosopul când va face baie în aer liber și în ce colț putea să țină ghivece cu flori, în cazul că așa ceva i-ar face plăcere, fu condus, încă înainte de a se lăsa seara, la maistrul însărcinat cu îngrijirea rufăriei, în magazia de echipament, unde i se alese și i se ajusta un costum albastru din pânză de in. Din prima clipă, Josef se simți bine aici și își însuși cu plăcere tonul lui Oskar; abia se mai observa la dânsul o ușoară sfială, deși băiatul mai vârstnic și aflat în Castalia ca la el acasă de multă vreme îi apărea, firește, ca un semizeu. I-au plăcut chiar și micile fanfaronade și poze teatrale, de pildă când Oskar și-a împănat vorbirea cu un complicat citat în elină, pentru ca îndată să-și aducă aminte cu amabilitate că noul elev nu l-ar putea, desigur, înțelege, oare cine ar pretinde de la el așa ceva!
În rest, viața de internat nu era ceva nou pentru Knecht; s-a încadrat rigorilor ei fără osteneală. Din anii pe care i-a petrecut la Eschholz, nu ni s-au păstrat date despre evenimente importante; nu se poate să mai fi apucat acolo teribilul incendiu din clădirea școlii. Certificatele sale, în măsura în care au fost găsite, indică întâmplător la muzică și latină cifrele cele mai mari, la matematică și elină se mențin ceva deasupra mediei bune, în Canea căminului se află ici-colo notații despre dânsul, ca „ingenium valde capex, studia non angusta, mores probantur sau „ingenium felix et profectuum avidissimum, moribus placet officiosis " . Ce sancțiuni va fi căpătat la Eschholz nu se mai poate stabili, condica pedepselor a căzut pradă focului împreună cu atâtea altele. Un coleg va afirma mai târziu că în cei patru ani petrecuți la Eschholz Knecht a fost pedepsit o singură dată (interzicându-i-se participarea la excursia săptămânală), și anume pentru că a refuzat cu obstinație să dea pe față numele unui camarad ce săvârșise ceva interzis. Anecdota sună credibil, deoarece, fără îndoială, Knecht a fost întotdeauna un bun commilitone și nu s-a arătat nicicând slugarnic față de cei de sus; ca acea pedeapsă să fi fost însă într-adevăr singura în cei patru ani pare să fie totuși puțin probabil.
Întrucât suntem atât de săraci în documente privitoare la prima perioadă petrecută de Knecht în școlile de elită, vom extrage aici un pasaj din prelegerile sale de mai târziu asupra jocului cu mărgele de sticlă. Ce-i drept, nu dispunem de manuscrisele redactate de Knecht însuși ale acestor prelegeri l ținute pentru începători, avem doar stenogramele așternute pe hârtie de un elev, în timpul expunerii libere a profesorului. în pasajul acela, Knecht vorbește despre analogii și asodații în jocul cu mărgele de sticlă și face, privitor la cele din urmă, distincția între asociațiile „legitime", adică general înțelese, și cele „particulare" sau subiective.
El spune: „Pentru a vă da un exemplu de asemenea asociații particulare, care nu-și pierd valoarea intimă prin aceea că în jocul cu mărgele de sticlă sunt necondiționat interzise, am să vă istorisesc despre o astfel de asociație din vremea propriei mele școlarități. Aveam vreo paisprezece ani și era la un început de primăvară, prin februarie sau martie, când un camarad m-a poftit să ies într-o după-amiază cu el la câmp, ca să tăiem câteva ramuri de soc, pe care voia să le folosească, golindu-le de măduvă, ca țevi la construcția unei mici mori de apă. Am plecat așadar, și trebuie să fi fost o zi deosebit de frumoasă în lume sau în sufletul meu, căci mi-a rămas în amintire și mi-a și prilejuit trăirea unui mic eveniment. Câmpul era umed, dar liberat de învelitoarea zăpezii, malurile cursurilor de apă înverziseră bine, pe ramurile golașe mugurii și cei dintâi mâțișori deschiși așterneau un abur de culoare, în aer pluteau miresme, un miros de viață și un amestec de izuri contradictorii, mirosea a pământ jilav, a frunziș putred și a colți de plante tinere, în fiece clipă te așteptai să adulmeci parfumul celor dintâi violete, deși violetele încă nu răsări-seră. Am ajuns la tufele de soc, aveau mugurași minusculi, dar nici urmă de frunză, iar când am retezat o ramură, m-a izbit un miros intens amărui-dulce, care parcă înmănunchea, concentra și potența în el toate celelalte miresme ale primăverii. Răpit cu totul, mi-am mirosit briceagul, mi-am mirosit mâna, am mirosit ramura de soc; seva acesteia avea acel iz atât de pătrunzător și irezistibil. N-am vorbit nimic despre asta, dar camaradul meu mirosea și el îndelung și gânditor ramura lui de soc, și lui îi grăia mireasma. Ei, în fiece întâmplare rezidă ceva magic, iar minunea întâmplării pe care o trăiam se afla în aceea că primăvara apropiată, ce mi se revelase cu putere, insuflându-mi un sentiment de fericire, încă pe când străbăteam lunca și pământul umed îmi clefăia sub pași și simțeam mireasma de pământ și de muguri, se concentrase și sporise acum în acest fortissimo al mirosului de soc, devenind o metaforă senzorială și o vrajă. Poate că n-aș fi uitat acest miros niciodată, chiar dacă mărunta întâmplare ar fi rămas liberă de orice asociație; mai mult chiar, probabil că orice reîntâlnire viitoare cu acest miros mi-ar fi trezit mereu până la bătrânețe amintirea acelei prime împrejurări în care am luat act de el în mod conștient.
Acum însă se adaugă al doilea lucru. Pe vremea aceea găsisem la profesorul meu de pian un vechi volum de note, care exercita asupra mea o puternică atracție, era o culegere a liedurilor lui Franz Schubert. Trebuind odată să-l aștept ceva cam mult pe profesor, răsfoisem volumul, iar profesorul la rugămintea mea, mi-l împrumutase pentru câteva zile. In orele mele libere am trăit atunci pe de-a-ntregul încântarea unei descoperiri; nu știusem până în momentul acela nimic despre Schubert și compozitorul acesta mă fermecase cu totul. Și iată că în ziua în care ne-am dus să tăiem ramuri de soc, sau a doua zi, am descoperit liedul de primăvară al lui Schubert Adierile înmiresmate s-au trezit, iar primele acorduri ale acompaniamentului de pian m-au izbit ca ceva știut de mult și recunoscut: aceste acorduri miroseau la fel ca tânăra ramură de soc, amărui-dulce, la fel de intens și pătrunzător, la fel de pline de presimțirea primăverii apropiate! Din acel ceas asociația primăvară apropiată-miros de soc-acorduri schubertiene a rămas pentru mine ceva stabil și absolut valabil, cântând la pian acordul, simt din nou imediat și obligatoriu mireasma aspră de plantă, iar acord și miros însemnează împreună: primăvară apropiată. Pentru mine, această asociație particulară reprezintă ceva foarte frumos, ceva de care nu m-as lipsi pentru nimic în lume. Dar asociația aceasta, ivirea a două trăiri senzoriale când îmi vine în minte ideea de „primăvară apropiată", este o chestiune pur intimă a mea. Firește, poate fi relatată, așa cum v-am istorisit-o aici. Dar nu poate fi transmisă, îmi stă în putere să vă fac să înțelegeți asociația mea, însă nu pot să determin nici măcar la unul singur dintre voi ca asociația mea particulară să devină întocmai un semnal valabil, un mecanism care reacționează infailibil și se desfășoară întotdeauna la fel."
Unul dintre colegii lui Knecht, care l-a însoțit mai târziu până la funcția de prim-arhivar al jocului cu mărgele de sticlă, povestește că Josef era întru totul un băiat liniștit și voios, că atunci când făcea muzică avea uneori o expresie de ciudată concentrare sau de beatitudine, că rareori putea să fie văzut manifestând impetuozitate și pasiune, iar aceasta îndeosebi în timpul jocului ritmic cu mingea, care-i plăcea foarte mult. Deodată însă băiatul prietenos, sănătos provoca uimire, trezea batjocuri sau chiar griji; anume, în cazurile când erau eliminați unii elevi, fapt ce devenea necesar îndeosebi la școlile inferioare de elită.
Când s-a întâmplat pentru prima dată ca un camarad de clasă să lipsească de la cursuri și de la joc și n-a apărut nici în ziua următoare, așa că a început să circule vorba că nu ar fi bolnav, ci că a fost eliminat și expediat și nu se va mai întoarce, Knecht a devenit nu numai trist, ci zile în șir a avut de-a dreptul aerul cuiva care parcă e înspăimântat. în legătură cu aceasta, el însuși a mărturisit mai târziu, după câțiva ani, următoarele: „Când un elev era eliminat de la Eschholz și ne părăsea, faptul îmi apărea de fiecare dată ca un deces. Dacă m-ar fi întrebat cineva din ce pricină mă cuprindea jalea, aș fi răspuns că îl compătimeam pe bietul băiat ce-și distrusese viitorul prin nepăsare și trândăvie și că se mai adăuga și teama, teama că mi s-ar putea întâmpla și mie odată aceiași lucru. Abia după ce am fost martorul mai multor eliminări și ajunsesem să nu mai cred nicidecum în fundul sufletului meu că ar fi posibil să cunosc și eu aceeași soartă, am început să văd lucrurile ceva mai în adâncime. Atunci mi-am dat seama că eliminarea unui electus nu reprezenta întotdeauna o nenorocire și o pedeapsă, am înțeles că în unele cazuri înșiși cei eliminați se întorceau foarte bucuroși acasă. Simțeam acum că un ușuratic putea nu numai să cadă victimă judecății și sancțiunii, ci că «lumea» din afară, din mijlocul căreia venisem cândva noi toți cei aleși, nu încetase să mai existe în măsura în care mi se părea mie, că, mai mult încă, pentru unii reprezenta o realitate importantă, cu o mare putere de atracție, ce-i ademenea și-i chema în cele din urmă înapoi. Și poate că «lumea» reprezenta așa ceva nu doar pentru unii, ci pentru toți, poate că nu era deloc sigur că aceia pe care lumea îndepărtată îi atrăgea cu atâta putere erau cei slabi și cei de o valoare inferioară: probabil că aparenta prăbușire, cărora le cădeau victimă, nu reprezenta nicidecum o cădere și o pagubă, ci un salt și o faptă, poate că cei slabi și lași eram noi, noi cei care rămâneam cuminți la Eschholz." Vom vedea că aceste gânduri au devenit pentru el, ceva mai târziu, foarte vii și apropiate.
O mare bucurie era pentru el orice revedere cu maestrul muzicii. Acesta sosea la Eschholz cel puțin la două sau trei luni o dată, asista și venea în inspecție la orele de muzică, era prieten cu unul dintre profesorii de acolo și nu rareori se bucura de găzduirea acestuia pentru câteva zile.
Odată a condus el însuși ultimele repetiții pentru executarea unei vecernii de "Monteverdi. Mai ales însă îi ținea sub ochi pe cei mai dotați dintre elevii cursurilor de muzică, iar Knecht se număra printre cei pe care-i învrednicea cu o prietenie părintească. Când și când, ședea cu el o oră într-una din camerele pentru exerciții la pian, relua cu elevul opere ale compozitorilor preferați sau vreun exemplu din vechile studii de compoziție.
„A construi cu maestrul muzicii un canon sau a-l asculta ducând ad absurdum un canon rău construit era ceva adesea iară asemănare de sărbătoresc sau vesel, uneori abia puteai să-ți ții lacrimile, alteori nu mai reușeai să te oprești din râs. După o oră particulară de muzică petrecută cu el ieșeai ca dintr-o baie și după un masaj."
Când perioada școlarității lui Knecht la Eschholz se apropie de sfârșit ― urma să fie primit într-o scoală de pe treapta superioară, împreună cu vreo duzină de alți școlari de nivelul său ― rectorul ținu o dată acestor candidați obișnuita cuvântare, în care puse din nou în fața ochilor celor promovați sensul și normele școlilor castaliene și, oarecum în numele Ordinului, le trasă drumul la capătul căruia ar avea dreptul de a intra ei înșiși în Ordin. Această cuvântare solemnă face parte din programul unei zile festive pe care școala o organizează în cinstea celor ce-au absolvit-o și în cursul căreia aceștia sunt tratați de către profesori și colegi ca oaspeți, întotdeauna, cu prilejul unor asemenea zile, au loc concerte pregătite cu mare grijă ― de astă dată era o mare cantată din secolul al șaptesprezecelea ―, iar maestrul muzicii însuși venise s-o asculte. După cuvântarea rectorului, în drumul spre sala de mese anume împodobită, Knecht se apropie de maestru, cu o întrebare:
― Rectorul, zise el, ne-a povestit cum stau lucrurile în afara Castaliei, în școlile și institutele obișnuite de învățământ superior. Ne-a spus că elevii de-acolo se pregătesc la universitățile lor pentru profesiunile „libere". Dacă am înțeles bine, acestea ar fi în cea mai mare parte profesiuni pe care noi, cei din Castalia, nu le cunoaștem deloc.
Ce interpretare să dau acestui lucru? De ce sunt numite „libere" aceste profesiuni? Și de ce tocmai noi, castalienii, să fim excluși de la practicarea lor?
Magister musicae îl trase pe tânăr deoparte și se opri sub un arbore sequoia. Un surâs aproape șiret îi încreți pielea în jurul ochilor, când îi răspunse:
― Numele tău e Knecht , dragul meu, probabil de aceea cuvântul „liber" are atâta farmec pentru tine. în cazul acesta însă, nu-l lua prea în serios! Când cei din afara Castaliei vorbesc despre profesiuni libere, poate că vorba sună foarte serios și chiar patetic. Noi însă îi dăm un înțeles ironic. Libertatea unei profesiuni constă numai în aceea că tânărul studios își alege el însuși profesiunea. Faptul acesta dă o aparență de libertate, deși în cele mai multe cazuri alegerea e făcută mai puțin de elev cât de familia lui, iar câte o dată și-ar musca mai bine limba decât să lase cu adevărat această liberă alegere pe seama fiului său. Dar poate că asta-i o defăimare; să lăsăm deoparte obiecțiile! Așadar, libertatea există, dar se limitează la actul unic al alegerii profesiei. După aceasta s-a terminat cu libertatea, încă din timpul studiilor în facultăți, doctorul, juristul, tehnicianul sunt constrânși să urmeze un program de cursuri foarte rigid, care se încheie cu o serie de examene. Dacă le-au făcut față cu succes, își primesc diploma și, iarăși într-o aparentă libertate, pot începe practicarea profesiunii. Cu aceasta însă „liber profesionistul" devine sclavul unor forțe inferioare, depinde de succes, de bani, de propria lui ambiție, de dorința de a câștiga faimă, de simpatia pe care i-o arată sau i-o refuză oamenii. E obligat să se supună alegerilor, să câștige bani, ia parte la luptele lipsite de scrupule dintre castele concurente, dintre familii, dintre partide, dintre ziare. Prin toate acestea își asigură libertatea de a avea succese și de a deveni înstărit, de a fi urât de cei lipsiți de succese ― sau dimpotrivă! în toate privințele, lucrurile stau cu totul altfel pentru elevul școlilor de elită și viitorul membru al Ordinului. Acesta nu-și „alege" o profesiune. El nu crede că-și poate aprecia talentele mai bine decât profesorii. Se lasă întotdeauna pus în acel loc al ierarhiei și așezat în acea funcție pe care i le aleg superiorii, aceasta, firește, în măsura în care lucrurile nu se petrec întrucâtva invers, și calitățile, talentele și greșelile elevului sunt acelea care-i constrâng pe profesori să-l pună într-un loc sau altul, înăuntrul acestei aparente lipse de libertate, orice electus se bucură, după încheierea primelor sale cursuri, de cea mai mare libertate imaginabilă.
În timp ce „liber"-profesionistul se pregătește pentru specialitatea sa supunându-se unui program de cursuri îngust și rigid și unor examene de asemenea rigide, libertatea unui electus, îndată ce începe să studieze în mod independent, merge atât de departe, încât există mulți care își dedică viața întreagă, după propria lor alegere, unor studii cu totul străine de realitate și adesea aproape extravagante, iar nimeni nu-i tulbură, câtă vreme nu depășesc limitele bunelor moravuri. Cel apt să jdevină profesor devine profesor, cel apt să devină educator e numit educator, cel care are talent de traducător e pus să;facă traduceri, fiecare își găsește ca de la sine locul, în care poate sluji și, slujind, poate fi liber. Iar în afară de asta este salvat pentru toată viața de acea libertate a profesiunii, care însemnează în realitate o sclavie atât de înspăimântătoare. Nu știe nimic despre strădania de a câștiga bani, glorie, ranguri, nu cunoaște nici un fel de partide, nici o prăpastie între persoană și funcție, între particular și oficial, nu depinde în nici un fel de succes. Vezi bine, fiul meu: când se vorbește despre profesiuni libere, cuvântul „liber" e întrebuințat oarecum în glumă.
Plecarea lui Knecht de la Eschholz a însemnat în viața lui trecerea unui hotar trasat precis, ca o incizie. Dacă până acum trăise o copilărie fericită, într-o orânduială și armonie acceptate de bunăvoie și aproape lipsite de frământări, de aci înainte a început pentru el o perioadă de luptă, de dezvoltare și de probleme. Avea vreo șaptesprezece ani când li s-a adus la cunoștință, lui și unei serii de commilitoni, că vor fi transferați încurând într-o scoală de pe o treaptă superioară, iar un scurt răstimp n-a mai existat pentru cei aleși nici o chestiune mai importantă și mai discutată decât locui în care va fi transplantat fiecare dintre ei. Conform tradiției, locul acesta era comunicat abia în ultimele zile înainte de plecare, iar în intervalul dintre serbarea de despărțire și plecare aveau vacanță, în această vacanță, Knecht trăi un eveniment frumos și important: maestrul muzicii îl invită să-i facă o vizită venind pe jos, și să fie timp de câteva zile oaspetele său.
Era o cinste mare și rară. însoțit de un camarad de asemenea promovat ― Knecht făcea încă parte din școala de la Eschholz, iar elevilor de pe această treaptă nu le era îngăduit să călătorească singuri ― el plecă în zori de zi, îndreptându-se către pădure și munte, iar când, după trei ore de ascensiune prin umbra codrului, ajunseră pe o culme rotunjită și lipsită de copaci, cei doi văzură zăcând sub ei, micșorată și lesne de cuprins cu privirea, așezarea de la Eschholz ce putea fi recunoscută de departe datorită masei întunecate a celor cinci copaci uriași, a dreptunghiului străbătut de brazde de iarbă cu iazurile ce strălucea ca oglinda, cu înalta clădire a scolii, cu administrația, cu sătucul, cu vestita dumbravă Eschen. Cei doi tineri stătură locului și priviră în jos; priveliștea aceasta dragă, care stăruie în amintirea unora dintre noi pe vremea aceea nu se deosebea prea mult de cea de astăzi, deoarece, după marele incendiu, clădirile au fost reconstruite aproape aidoma, iar dintre cei cinci copaci înalți trei au supraviețuit pârjolului. Băieții își priveau deci de departe școala, patria lor de ani de zile, de la care aveau să-și ia în curând rămas bun, și amândoi își simțiră inima înduioșată de priveliște.
― Cred, spuse însoțitorul lui Josef, că niciodată încă n-am văzut bine cât e de frumoasă. Ei, da, asta poate fiindcă o văd pentru prima oară ca pe un loc pe care am să-l părăsesc și de la care am să-mi iau adio.
― Așa e, zise Knecht, ai dreptate, și eu simt la fel. Dar chiar dacă vom pleca de-aici, nu vom părăsi propriu-zis și cu adevărat Eschholzul. Cu adevărat l-au părăsit cei ce-au plecat pentru totdeauna, ca de exemplu acel Otto care știa să facă atât de minunate versuri glumețe în latinește, sau bietul nostru Charlemagne, care putea să înoate atât de mult pe sub apă, și ceilalți. Ei și-au luat într-adevăr adio și s-au despărțit. De mult nu m-am mai gândit la ei, acum mi-au venit din nou în minte. Să nu râzi de mine, dar acești dezertori au totuși pentru mine ceva impunător, după cum apostatul înger Lucifer îmi apare învestit cu o anume măreție. Probabil că au săvârșit o greșeală, mai mult chiar, e neîndoielnic că au greșit, dar cu toate acestea ei au făptuit ceva, au realizat ceva, au cutezat un salt, pentru asta îți trebuie curaj. Noi, ceilalți, am fost sârguincioși, am avut răbdare, ne-am purtat fredonabil, dar de făptuit n-am făptuit nimic, n-am făcut nici un salt!
― Nu știu, fu de părere celălalt, dacă vreunul dintre ei a făptuit sau a cutezat ceva; pur și simplu au trândăvit, până f când li s-a dat răvaș de drum. Dar poate că nu pricep eu bine. Ce-nțelegi tu prin salt?
― Înțeleg să poți să te desprinzi, să faci ceva serios, adică, ce mai ― să sări! N-aș dori să fac un salt înapoi în fosta mea patrie și în viața mea dinainte, nu mă atrag, "aproape că le-am uitat. Dar îmi doresc asta: odată, când va veni ceasul și va fi necesar, să pot și eu să mă desprind și să fac un salt, nu înapoi, într-o existență mai limitată, ci înainte și mai sus.
― Păi vezi, acum asta vom și face. Eschholz a fost o treaptă, următoarea va fi mai înaltă, iar în cele din urmă ne așteaptă Ordinul.
― Da, dar eu m-am referit la altceva. Hai să ne continuăm drumul, amice, e frumos să bați potecile, am să-mi recapăt voia bună. Prea ne-a copleșit melancolia.
Cu această dispoziție sufletească și cu aceste cuvinte, pe care le cunoaștem din însemnările acelui coleg, se și anunța epoca furtunoasă a tinereții lui Knecht.
După două zile de călătorie pe jos, băieții au ajuns la locul de reședință din acea vreme a maestrului muzicii, Monteport, așezare aflată la altitudine, unde maestrul tocmai ținea un curs pentru dirijori. Colegul lui Knecht fu găzduit în casa de oaspeți, în timp ce el însuși obținu o chilioară în locuința magistrului. Nici nu apucase bine să-și desfacă rucsacul și să se spele, când gazda lui se și arătă. Venerabilul bărbat îi strânse tânărului mâna, se așeză cu un ușor suspin pe un scaun, închise pentru câteva clipe ochii, așa cum o făcea când era foarte obosit, apoi spuse cu o privire prietenoasă:
― Iartă-mă, nu sunt deloc o gazdă bună. Ai sosit după o călătorie pe jos și trebuie să fii trudit; cinstit vorbind sunt și eu, ziua mea e cam supra încărcată, dar dacă nu te doboară prea rău somnul, as vrea să te iau chiar acum pentru un ceas în odaia mea. Poți rămâne aici două zile, mâine îl poți pofti la mine la masă și pe însoțitorul tău, dar din păcate mult timp nu-ți pot dărui, de aceea trebuie să vedem cum s-o scoatem la capăt în cele câteva ore de câte am nevoie pentru tine. începem așadar numaidecât, nu?
Îl conduse pe Knecht într-o chilie mare, cu tavanul boltit, în care nu exista alt mobilier decât un pian vechi și două scaune. Se așezară amândoi.
― Îîn curând vei urca pe o nouă treaptă, spuse maestrul. Acolo vei învăța fel de fel de lucruri noi, printre ele sunt și multe agreabile, ai să începi să guști câte puțin și din jocul cu mărgele de sticlă. Toate astea sunt frumoase și își au însemnătatea lor, dar altceva e mult mai important decât toate celelalte; ai să înveți să meditezi. Aparent toți o învață, dar e preferabil să nu cauți întotdeauna să vezi cum. De la tine doresc să înveți just și bine, tot atât de bine ca și muzica; restul vine de la sine. De aceea aș dori să-ți dau eu însumi primele două sau trei lecții, acesta a fost motivul pentru care te-am invitat aici. Așadar, astăzi, mâine și poimâine vom încerca să medităm câte o oră, și anume despre muzică. Vei căpăta acum un pahar cu lapte, ca să nu te tulbure setea și foamea, cina ni se va aduce abia mai târziu.
Bătu la ușă și fu adus un pahar cu lapte.
― Bea încet, încet, îi atrase atenția, nu te grăbi și nu vorbi în acest timp.
Knecht își bău laptele rece încet de tot; în fața lui ședea venerabilul bărbat și ținea din nou ochii închiși, chipul lui arăta foarte bătrân, dar prietenos, era plin de pace, zâmbea în sine, ca și când ar fi coborât în propriile-i gânduri precum un om frânt de oboseală își vâră picioarele în apă. Din ființa lui izvora calmul. Knecht simți asta, și calmul se înstăpâni și în sufletul său.
Acum magistrul se răsuci pe scaun și puse mâinile pe clapele pianului. Cântă o temă și o dezvoltă mai departe cu variații; părea să fie o bucată de un maestru italian. Ii indică oaspetelui său să-și reprezinte desfășurarea acestei bucăți muzicale ca pe un dans, ca pe o seriere întreruptă de exerciții de echilibristică, o succesiune de pași mai mici sau mai mari pornind din centrul unei axe de simetrie, și să nu fie atent la nimic altceva decât la figura pe care o desenau acești pași. O măsura încă o dată, apoi medita în tăcere la ea, o cântă iar și rămase liniștit de tot, cu mâinile pe genunchi, cu ochii pe jumătate închiși, fără nici o mișcare, repetând muzica în el însuși și contemplând-o. învățăcelul o auzea și el răsunând în interior, vedea parcă aievea în fața lui fragmente de portative, vedea ceva care se mișca, pășea, dansa și plutea, încerca să recunoască mișcarea și s-o descifreze, întocmai cum ar fi urmărit curbele unui zbor de pasăre.
Totul se încurca și se pierdea, trebuia s-o ia de la capăt, o clipă puterea de concentrare îl părăsea, plutea în gol, se uita încurcat în juru-i și zărea chipul scufundat în liniște al maestrului plutind palid în amurg, se regăsea în acel spațiu spiritual din care alunecase afară, auzea din nou muzica răsunând în el, o vedea pășind acolo, o vedea trasându-și linia mișcării, vedea și medita la pașii de dans ai celor nevăzute...
I se păru că a trecut timp îndelungat, când alunecă din nou în afara spațiului interior, când simți iar scaunul sub el, pardoseala de lespezi acoperită cu rogojini, lumina aproape stinsă a amurgului dincolo de ferestre, își dădu seama că îl privește cineva, ridică ochii și întâlni privirea maestrului muzicii care-l cerceta cu atenție. Maestrul înclină capul ușor de tot, încât mișcarea ar fi putut trece aproape neobservată, cântă pianissimo, cu un deget, ultima variațiune a melodiei italiene și se ridică.
― Rămâi aici, spuse el, am să mă întorc. Caută încă o dată muzica în tine însuți, fii atent la figură! Dar nu te constrânge, nu-i decât un joc. Dacă între timp ai să adormi, nu face nimic.
Bătrânul ieși; îl mai aștepta încă o îndatorire, rămasă din această zi prea plină, o muncă nu ușoară și plăcută, una pe care nu și-ar fi dorit-o. Printre cei ce urmau cursul de dirijori se găsea un bărbat dotat, dar vanitos și arogant, cu care trebuia să mai stea de vorbă, să-i reproșeze necuviințele, să-i dovedească lipsa de dreptate, să se arate față de el plin de grijă, dar să-și vădească și superioritatea, să-l trateze cu dragoste, dar și cu autoritate. Bătrânul suspină. Nu se mai pune o dată pentru totdeauna ordine, nu se mai termină cu extirparea greșelilor bine știute! Mereu și mereu trebuie să fie combătute aceleași greșeli, trebuie smulse aceleași buruieni! Talentul fără caracter, virtuozitatea fără respectul față de ierarhie, care au dominat viața muzicală odinioară, în epoca foiletonistică, și care, smulse din rădăcini și lichidate în timpul Renașterii muzicale, au și început să lăstărească din nou și să dea muguri.
Când se întoarse de la treburile sale ca să ia cina împreună cu Josef, îl găsi liniștit dar mulțumit, eliberat cu totul de oboseala de mai înainte.
― A fost foarte frumos, spuse băiatul visător. Muzica a pierit cu totul pentru mine, s-a transformat.
― Las-o să vibreze mai departe în tine, zise maestrul și îl conduse într-o mică încăpere, unde fusese pregătită b masă cu pâine și fructe.
Mâncară, iar maestrul îl invită să participe a doua zi la o parte din cursul pentru dirijori. Mai înainte de a se retrage și de a-și conduce oaspetele în chilia Iui, îl sfătui:
― În timp ce meditai, ai văzut ceva, muzica ți-a apărut sub forma unei figuri, încearcă, dacă-ți face plăcere, s-o schițezi pe hârtie.
În chilia sa, Knecht găsi pe masă o coală de hârtie și creioane, iar mai înainte de a se dedica odihnei încercă să deseneze figura în care se transformase, pentru el, muzica. Trase o linie și, pornind de la această linie, alte linii laterale, scurte, oblice, cu capetele îndepărtate spre exterior și așezate la intervale ritmice; schița îi amintea întrucâtva așezarea frunzelor pe o ramură de copac. Ceea ce rezultase nu-l mulțumea, dar îi făcu plăcere sa încerce iar și iar, până când în cele din urmă încovoie linia în joacă, trasând un cerc, din care liniile laterale porneau radial în afară, întocmai ca florile din cercul unei cununi. Apoi se vârî în pat și adormi numaidecât. în vis se pomeni din nou pe culmea rotunjită de deasupra pădurilor, unde făcuse în ajun popas cu camaradul său, și văzu zăcând în vale iubitul Eschholz; iar în timp ce privea într-acolo, dreptunghiul scolii se rotunji în forma unui oval, apoi a unui cerc, ca o cunună, și cununa începu să se rotească încet, se roti cu o iuțeală crescândă, se învârti în cele din urmă nebunește, până când plesni și zbură în bucăți ca niște stele sclipitoare.
După ce se trezi, nu-și mai aminti nimic, dar când, în timpul unei plimbări de dimineață, maestrul îl întrebă dacă nu cumva a visat ceva, avu impresia că a trăit în vis ceva rușinos sau tulburător, reflectă o clipă, își regăsi visul în amintire, îl povesti și fu uimit de naivitatea lui. Maestrul ascultă atent.
― Trebuie să dăm vreo atenție viselor? întrebă Josef. Pot fi ele explicate?
Maestrul îl privi în ochi și răspunse scurt:
― Trebuie să dăm atenție la orice, căci totul poate fi explicat.
După câțiva pași însă întrebă părintește:
― La ce școală ți-ar plăcea cel mai mult să te duci?
Acum Josef roși. Spuse repede și aproape în șoaptă:
― Cred că la Waldzell.
Maestrul aprobă cu o înclinare a capului.
― Mă gândeam eu. Cunoști desigur vechea zicală: Gignit autem artificiosam...
Cu obrajii încă roșii-gotcă, Rnecht duse până la capăt zicala cunoscută de toți elevii: Gignit autem artificiosam lusorum gentam Cella Silvestris. În traducere: Waldzell însă odrăslește micul popor artistic al jucătorilor cu mărgele de sticlă .
Bătrânul îl privi cu drag.
― Poate că aceasta-i calea ta, Josef. Tu știi că nu toată lumea e de acord cu jocul cu mărgele de sticlă. Adversarii lui spun că ar fi un surogat al artelor, iar jucătorii niște beletriști, că aceștia n-ar mai trebui considerați oameni cu preocupări spirituale propriu-zise, ci artiști diletanți care fantazează liber. Ai să vezi desigur tu însuți ce e adevărat din toate astea. Poate că tu însuți ți-ai făcut despre jocul cu mărgele de sticlă o părere prea bună și vei fi dezamăgit, poate tocmai dimpotrivă. Că jocul acesta este plin de pericole e adevărat. Tocmai de aceea ne e drag, pe căi lipsite de primejdii îi trimiți numai pe cei slabi. Nu trebuie să uiți însă niciodată ceea ce ți-am mai spus până acum de atâtea ori: hotărârea noastră este să recunoaștem contradicțiile ca îndreptățite, mai întâi în calitatea lor de contradicții, apoi însă ca poli ai unei unități. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește jocul cu mărgele de sticlă. Naturilor artistice le e drag acest joc, fiindcă, practicându-l, pot fantaza; specialiștii în științele exacte îl disprețuiesc ― ceea ce fac și unii muzicieni ― deoarece i-ar lipsi acel grad de precizie în disciplină, pe care-l pot atinge diversele ramuri ale științelor. Sigur, tu ai să cunoști aceste contradicții și ai să descoperi cu timpul că nu sunt contradicții obiective, ci subiective, că, de pildă, un artist înzestrat cu fantezie nu ocolește matematica sau logica pură fiindcă ar fi înțeles ceva din ele și ar avea ceva de spus împotriva lor, ci pentru că o înclinație instinctivă îl îndrumă
În altă direcție. Cu siguranță că după asemenea înclinații și adversități instinctive și imperative tu ai să recunoști sufletele mici. în realitate, adică în sufletele mari și în spiritele superioare, aceste pasiuni nu există. Fiecare dintre noi nu e decât un om, o experiență, o ființă aflată în drum spre ceva. Dar trebuie să se afle îndrum spre desăvârșire, să năzuiască spre centru, nu spre periferie. Þine minte: poți fi logician sau gramatic pur și totuși plin de fantezie și cu dragoste de muzică. Poți fi muzician sau jucător cu mărgele de sticlă și totuși plin de devotament față de norme și ordine. Omul la care ne gândim și pe care-l dorim, pe care ni-l propunem ca model ar putea să-și schimbe în fiecare zi știința sau arta cu oricare alta, ar face să strălucească în jocul cu mărgele de sticlă logica cea mai limpede și în gramatică fantezia cea mai creatoare. Așa ar trebui să fim, ar trebui ca în fiecare ceas să putem fi puși în alt post, fără să ne împotrivim și fără să cădem în derută.
― Cred că înțeleg, spuse Knecht. Dar cei care au preferințe și aversiuni atât de intense nu sunt pur și simplu naturile pasionale, în vreme ce ceilalți sunt naturile mai liniștite și mai blajine?
― Așa s-ar părea, și totuși nu este așa, râse maestrul. Ca să fii vrednic să faci orice și să fii îndreptățit pentru orice, îți trebuie cu siguranță nu un minus ca forță sufletească, avânt și căldură, ci un plus. Ceea ce numești tu pasiune, nu este forță sufletească, ci fricțiune între suflet și lumea exterioară. Acolo unde domnește pasiunea nu există un plus de forță în dorințe și năzuințe, ci doar orientarea spre un țel unic și fals, de aici atmosfera plină de tensiune și sufocantă. Cel ce-și îndrumă puterea de a dori, încordată la maximum către centru, spre adevărata existență, spre desăvârșire, acela pare mai potolit decât omul stăpânit de pasiuni, deoarece flacăra focului ce arde în el nu se vede întotdeauna, deoarece, de exemplu, în timpul unei dispute, nu strigă și nu gesticulează cu brațele. Dar îți spun: el trebuie să dogorească și să ardă!
― Ah, strigă Knecht, dacă am putea deveni știutori! Dacă ar exista o învățătură, ceva în care să putem crede! Toate se contrazic între ele, toate se ciocnesc, nimic nu e certitudine. Toate pot fi explicate așa și pot fi lămurite și altminteri, întreaga istorie universală poate fi tălmăcită ca o evoluție și un progres, și tot așa poți să vezi în ea doar decadență și nonsens.
Oare adevărul nu există? Nu există nici o învățătură adevărată și definitivă?
Maestrul nu-l auzise încă niciodată vorbind atât de tare.
Mai făcu câțiva pași, apoi spuse:
― Adevărul există, dragul meu! Dar „învățătura" pe care o râvnești, învățătura absolută, desăvârșită, singura care să te poată face înțelept, aceea nu există. Nu trebuie nicidecum să năzuiești către o învățătură desăvârșită, prietene, ci către propria ta desăvârșite. Dumnezeirea se află în tine însuți, nu în noțiuni și în cărți. Adevărul este trăit, nu predat ie la catedră. Fii gata de luptă, Josef Knecht, bag de seamă i ea a și început, în aceste zile, Josef avu prilejul să-l vadă pentru prima dată pe maestrul iubit în viața și în munca lui de toate zilele și fu cuprins de admirație, deși nu putea urmări decât o mică parte din activitatea zilnică a bătrânului. Cel mai mult însă maestrul îl câștigă prin aceea că îi purta atâta grijă, că îl invitase la el, că, în mijlocul ocupațiilor sale, bărbatul supraîncărcat de obligații și adesea cu înfățișarea așa de obosită îi dăruia ore întregi, și nu numai ore! Dacă introducerea în meditații îi făcuse o impresie atât de adâncă și durabilă, aceasta s-a datorat, cum avea să-și dea seama mai târziu, nu tehnicii deosebit de subtile și originale, ci numai persoanei, exemplului maestrului. Profesorii săi de mai târziu, care-l vor instrui în anii următori în arta meditației, i-au dat mai multe îndrumări, învățături mai exacte, l-au controlat mai riguros, i-au pus mai multe întrebări, s-au priceput să-l corijeze mai bine. Sigur de puterea sa asupra acestui tânăr, maestrul muzicii aproape că n-a rostit o vorbă, nu i-a dat aproape nici o indicație, se mulțumea de fapt să-i propună doar temele și să facă începutul prin propriu-i exemplu. Knecht vedea cum maestrul său arăta adesea atât de bătrân și dus pe gânduri, îl vedea scufundându-se în el însuși, cu ochii pe jumătate închiși, pentru ca mai apoi să-l poată învălui într-o privire atât de liniștită, de puternică, de senină și prietenoasă ― nimic n-ar fi reușit să-i dezvăluie mai convingător și mai intim calea spre izvoare, drumul de la neliniște la calm. Câte ceva din cele ce maestrul avea de spus în vorbe despre toate acestea, Knecht afla ocazional în timpul unei scurte plimbări sau la cină.
Mai știm că în acea vreme Knecht a căpătat de la magistru și câteva prime sugestii și îndrumări în ceea ce privește jocul cu mărgele de sticlă, dar nu ni s-a păstrat nici un cuvânt despre asta. Asupra lui Josef a făcut impresie și faptul că gazda sa și-a dat o oarecare osteneală ca însoțitorul său să nu aibă prea mult sentimentul că e o simplă anexă. La toate părea că se gândește acest maestru.
Scurta ședere la Monteport, cele trei ore de meditații, asistarea la cursul pentru dirijori, cele câteva convorbiri cu maestrul au însemnat foarte mult pentru Knecht; cu siguranță că bătrânul alesese momentul cel mai propice pentru scurta sa intervenție. Scopul principal al invitației fusese de a cuceri inima tânărului pentru meditație, dar nu mai puțin vizita însemnase în sine însăși o distincție, un semn că i se acorda atenție, că se așteaptă ceva de la el: era al doilea grad al chemării. I se îngăduise o privire în cercul intim; când unul dintre cei doisprezece maeștri îl chema atât de aproape de sine pe un elev de pe această treaptă, faptul nu era doar expresia unei bunăvoințe personale. Tot ceea ce întreprindea un maestru era mai mult decât o chestiune personală.
La plecare, cei doi elevi căpătară mici daruri, Josef un caiet cu preludii a două corale de Bach, camaradul său o elegantă ediție de buzunar a operei lui Horațiu. Când Knecht își luă rămas bun de la dânsul, maestrul îi spuse:
― În câteva zile vei afla la ce școală ai fost repartizat. Acolo am să vin mai rar decât la Eschholz, dar ne vom revedea poate și acolo, de voi fi sănătos. Dacă-ți va face plăcere, îmi poți scrie o dată pe an, mai ales despre progresul studiilor tale muzicale. Criticile la adresa profesorilor tăi nu-ți sunt interzise, dar pun prea puțin preț pe ele. Se așteaptă mult de la tine, nădăjduiesc că te vei arăta la înălțime. Castalia noastră nu trebuie să fie o simplă selecție, trebuie să fie înainte de toate o ierarhie, o construcție, în care fiecare piatră își capătă sensul numai de la întreg. Nu există nici un drum care să ducă în afara acestui întreg, iar cine urcă mai sus și capătă însărcinări mai mari nu obține mai multă libertate, ci mai multe răspunderi. La revedere, tânărul meu prieten, a fost o bucurie pentru mine că te-am avut aici.
Cei doi elevi porniră înapoi, tot pe jos, amândoi fură pe drum mai veseli și mai vorbăreți decât la venire, cele câteva zile în care trăiseră în altă atmosferă și în mijlocul altor imagini, contactul cu alte sfere de viață îi relaxaseră, îi făcuseră să se simtă mai desprinși de Eschholz, îi mai eliberaseră de apăsarea nostalgiei pricinuite de apropiata plecare și le dublase dorința de a trăi schimbarea și de a se avânta în viitor.
În timpul popasurilor făcute în pădure sau în defileurile abrupte ale ținutului Monteport, își scoaseră din buzunar flautele de lemn și cântară pe două voci câteva lieduri. Iar când ajunseră din nou pe înălțimea de deasupra Eschholzu-lui, de unde se deschidea priveliștea asupra instituției și copacilor, discuția pe care o purtaseră aici li se păru amândurora foarte îndepărtată în trecut, toate lucrurile căpătaseră acum altă înfățișare; nu-și adresară nici un cuvânt, le era întrucâtva rușine de simțămintele și vorbele de-atunci, care deveniseră atât de repede depășite și lipsite de sens.
La Eschholz aflară chiar a doua zi ce se hotărâse cu ei. Knecht fu repartizat la Waldzell.



WALDZELL

„Waldzell însă odrăslește micul popor artistic al jucătorilor cu mărgele de sticlă" ― spune vechea zicală despre această scoală vestită. Printre școlile castaliene de treapta a doua și a treia era cea mai artistică; adică, dacă la alte școli domina foarte explicit o anumită știință, ca de exemplu la Keuperheim filologia clasică, la Porta sistemul gândirii aristotelice și scolastice, la Planvaste matematica, la Waldzell, dimpotrivă, era cultivată tradițional o tendință spre universalitate și spre înfrățirea științei și artei, iar sim6olul suprem al acestor tendințe era jocul cu mărgele de sticlă. E adevărat, și aici, ca în toate celelalte școli, acesta nu era nicidecum predat oficial și ca o materie obligatorie; totuși, studiul particular al elevilor de la Waldzell îi era dedicat aproape exclusiv, apoi orășelul Waldzell mai era și sediul jocului oficial cu mărgele de sticlă și al instituțiilor sale; aici era celebra sală pentru jocurile festive, aici era uriașa arhivă a jocului cu funcționarii și bibliotecile sale, aici reședința lui ludi magister. Chiar dacă toate aceste instituții aveau o existență absolut de sine stătătoare și nu erau în nici un fel legate de școală, aici domnea totuși spiritul acelor instituții, iar în atmosfera locului plutea ceva din harul marilor jocuri oficiale.
Orășelul însuși era foarte mândru de faptul că adăpostea nu numai o scoală, ci și jocul; pe elevi, populația îi numea „studenți", iar pe cei ce studiau jocul cu mărgele de sticlă și pe oaspeții reaudiau vreun curs, luser, deformare a cuvântului lusores .
În rest, scoală de la Waldzell era cea mai mică dintre școlile castaliene, numărul elevilor abia depășea uneori șaizeci și cu siguranță că și faptul acesta îi conferea o notă deosebită și aristocratică, o făcea să apară ca ceva distins, ca elita cea mai restrânsă dinăuntrul elitei; de altfel, din această venerabilă scoală se ridicaseră în ultimele decenii mulți magiștri și toți maeștrii jocului cu mărgele de sticlă. Cu toate acestea, faima strălucită a scolii de la Waldzell nu era nicidecum scutită de contestări; ici și colo stăruia părerea că cei de la Waldzell nu sunt cu adevărat spirite luminate, ci doar niște încrezuți și un fel de prinți răsfățați care, în afară de jocul cu mărgele de sticlă, nu-s buni de nimic; când și când, în multe alte școli erau la modă vorbele de ocară și usturătoare la adresa waldzellienilor, dar tocmai ascuțimea acestor glume și critici arăta că existau motive de gelozie și invidie. Una peste alta, transferul la Waldzell egala cu p netăgăduită distincție; Josef Knecht știa și el asta și, deși nu era un vanitos în sensul vulgar al cuvântului, a primit totuși distincția cu o bucuroasă mândrie.
A ajuns la Waldzell împreună cu mai mulți camarazi, după o călătorie făcută pe jos; plin de cele mai mari speranțe și de zel, a intrat pe poarta de la sud, fiind numaidecât câștigat și fermecat de străvechiul orășel cafeniu și de clădirea foarte întinsă a fostei mănăstiri cisterciene , care adăpostea școala, îndată după gustarea ce li s-a servit la sosire în sala portarului, și mai înainte de a primi îmbrăcămintea ce se purta aici, a pornit-o la drum de unul singur, ca să-și cunoască noua patrie, a dat de potecuța spre rămășițele zidului de odinioară al orașului, în sus, peste râu, s-a oprit pe podul boltit și a ascultat vâjâitul apei la stăvilarul morii, a trecut pe lângă cimitir, pășind la vale pe aleea mărginită de tei, a văzut și a recunoscut dincolo de gardul înalt așa-numitul Vicus Lusorum , micul oraș deosebit al jucătorilor cu mărgele de sticlă: sala de festivități, arhiva, sălile de studiu, casele de oaspeți și locuințele profesorilor.
Din una dintre aceste case a văzut venind un bărbat îmbrăcat în vesmântul jucătorilor cu mărgele de sticlă și prin minte i-a trecut că acesta va fi fiind unul dintre legendarii lusores, poate chiar magister ludi însuși. Simțea intens vraja acestei atmosfere, totul i se părea aici bătrân, venerabil, sfințit, încărcat de tradiție; la Waldzell te aflai cu un pas mai aproape de centru decât la Eschholz. întorcându-se de pe domeniul jocului cu mărgele de sticlă, simți un alt farmec, poate mai puțin venerabil, dar tot așa de tulburător. Era micul oraș, bucățica de lume profană, cu forfota și negoțul său, cu câini și copii, cu iz de magazine și de ateliere meșteșugărești, cu târgoveți bărboși și femei durdulii așteptând dincolo de ușile prăvăliilor, cu copii care se jucau și chiuiau, cu fete care priveau sfidător. Multe îi reaminteau de îndepărtatele lumi prin care trecuse mai înainte, de Berolfingen; crezuse că uitase cu desăvârșire toate acestea. Acum însă, straturile adânci ale sufletului său dădeau răspuns la tot ce-l înconjura, la imagini, la sunete, la mirosuri. Se părea că aici îl aștepta o viață mai puțin liniștită, dar mai plină de culoare și mai bogată decât fusese aceea de la Eschholz.
Firește, școala era înainte de toate continuarea precisă a celei anterioare, chiar dacă se adăugau și câteva materii noi. Cu adevărat noi nu erau totuși aici decât exercițiile de meditație, și chiar și acestora le cunoscuse gustul, datorită lecțiilor date de maestrul muzicii. A abordat meditația cu voie bună, fără să vadă la început în ea mai mult decât un joc de agreabilă relaxare. Abia ceva mai târziu îi va recunoaște pe viu valoarea propriu-zisă și superioară, fapt asupra căruia vom stărui mai departe. Director al scolii de la Waldzell era Otto Zbinden, un bărbat original și întrucâtva temut, pe vremea aceea în vârstă de vreo șaizeci de ani; de mâna lui sunt scrise, cu trăsături caligrafice vădind un suflet pasionat, câteva din însemnările asupra elevului Josef Knecht, pe care le-am văzut. Totuși, cei ce-au trezit la început curiozitatea tânărului au fost mai puțin profesorii, cât colegii, îndeosebi cu doi dintre ei a întreținut însuflețite și variate relații prietenești și de confesiune reciprocă. Unul, de care s-a simțit legat încă din primele luni, Carlo Ferromonte (a răzbătut mai târziu până la al doilea rang în ierarhia organizației, devenind locțiitor al maestrului muzicii), era de aceeași vârstă cu Knecht; îi datorăm, între altele, o istorie despre stilul muzicii de lăută din secolul al șaisprezecelea.
În scoală i se spunea „Mâncătorul de orez" și era prețuit ca un plăcut camarad de joc; prietenia lui cu Josef a început prin discuții despre muzică și a dus la studii și exerciții comune, care au durat mai mulți ani și despre care suntem informați în parte de scrisorile, puține, dar bogate în conținut, adresate de Knecht maestrului muzicii, în prima sa scrisoare, Knecht îl numește pe Ferromonte „un specialist și un cunoscător în ale muzicii cu o ornamentică bogată, înflorituri, triluri etc."; cânta cu el Couperin, Purceii și alți maeștri de pe la 1700. în una dintre aceste scrisori, Knecht vorbește amănunțit despre aceste exerciții și despre această muzică, „În care, pe alocuri, mai fiecare notă e însoțită de înflorituri". „După ce ai bătut câteva ore-n șir ― continuă el ― numai duble apogiaturi , triluri și mordanți , degetele îți sunt ca încărcate cu electricitate."
În muzică a și făcut, de fapt, progrese, în al doilea și al treilea an petrecut la Waldzell, citea și cânta relativ curent partiturile, cheile, abreviațiile, basul cifrat , din toate secolele și stilurile și se familiarizase cu muzica occidentală, în măsura în care ni s-a păstrat, în acel mod deosebit care derivă din meșteșug și nu disprețuiește cultivarea plină de grijă a senzorialului și tehnicii, cu scopul de a pătrunde spiritul unei opere. Tocmai zelul său în sesizarea senzorialului, efortul lui de a descifra spiritul diferitelor stiluri muzicale din aspectul lor senzorial, din sonorități, din senzațiile auditive l-au împiedicat izbitor de multă vreme să se ocupe de pregătirea preliminară pentru jocul cu mărgele de sticlă. Mai târziu, în prelegerile sale, a spus o dată aceste cuvinte: „Cine cunoaște muzica numai în extracte, cine a distilat din ea jocul cu mărgele de sticlă, acela poate fi un bun jucător cu mărgele de sticlă, dar un muzician nu e nici pe departe, probabil că nu e nici istoric. Muzica nu constă numai în vibrațiile și reprezentările spirituale pe care le-am extras din ea printr-un proces de abstractizare, în toate secolele a constat în primul rând în bucuria iscată de factorul senzorial, în ritmul respirației, în bătaia tactului, în culorile, ciocnirile și farmecul ce rezultă din amestecul vocilor, din participarea mai multor instrumente la executarea unei melodii.
Evident, spiritul reprezintă factorul principal, iar inventarea a noi instrumente și modificarea celor vechi, introducerea unor noi tonalități și a noi reguli sau interdicții în construcție și armonie rămân mereu simple gesturi și aspecte exterioare, la fel cum portul național și modele existente la diverse popoare nu sunt decât niște factori exteriori; dar, pentru a înțelege epocile și stilurile pornind de la caracteristicile lor exterioare și senzoriale, este necesar ca acestea să fie percepute și gustate imens prin simțuri. Facem muzică, oricum, cu mâinile și cu degetele, cu gura, cu plămânii, nu numai cu creierul, iar cel ce știe să citească notele, dar nu și să cânte perfect la un instrument, acela să nu discute despre muzică. De asemenea, istoria muzicii nu poate fi nicidecum înțeleasă doar ca o istorie abstractă a stilurilor; astfel, de pildă, epocile de decadență a muzicii ar rămâne absolut neînțelese, dacă n-am vedea în ele întotdeauna precumpănirea senzorialului și a factorilor cantitativi asupra celui spiritual."
O vreme s-a părut că Josef Knecht e decis să nu devină nimic altceva decât muzician; a neglijat în așa măsură, în favoarea muzicii, toate celelalte materii de studiu agreate de elevi, printre ele primele inițieri în jocul cu mărgele de sticlă, încât către sfârșitul primului semestru directorul l-a chemat să stea de vorbă cu el. Elevul Knecht nu s-a lăsat intimidat, s-a plasat cu obstinație pe poziția drepturilor garantate celor din școală, îi va fi spus directorului: „Dacă as neglija un obiect de studiu oficial, ați avea dreptul să mă admonestați, dar nu v-am dat niciodată prilejul pentru așa ceva. Dimpotrivă, eu am tot dreptul să dedic muzicii trei pătrimi sau chiar patru pătrimi din timpul liber de care dispun. Statutele sunt în sprijinul meu." Directorul Zbinden era destul de abil ca să nu insiste, dar l-a luat la ochi, firește, pe acest elev și probabil că l-a tratat multă vreme cu o rece severitate.
Această perioadă ciudată din viața de școlar a lui Knecht a durat mai mult de un an, poate cam un an și jumătate: note normale, dar nu strălucite, o retragere în sine liniștită și ― cum pare după incidentul cu directorul ― întrucâtva încăpățânată, nici un fel de prietenii însuflețite, ci numai această neobișnuit de pătimașă sârguință în a face muzică, paralel cu abținerea de la aproape toate materiile speciale, inclusiv jocul cu mărgele de sticlă. Câteva trăsături din acest portret de tânăr sunt fără îndoială semne ale pubertății; probabil că pe reprezentantele celuilalt sex, întâlnite întâmplâtor, le-a privit în această perioadă cu suspiciune, bănuim că ― asemenea multora dintre elevii de la Eschholz, care nu aveau surori acasă ― era sfios bine. Citise mult și îndeosebi filozofi germani: Leibniz, Kant și romanticii, dintre care Hegel exercita asupra lui cea mai mare atracție.
Va trebui acum să stăruim ceva mai amănunțit asupra celuilalt coleg, care a jucat un rol decisiv în viața lui Knecht la Waldzell, hospitantul Plinio Designori. Acesta era hospitant, adică urma cursurile școlilor de elită ca oaspete, fără intenția de a rămâne permanent în Provincia pedagogică și de a intra în Ordin. Asemenea hospitanți existau când și când, desigur destul de rar, căci autoritatea educativă n-a pus firește niciodată preț pe cultivarea unor școlari care, după scurgerea timpului petrecut în școlile de elită, intenționau să se întoarcă în casa părintească și în lume. Existau însă în tară câteva vechi familii aristocratice, care-și câștigaseră merite deosebite față de Castalia pe vremea ctitoririi acesteia și în sânul cărora se înstăpânise obiceiul, ce dăinuie încă și astăzi, de a încredința la răstimpuri școlilor de elită câte un fiu, ca să-și primească acolo, ca oaspete, educația, în cazul în care eradotat suficient pentru așa ceva; pentru cele câteva familii, dreptul acesta devenise o tradiție. Deși se supuneau în toate privințele acelorași reguli ca și ceilalți elevi ai școlilor de elită, acești hospitanți formau în comunitatea elevilor o excepție chiar și prin aceea că ei nu se înstrăinau de la un an la altul de patrie și familie, ci își petreceau acolo toate vacanțele și rămâneau mereu între colegii lor niște oaspeți și niște străini, întrucât își păstrau obiceiurile și modul de a gândi din patrie, îi așteptau casa părintească, o carieră profană, profesia și căsătoria, și numai rareori s-a întâmplat ca un asemenea elev oaspete să fie captivat de spiritul provinciei și, la sfârșit, să rămână totuși în Castalia, intrând în Ordin, cu consimțământul familiei. Mai mulți cunoscuți bărbați de stat din istoria țării noastre au fost în tinerețe elevi-oaspeți și au intervenit energic în favoarea școlilor de elită și a Ordinului, ori de câte ori opinia publică a luat o poziție critică față de acestea, dintr-un motiv sau altul.
Un asemenea hospitant era așadar Plinio Designori, pe care Josef Knecht, ceva mai mic decât el, l-a cunoscut la Waldzell. Era un tânăr foarte înzestrat, strălucitor mai ales în expuneri și dezbateri, un om înfocat și cam neliniștit, care-i făcea multe probleme directorului Zbânden, deoarece, deși ca elev se purta bine și nu oferea motive de dojana, nu se străduia de fel să-și uite poziția excepțională de hospitant, încadrându-se cât mâi desăvârșit posibil, ci dimpotrivă își afirma deschis și combativ concepția necastaliană și profană. N-a putut rămâne neobservat faptul că între cei doi elevi s-au statornicit relații deosebite: amândoi erau doldora de talent și se simțeau chemați, ceea ce îi înfrățea, dar în toate celelalte privințe se aflau în contradicție. Ar fi fost nevoie de un profesor înzestrat cu o înțelegere și o artă neobișnuit de mari, pentru a scoate din această împrejurare chintesența și a face mereu posibilă, după regulile dialectice, sinteza dintre contradicții și deasupra acestora. Directorului Zbinden nu i-ar fi lipsit darul și voința pentru așa ceva, nu făcea parte dintre profesori incomozi pentru genii, dar în cazul acesta îi lipsea premisa cea mai importantă: încrederea celor doi elevi. Plinio, care se complăcea în rolul de outsider și revoluționar, rămânea mereu în gardă față de director; cu Josef Knecht se întâmplase din păcate amintitul incident, din cauza studiilor sale particulare, așa că nici el nu ar fi fost receptiv pentru vreun sfat al lui Zbinden. Din fericire însă, exista maestrul muzicii. Lui i se adresă Knecht, cerându-i sprijinul și sfatul, iar bătrânul și înțeleptul muzician luă lucrurile în serios și conduse jocul cu măiestrie, precum vom vedea. Cel mai mare pericol și cea mai grea ispită din viața tânărului Knecht deveni o temă excelentă în mâinile maestrului, iar acesta se arătă la înălțimea ei. Istoria intimă a prieteniei și adversității dintre Josef și Plinio, sau muzica aceasta bazată pe două teme, sau jocul acesta dialectic dintre două spirite, a fost oarecum următoarea:
Mai întâi, cel ce l-a abordat pe partener și l-a atras spre el a fost, firește, Designori. Era nu numai cel mai vârstnic, nu numai un tânăr drăguț, focos și elocvent, ci, înainte de toate, urmi „din afară", un necastalian, unul ce aparținea lumii, un om cu tată și mamă, cu unchi, mătuși, frați și surori, unul pentru care Castalia, cu toate ale sale legi, tradiții și idealuri însemna doar o etapă, o bucată de drum, un popas temporar.
Pentru această pasăre rară, Castalia nu reprezenta lumea, pentru Designori Waldzell era o școală ca oricare alta, pentru el întoarcerea în „lume" nu constituia o rușine și o pedeapsă, pe el nu-l aștepta Ordinul, ci o carieră, căsătoria, politica, pe scurt acea „viață reală", a cărei mai bună cunoaștere reprezenta pentru toți castalienii o desfătare tăinuită, căci pentru castalieni „lumea" era același lucru ca odinioară pentru penitenți și monahi: ce-i drept, ceva de o valoare scăzută și interzis, dar nu mai puțin misterios, ispititor, fascinant. Iar Plinio nu făcea într-adevăr nici un secret din apartenența sa la lume, nu se rușina deloc din pricina acestei apartenențe, se mândrea cu ea. Cu o râvnă pe jumătate încă băiețească și din care-și făcea o poză, pe jumătate totuși conștientă și intenționată, el își afirma fățiș poziția deosebită și folosea orice prilej pentru a opune concepțiile și normele sale profane celor castaliene și pentru a le înfățișa ca mai bune, mai juste, mai firești, mai omenești. Făcând asta, opera mult cu referiri la „natura" și la „rațiunea omenească sănătoasă", pe care le opunea spiritului deformat și străin de viață ce domnea în școală, nu era zgârcit în lozinci și ridicări de ton, totuși deschis la minte și cu gust, nu se mulțumea cu provocări grosolane, ci respecta formele discuției în contradictoriu uzuale la Waldzell. Voia să apere „lumea" și viața naivă împotriva „spiritualității scolastice trufașe" din Castalia, dar voia să și arate că e în stare s-o facă folosind armele adversarului; în nici un caz n-ar fi dorit să apară ca un om necultivat, care umblă haihui, orb prin grădina de flori a educației spirituale.
Când și când, Knecht se aflase, retras, ca un spectator tăcut, dar atent, în câte o mică grupă de elevi, al cărei centru și orator era Designori. Curios, cu neliniște și teamă, îl auzise pe acest vorbitor criticând în fraze nimicitoare tot ceea ce în Castalia era socotit autoritate și lucru sacru, punând sub semnul îndoielii, considerând discutabile și luând în râs lucrurile în care el însuși credea. E drept, Knecht băgă de seamă că nu toți auditorii luau în serios multă vreme aceste fraze, unii le ascultau, vădit, pe jumătate batjocoritori, așa cum e ascultat un palavragiu de Mici, adesea auzea și replici, în care atacurile lui Plinio erau ironizate sau respinse cu seriozitate.
Mereu însă în jurul lui Plinio se aflau adunați câțiva camarazi, mereu acesta era în centrul atenției și, fie că se găsea sau nu un oponent, el își exercita întotdeauna forța de atracție și un fel de seducție. Și astfel, cu Josef s-a petrecut la fel ca și cu ceilalți care se grupau în jurul vioiului vorbitor, ascultându-i tiradele cu uimire sau cu râsete; în ciuda sentimentului de neliniște, chiar de teamă, care-l încerca ascultându-l pe Designori, se simțea atras de vorbele acestuia într-un mod ciudat, și nu numai pentru că ar fi fost amuzante, nu, i se părea că-l solicită și într-un chip serios. Nu pentru că în forul său intim ar fi fost de acord cu istețul vorbitor, dar iată că apărea o îndoială, de a cărei existență sau posibilitate era suficient numai să știi, ca să și începi să suferi. Mai întâi n-a fost o suferință chinuitoare, ci doar o emoție confuză și o neliniște, un simțământ rezultat dintr-un amestec de porniri puternice și o conștiință vinovată.
Trebuia să vină clipa, și a venit, când Designori avea să bage de seamă că printre ascultătorii săi se află unul pentru care cuvintele lui însemnau mai mult decât o distracție șocantă și satisfacerea plăcerii de a discuta în contradictoriu: un băiat blond, tăcut, frumușel și delicat, dar care părea cam timid și care se înroșea și dădea răspunsuri încurcate, scurte, atunci când i se adresa prietenește. Plinio înțelese că tânărul acesta era vădit atras de el de mâi multă vreme și se gândi să-l răsplătească și să-l cucerească definitiv printr-un gest amical: îl invită să-l viziteze într-o după-amiază în odaia lui. Dar băiatul cel timid și năzuros nu putea fi câștigat atât de ușor. Spre surprinderea lui, Plinio se văzu respins, Josef nu voi să stea de vorbă cu el și nu-i acceptă nici invitația; faptul acesta îl îmboldi și mai mult pe cel mai vârstnic, care din acea zi începu să stăruie în a și-l apropia pe tăcutul Knecht, mai întâi numai din amor propriu, apoi luând lucrurile în serios, deoarece simțea în persoana băiatului un partener, poate un viitor prieten, poate dimpotrivă, îl vedea pe Josef apărând mereu în preajma sa și-și dădea seama că îl ascultă cu cea mai mare atenție, însă timidul dădea înapoi îndată ce voia să se apropie de el.
Comportarea aceasta avea cauzele ei. Josef intuise de mult că din partea lui Plinio îl aștepta ceva important, poate ceva frumos, o lărgire a orizontului, o aprofundare a înțelegerii lucrurilor, o limpezire, poate, de asemenea, o ispită și un pericol, în orice caz ceva ce merita să fie luat în seamă.
El împărtăși primele îndoieli și porniri de critică, trezite de luările de cuvânt ale lui Plinio, prietenul său Ferromonte, dar acesta îl luă prea puțin în seamă, îl califică pe Plinio drept un închipuit și un ins ce-și dă aere, un individ la care n-are rost să-ți pleci urechea, apoi se adânci numaidecât din nou în exercițiile sale muzicale. Josef simțea că instanța căreia ar trebui să-și destăinuie îndoielile și neliniștile ar fi directorul, dar, de la micul conflict cu acesta, se simțea înstrăinat sufletește de el și evitase să mai aibă în vreun fel a face cu dânsul: acum se temea că nu-l va înțelege; mai mult încă, se temea că o convorbire în legătură cu rebelul Plinio ar fi interpretată în cele din urmă de director ca un fel de denunț. Aflat în această încurcătură, care devenea mereu mai penibilă datorită încercărilor prietenești de apropiere ale lui Plinio, se adresă protectorului și geniului său bun, maestrului muzicii, printr-o lungă scrisoare ce ni s-a păstrat, îi scrise între altele: „încă nu mi-e limpede dacă Plinio speră să câștige în mine un tovarăș de idei sau numai un partener de discuții. Nădăjduiesc că e vorba de cazul din urmă, căci a mă converti la concepțiile sale ar însemna să mă ademenească la necredință și să-mi distrugă viața, care acum a prins rădăcini în Castalia; nu am părinți și prieteni în lumea din afară, la care m-as putea întoarce, dacă într-adevăr aș dori vreodată s-o fac. Dar chiar dacă vorbele ireverențioase ale lui Plinio n-ar urmări nicidecum să mă convertească și să mă influențeze, totuși mă simt pus în încurcătură de ele. Căci, stimate maestre ca să fiu cât se poate de sincer cu dumneavoastră: în modul de a gândi al lui Plinio aflu ceva la care nu pot răspunde simplu printr-un nu, trezește în mine o voce foarte dispusă uneori să-i dea dreptate. Probabil că e vocea naturii, aflată într-o stridentă contradicție cu educația mea și cu concepțiile noastre curente. Atunci când Plinio îi numește pe profesorii și maeștrii noștri o castă preoțească, iar pe noi, elevii, o turmă de castrați ținuți sub tutelă ca niște copii, toate acestea sunt desigur niște vorbe grosolane și umflate, totuși ele conțin probabil un grăunte de adevăr, altminteri nu m-ar putea neliniști atât. Plinio e în stare să spună niște lucruri uimitoare, capabile să te ducă la deznădejde. De exemplu: jocul cu mărgele de sticlă e o reîntoarcere la epoca foiletonistică, o simplă joacă iresponsabilă cu literele, prin care am nimicit diversele limbaje ale artelor și ale științelor; el constă exclusiv din niște asociații și pune în joc doar niște analogii.
Sau: o dovadă a lipsei de valoare a întregii noastre formații și ținute spirituale se află în sterilitatea noastră resemnată. De pildă, spune el, noi analizăm legile și tehnicile tuturor stilurilor și perioadelor muzicii, dar nu producem nici un fel de muzică nouă. Citim și-i explicăm, zice el, pe Pindar sau pe Goethe, dar ne rușinăm să facem noi înșine versuri. Acestea sunt reproșuri pe care nu le pot lua în râs. Și totuși, nu sunt cele mai grave, nu sunt cele care mă rănesc cel mai mult. Rău e, de pildă, când spune că noi, castalienii, ducem o viață asemănătoare aceleia a păsărilor cântătoare crescute în colivii, fără să ne câștigăm pâinea, fără să cunoaștem nevoile și lupta pentru existență, fără să știm ceva și fără să vrem a ști ceva despre acea parte a omenirii pe munca și sărăcia căreia se bizuie existența noastră de lux." Scrisoarea se încheia cu vorbele: „Poate că, reverendissime, am abuzat de bunăvoința și bunătatea dumneavoastră și sunt gata să vă primesc mustrarea. Dojeniți-mă și porunciți-mi să mă pocăiesc, vă voi mulțumi pentru asta. Dar am cea mai mare nevoie de un sfat. Multă vreme n-aș mai putea face față actualei situații. Nu-mi stă în putere să-l ajut eu pe el, dându-i o orientare justă și rodnică, pentru asta sunt prea slab și lipsit de experiență, iar ceea ce-i mai rău este că nu mă pot destăinui domnului director, deși mi-ați cerut în termeni categorici s-o fac. De aceea v-am și necăjit cu un lucru care începe să devină pentru mine un greu impas."
Răspunsul scris negru pe alb al maestrului la acest strigăt de ajutor ar fi fost pentru noi un document de o valoare excepțională. Dar răspunsul a fost dat pe cale orală. Scurtă vreme după scrisoarea lui Knecht, magister musicae însuși a venit la Waldzell să prezideze un examen de muzică, iar în zilele șederii sale acolo i-a arătat micului său prieten cea mai mare grijă. Știm asta din povestirile de mai târziu ale lui Knecht. Maestrul n-a luat lucrurile ușor. A început prin a examina cu atenție notele obținute de Knecht la cursuri și, mai ales, studiile sale particulare, găsind că aceste studii sunt prea unilaterale, fapt care l-a determinat să-i dea dreptate directorului și să-i impună lui Knecht să recunoască și el aceasta, în ceea ce privește comportarea lui Knecht față de Designori, maestrul a dat indicații precise și nu a plecat mai înainte de a discuta și această problemă cu directorul Zbinden.
Consecința a fost nu numai o luptă cu aspect sportiv, am zice, între Designori și Knecht, o luptă remarcabilă și de neuitat pentru participanți, ci și stabilirea de relații cu totul noi între Josef și director. Ca și mai înainte, n-au fost relații cordiale, stimulate de tainice resorturi intime, ca acelea cu maestrul muzicii, însă clare și eliberate de încordare.
Rolul ce i-a revenit acum lui Knecht i-a decis viața pentru multă vreme. I s-a îngăduit să accepte prietenia lui Designori, să se expună influenței și atacurilor acestuia, fără amestecul sau supravegherea profesorilor, însărcinarea pe care i-o dăduse mentorul său era însă de a apăra Castalia împotriva celui ce o critica și de a ridica până la nivelul cel mai înalt contradicția dintre cele două concepții; între altele, aceasta însemna că Josef trebuia să-și însușească stăruitor principiile orânduielilor ce domneau în Castalia și în Ordin și să și le reîmprospăteze necontenit. Disputele dintre cei doi adversari, legați prin relații de prietenie, ajunseră în curând vestite; elevii se înghesuiau să le asculte. Tonul agresiv și ironic al lui Designori deveni mai rafinat, formulările sale mai riguroase și mai pline de răspundere, critica sa mai la obiect. Până acum, cel căruia i se arătase preferință în această luptă fusese Plinio; acesta venea din „lume", avea experiența ei, îi cunoștea metodele, mijloacele de atac și ceva din lipsa ei de scrupule, din convorbirile cu adulții de acasă, știa tot ceea ce lumea reproșa Castaliei. Acum, replicile lui Knecht îl siliră să-și dea seama că într-adevăr cunoștea lumea destul de bine, mai bine decât oricare dintre castalieni, dar nu cunoștea nicidecum la fel de bine Castalia și spiritul ei ca aceia ce erau aici la ei acasă și pentru care Castalia reprezenta patria și soarta. El se deprinse să priceapă și, treptat, să admită că aici e un oaspete, nu un băștinaș, că nu numai în lumea din afară, ci și aici, în Provincia pedagogică, există experiențe și lucruri de la sine înțelese, statornicite de veacuri, că și aici există o tradiție, chiar și o „natură" pe care o cunoștea numai parțial și asupra cerințelor căreia fusese făcut atent acum de către partenerul său în discuții, Josef Knecht. Acesta, la rându-i, pentru a face față rolului său de apologet, era nevoit să-și însușească mereu mai clar, mai intim și mai conștient, cu ajutorul studiului, meditației și autodisciplinei, tot ceea ce trebuia să apere, în ceea ce privește retorica, cel ce-și păstră superioritatea era Designori; în afară de natura sa înfocată și orgolioasă îi venea în ajutor o anumită școală a lumii și capacitatea de a mânui ironia; se pricepea, mai ales, ca și atunci când era înfrânt să se gândească la auditori și să-și asigure o retragere demnă sau măcar hâtră, în vreme ce Knecht, strâns cu ușa de adversar, spunea cam așa: „La asta trebuie să mă mai gândesc, Plinio. Așteaptă câteva zile, am să-ți reamintesc eu de lucrul acesta."
Dacă relațiile dintre cei doi luaseră o formă demnă, ba chiar ajunseseră pentru partenerii și auditorii disputei un element de care viața școlărească de la Waldzell nu s-ar mai fi putut dispensa pe atunci, pentru Knecht impasul și conflictul nu deveniseră deloc mai ușoare. Stimulat de marea încredere și răspunderea ce i se acordaseră, el a făcut față sarcinii date și faptul că a reușit fără prejudicii vădite constituie dovezi ale forței și calităților remarcabile ale naturii sale. în tăcere, a avut însă mult de suferit. Acceptând amiciția lui Plinio, și-a deschis sufletul nu numai pentru camaradul victorios și spiritual, pentru acest Plinio priceput în ale lumii și în ale oratoriei, ci, nu mai puțin, și pentru lumea străină pe care o reprezenta prietenul și adversarul său, pe care el o cunoștea sau numai o bănuia din chipul, cuvintele și gesturile acestuia ― acea așa-numită lume „reală", în care existau mame și copii plini de gingășie, oameni flămânzi și cocioabe mizere, ziare și bătălii electorale, o lume primitivă și în același timp rafinată; în ea se întorcea Plinio în toate vacanțele pentru a-și vizita părinții și frații, pentru a face curte fetelor, pentru a lua parte la adunări muncitorești sau a fi oaspete al unor cluburi distinse, în timp ce el, Knecht, rămânea în Castalia. făcea excursii și înota cu camarazii, exersa câte un ricercar de Froberger sau îl citea pe Hegel.
Compoziție de factură polifonică, constituită din câteva secțiuni, fiecare cu tema sa, cântate fără întrerupere. Tema e preluată rând pe rând de instrumente, ca și când acestea ar căuta-o. Ricercarul a apărut în secolul al XIV-lea și a fost destinat inițial unui singur instrument (lăută, orgă, clavecin).
Pentru Josef nu era o problemă faptul că aparține Castaliei și că duce de drept viața castaliană, o viață fără familie, fără cine știe ce distracții nemaipomenite, o viață fără ziare, dar și fără mizerie și foamete ― de altfel nici Plinio, care era în stare să le impute cu atâta înverșunare elevilor de elită viața lor de trântori, nu flămânzise niciodată până atunci și nici nu-și câștigase singur pâinea. Nu, acea lume a lui Plinio nu era cea mai bună și cea mai dreaptă. Dar ea exista, era în ființă și, așa cum știa din istoria universală, existase întotdeauna și fusese întotdeauna la fel ca astăzi, iar multe popoare nici nu cunoscuseră altă viață, nu avuseseră habar de școli de elită și provincii pedagogice, de Ordin, maeștri și jocul cu mărgele de sticlă. Marea majoritate a oamenilor de pe întreg pământul trăia altfel decât se trăia în Castalia, o viață mai simplă, mai primitivă, mai plină de primejdii, mai puțin pusă la adăpost și mai lipsită de orânduială. Iar această lume primitivă era înnăscută fiecărui om, simțeai ceva din ea în propria-ți inimă, un fel de curiozitate, de nostalgie, de compasiune față de ea. Erai dator să fii echitabil cu ea, să-i asiguri în inima ta un anumit drept de cetățenie și, cu toate acestea, să nu recazi în imperiul ei. Căci, alături și deasupra acestei lumi, exista o a doua, cea castaliană, cea spirituală, o lume artificială, în cea mai bună ordine, pusă mai la adăpost, dar care impunea o supraveghere și exerciții permanente, o ierarhie. Calea cea dreaptă era să slujești Castalia, fără ca totuși să nedreptățești sau chiar să disprețuiești cealaltă lume, fără să tragi cu coada ochiului spre ea, împins de dorințe și nostalgii tulburi. Căci mica lume castaliană o slujea pe cea mare, îi dădea profesori, cărți, metode, se îngrijea de păstrarea purității funcțiunilor spirituale și a moralei, își ținea porțile deschise ca școală și adăpost pentru acel mic număr de oameni al căror destin părea să fie acela de a-și pune viața în slujba spiritului și a adevărului. De ce oare cele două lumi nu trăiau aparent în armonie frățească, alături și întrepătrunzându-se, de ce nu puteai să le cuprinzi și să le unești pe amândouă în sufletul tău?
O dată, una din rarele vizite ale maestrului muzicii pică într-un moment când Josef, obosit și epuizat de sarcina lui, se trudea din greu să mențină echilibrul.
Maestrul fu în măsură să înțeleagă situația din cele câteva aluzii ale tânărului, dar o pricepu încă mai limpede din înfățișarea lui extrem de încordată, din privirile lui neliniștite, din comportamentul său cam agitat, îl sondă prin câteva întrebări, se izbi de reticențe și de un fel de aversiune, renunță la întrebări și, serios îngrijorat, îl luă cu dânsul într-o cameră de exerciții sub pretextul că vrea să-i împărtășească o mică descoperire muzicală, îi ceru să aducă și să acordeze un clavicord și-l încâlci atâta într-un privatissimum despre apariția formei sonatei, până când elevul își uită în oarecare măsură impasul, se lasă antrenat și-i ascultă plin de recunoștință și destins cuvintele și cântecul. Răbdător, bătrânul nu făcu economie cu timpul, străduindu-se astfel să-i inculce disponibilitatea și receptivitatea care-i lipsiseră. Iar când efortul îi fu încununat de succes, când ajunse la sfârșitul prelegerii sale și termină de cântat o sonată de Gabrieli , se ridică în picioare, începu să se plimbe de colo până colo prin mica încăpere, povestind:
― Sonata aceasta m-a preocupat odată foarte mult, cu mulți ani în urmă. Era încă pe vremea anilor mei de studiu liber, mai înainte de a fi numit profesor, apoi maestru al muzicii. Pe vremea aceea aveam ambiția să scriu o istorie a sonatei privite din puncte de vedere noi, dar veni o clipă în care nu numai că nu mai avansam deloc, ci începui să mă îndoiesc din ce în ce mai mult că aceste cercetări muzicale și istorice ar avea vreo valoare, că ar fi într-adevăr mai mult decât o simplă joacă de pierde-vară și un surogat ieftin de activitate spirituală și artistică menit să ia locul vieții de adevărată trăire. Pe scurt, aveam de înfruntat una din acele crize, când studiul, strădania spirituală, tot ceea ce aparține în general spiritului devine pentru noi îndoielnic și fără valoare, când suntem înclinați să invidiem orice țăran de la coarnele plugului, orice pereche de îndrăgostiți zăriți în amurg, ba chiar orice pasăre ce cântă în copac și orice greiere ce țopăie în iarba verii, deoarece ni se pare că toate acestea duc un trai așa de firesc, de plenar și de fericit, iar despre impasurile, asprimile, pericolele și suferințele vieții lor noi nu știm nimic, în două vorbe, îmi cam pierdusem echilibrul, era o situație nu prea plăcută și destul de greu suportabilă.
Vânturam în minte cele mai bizare posibilități de fugă și eliberare, mă gândeam să plec în lume ca muzicant, să cânt pentru dansatori pe la nunți, iar dacă, așa cum se întâmplă în vechile romane, ar fi apărut un agent de recrutare străin și m-ar fi poftit să îmbrac o uniformă pentru a urma indiferent ce trupă în indiferent ce război, m-aș fi dus cu el. Așa cum se întâmplă de obicei adesea în asemenea situații, s-a întâmplat și cu mine: mi-am pierdut în așa măsură stăpânirea de sine, încât nu mă mai puteam descurca singur și aveam nevoie de un ajutor.
Rămase locului o clipă și râse. Apoi continuă:
― Firește, așa cum prevede regulamentul, aveam un îndrumător pentru studii și, firește, ar fi fost rezonabil și just și de a mea datorie să-i cer sfatul. Numai că lucrurile stau așa, Josef: tocmai atunci când te-ai împotmolit în dificultăți și te-ai abătut de pe drumul cel bun și ai cel mai mult nevoie de o corectare, tocmai atunci simți cea mai mare repulsie față de o revenire pe drumul normal și față de corectarea normală, îndrumătorul studiilor mele nu fusese satisfăcut de rezultatele pe care le obținusem în ultimul trimestru, îmi făcuse reproșuri serioase, eu însă credeam că mă aflu pe cale de a ajunge la noi descoperiri sau înțelesuri, așa că-i luasem oarecum în nume de rău reproșurile. Pe scurt, nu m-aș fi dus la el, nu m-aș fi umilit și nu aș fi convenit că are dreptate. Nu voiam să mă destăinuiesc nici camarazilor, dar în vecinătatea mea se afla un om original, pe care-l cunoșteam numai din vedere și din auzite, un savant în cultura sanscrită, poreclit „Yogin". într-un moment, în care starea mea devenise peste măsură de insuportabilă, m-am dus la bărbatul acesta, de a cărui înfățișare solitară și cam stranie făcusem haz tot atât de mult pe cât și o admirasem în taină. L-am căutat în chilia lui, voiam să-i vorbesc, dar l-am găsit adâncit în sine însuși, ședea în poziția rituală indiană și era inabordabil, plutea surâzând ușor într-o desăvârșită înstrăinare de lume, nu puteam face altceva decât să rămân la ușă și să aștept până când va reveni din adâncimile în care se scufundase.
A durat foarte mult, a durat o oră, două ore, în cele din urmă m-a biruit oboseala și m-am lăsat să alunec pe podea; am rămas stând așa, rezemat de zid și am așteptat mai departe. La sfârșit l-am văzut pe bărbatul acela trezindu-se încet, și-a mișcat puțin capul, și-a îndreptat umerii, și-a desfăcut picioarele încrucișate și, în timp ce se pregătea să se ridice, privirile i-au căzut pe mine. „Ce vrei?" m-a întrebat. M-am sculat în picioare și am răspuns, fără să stau pe gânduri și fără să știu prea bine ce spun: „Sonatele lui Andrea Gabrieli". S-a ridicat de jos, m-a pus să stau pe singurul lui scaun, s-a așezat pe muchia mesei și mi-a spus: „Gabrieli? Ce ți-a făcut cu sonetele lui?" Am început să-i istorisesc ce mi se întâmplase, să mă spovedesc ce-i cu mine. Mi-a pus întrebări, cu o minuție ce mi s-a părut pedantă, despre povestea mea, despre studiile asupra lui Gabrieli și a senatei, voia să știe: când mă trezeam de dimineață, cât de mult citeam, cât timp dedicam exercițiilor muzicale, la ce oră mâncam și mă duceam la culcare. Mă încredințasem lui, ba chiar dădusem buzna peste el, trebuia să-i suport întrebările și să-i răspund, dar aceste întrebări mă făceau să mă jenez, pătrundeau mereu mai necruțător spre amănunte, viața mea spirituală și morală din ultimele săptămâni și luni fu astfel temeinic analizată. Apoi Yogin tăcu brusc, iar cum mintea mea nu se limpezise nici atunci, el ridică din umeri și spuse: „Nu vezi și singur unde e greșeala?" Nu, nu reușeam s-o văd. El recapitula retrospectiv, uimitor de exact, tot ceea ce aflase de la mine prin întrebările pe care mi le pusese, până la primele semne de oboseală, de dezgust și de stingere a interesului față de cele spirituale, apoi îmi atrase atenția că aceasta se poate întâmpla numai unui tânăr studios ce-a scăpat din mână hățurile autodisciplinei și că a sosit pentru mine ceasul al doisprezecelea, când trebuie să-mi regăsesc, cu un ajutor din afară, autocontrolul pierdut și să redevin stăpân pe propriile mele forțe. Dacă îmi luasem libertatea, îmi mai atrase el atenția, să renunț la exercițiile regulate de meditație, trebuia ca, cel puțin la cele dintâi consecințe păgubitoare, să-mi reamintesc de această omisiune și să îndrept lucrurile. Și avea întru totul dreptate. Nu numai că neglijasem multă vreme meditațiile, n-avusesem timp, fusesem mereu lipsit de chef și risipit sau prea preocupat și interesat de studii, dar cu timpul îmi pierdusem total conștiința îndelungatului păcat al neglijenței și abia acum, când eram în pragul naufragiului și al deznădejdei, trebuia să mi-o reamintesc datorită altcuiva, într-adevăr, a fost nevoie să depun cele mai mari eforturi pentru a mă smulge de sub stăpânirea neglijenței, a trebuit să mă întorc la exercițiile școlărești și de începător în ale meditației, pentru a-mi însuși din nou, treptat, capacitatea de concentrare și de adâncire în mine însumi.
Maestrul își încheie plimbarea prin încăpere cu un suspin ușor și cu vorbele:
― Așa mi s-a întâmplat atunci, și astăzi încă mi-e oleacă rușine să vorbesc despre toate astea. Dar lucrurile stau așa, Josef: cu cât mai mult pretindem de la noi înșine sau cu cât mai mult cere de la noi sarcina ce ni s-a încredințat, cu atât mai vârtos trebuie să facem apel la izvorul de forțe al meditației, la mereu înnoita reconciliere dintre spirit și suflet. Și aș putea să-ți mai dau câteva exemple: cu cât mai mare este exigența pe care ne-o impune o sarcină, când stimulându-ne și înălțându-ne, când obosindu-ne și doborându-ne, cu atât mai lesne ni se poate întâmpla să neglijăm acest izvor, după cum aprofundarea într-o muncă intelectuală iscă lesne înclinația de a-ți neglija corpul și îngrijirea lui. Oamenii cu adevărat mari din istoria lumii fie că au știut să mediteze, fie că au descoperit empiric drumul spre ținta către care pe noi ne conduce meditația. Ceilalți, chiar cei mai înzestrați și cei mai viguroși, au eșuat și au fost învinși în cele din urmă deoarece sarcina lor sau visul lor ambițios a pus în așa măsură stăpânire pe ei, i-a posedat sau i-a făcut niște posedați într-atâta, încât și-au pierdut capacitatea de î se desprinde și distanța mereu de ceea ce reprezenta un interes pur actual. Ei, toate astea tu le știi, se învață încă de la primele exerciții. E un adevăr inexorabil. Cât de inexorabil este acest adevăr, îți dai seama atunci când ai rătăcit drumul.
Povestirea aceasta avu asupra lui Josef un efect atât de mare, încât el își dădu seama de pericolul în care se afla și își reluă exercițiile cu o reînnoită dăruire. Faptul că maestrul îi dezvăluise pentru prima dată o părticică din viața sa personală, din tinerețea și anii săi de studii a făcut asupra lui o puternică impresie; pentru întâia oară îi fu dat să înțeleagă că și un semizeu, un maestru a fost odată tânăr și a putut să rătăcească drumul. El primi cu recunoștință încrederea pe care venerabilul bărbat i-o arătase prin confesiunea făcută.
Puteai deci să te abați de pe calea cea bună, să obosești, să săvârșești greșeli, să încâlci prescripțiile, iar apoi să pui din nou capăt la toate acestea, să te regăsești și în cele din urmă să devii totuși un maestru. Josef ieși cu bine din criză.
În cei doi-trei ani cât dură la Waldzell prietenia dintre plinio și Knecht, școala asistă la spectacolul acestei prietenii, edificate pe contradicții, ca la o piesă de teatru, la care participau cu toții câte puțin, de la director până la cel mai mic dintre elevi! în Knecht și Designori se întruchipaseră cele două lumi, cele două principii; fiecare îl stimula pe celălalt, fiecare dispută devenea o întrecere festivă și un fel de reprezentație care-i interesa pe toți. Și după cum Plinio revenea cu forțe noi după fiecare vacanță și după fiecare contact cu pământul natal, tot astfel Josef se adapă cu puteri proaspete din fiecare meditație, din fiecare lectură, din fiecare exercițiu de introspecție, din fiecare reîntâlnire cu maestrul muzicii, devenea mereu mai apt să îndeplinească oficiul de reprezentant și avocat al Castaliei. Odată, copil încă, își trăise prima chemare. Acum o cunoscu pe a doua, iar anii aceștia îi făuriră și-i stanțară personalitatea de castalian desăvârșit. Absolvise de mult și primele cursuri despre jocul cu mărgele de sticlă, începând încă de pe atunci, să conceapă, în vacanțe și sub îndrumarea unui conducător de joc, jocuri proprii cu mărgele de sticlă, în această activitate descoperi el sursele cele mai fertile de bucurie și de destindere interioară; de pe vremea exercițiilor la clavecin și clavicord, pe care le făcuse cu Carlo Ferromonte și de care nu se mai sătura pe-atunci, nimic nu-i mai făcuse atât de bine, nu-l răcorise, fortificase, confirmase și fericise ca aceste prime zboruri în constelația jocului cu mărgele de sticlă.
Din chiar acești ani provin poeziile tânărului Josef Knecht care ni s-au păstrat în transcrierea lui Ferromonte; e posibil să fi fost mai multe decât cele ce-au ajuns până la noi și este de presupus că și aceste poezii, dintre care cele dintâi datează încă din vremea inițierii lui Knecht în jocul cu mărgele de sticlă, l-au ajutat să-și joace rolul ce i se încredințase și să iasă cu bine din acei ani critici, în aceste versuri, în parte de mare valoare artistică, în parte vădit așternute în grabă, oricare cititor va descoperi ici și colo urme ale profundei zguduiri și crize prin care a trecut atunci Knecht, sub influența lui Plinio.
În unele versuri răsună o profundă neliniște, o îndoială principială față de sine însuși și de sensul existenței sale, până când în poezia Jocul cu mărgele de sticlă autorul pare să fi izbutit a ajunge la o pioasă dăruire, în rest, aflăm o anume concesie făcută lumii lui Plinio, o fărâmă de rebeliune împotriva anumitor legi ale administrației castaliene, constând în însuși faptul că a scris aceste poezii și le-a și arătat ocazional mai multor colegi. Căci dacă în general Castalia a renunțat la crearea unor opere de artă (chiar și creația muzicală e cunoscută și tolerată acolo numai în forma unor exerciții compoziționale riguros legate de aspectul stilistic), scrierea unor poezii se consideră drept lucrul cel mai absurd, cel mai ridicol și vrednic de batjocură. Aceste poezii nu sunt, așadar, o joacă, un fel de broderii sau gravură inutilă; a fost nevoie de o presiune puternică pentru a da ghes acestei productivități și de o doză de curaj și obstinație pentru a scrie aceste versuri de confesiune.
Trebuie spus că, sub influența antagonistului său, Plinio Designori a trăit și el transformări și evoluții importante, și nu numai în sensul rafinării metodelor sale de luptă, în vremea anilor de scoală, ca prieten și adversar al lui Knecht, l-a văzut pe partenerul său dezvoltându-se, printr-un proces neîntrerupt de creștere ca un castalian exemplar, spiritul Provinciei l-a întâmpinat mereu mai vădit și mai viu în persoana prietenului său și, precum el însuși l-a contaminat pe acela, până la un anumit grad al fermentării, cu atmosfera lumii sale, tot astfel a și respirat aerul castalian și i-a receptat farmecul și influența, în ultimul an de scoală, după o dispută de două ore asupra idealurilor monarhismului și asupra pericolelor acestuia, pe care o desfășuraseră în prezența claselor superioare ale cursului dedicat jocului cu mărgele de sticlă, l-a poftit pe Knecht la o plimbare, în timpul căreia i-a făcut următoarea confesiune, pe care o cităm după o scrisoare a lui Ferromonte:
„Eu știu, firește, de mult, Josef, că tu nu ești piosul jucător cu mărgele de sticlă și sfântul provinciei, al cărui rol îl joci atât de remarcabil. Fiecare dintre noi doi ocupă în luptă o poziție expusă și fiecare dintre noi știe bine că obiectivul pe care-l apără există pe drept și-și are valoarea incontestabilă. Tu te afli de partea cultivării înalte a spiritului, eu de aceea a vieții legate de natură, în cursul luptei noastre, ai învățat să descoperi pericolele existente în viața firească și sa le prinzi în călare: îndatorirea ta este să arăți cum viața legată de natură, naivă, lipsită de educația spiritului se transformă într-o mlaștină, trebuind să ducă neapărat la animalitate și încă mai jos.
La rându-mi, am datoria să reamintesc mereu cât de riscantă, plină de primejdii și în cele din urmă stearpă e o viață așezată exclusiv pe temelia spiritului. Ei bine, fiecare apără ceea ce crede că trebuie să se afle pe primul plan: tu spiritul, eu natura. Dar, nu mi-o lua în nume de rău, uneori mi se pare că tu mă consideri cu naivitate și de fapt un fel de dușman al organizației voastre castaliene, un om pentru care studiile, exercițiile și jocurile voastre ar fi în fond numai niște mofturi, chiar dacă o vreme particip dintr-un motiv sau altul la ele. Ah, dragul meu, cât de mult ai greși, dacă ai crede într-adevăr asta! Vreau să-ți mărturisesc că iubesc de-a dreptul la nebunie ierarhia voastră, că adesea ea mă farmecă și mă ademenește ca fericirea însăși. Mai vreau să-ți mărturisesc că acum câteva luni, când am fost un timp acasă la părinți, am avut cu tata o discuție explicativă anevoioasă la sfârșitul căreia am obținut îngăduința să rămân castalian și să intru în Ordin dacă, la sfârșitul studiilor, aceasta ar continua să-mi fie dorința și hotărârea, am fost fericit că în cele din urmă și-a dat încuviințarea. Acum însă nu voi mai face uz de ea, o știu de puțină vreme. O, nu pentru că nu aș mai dori-o! Dar văd din ce în ce mai limpede: rămânerea mea la voi ar egala cu un refugiu, poate un refugiu onest, nobil, dar un refugiu totuși. Mă voi întoarce între ai mei și voi deveni un om de lume. Dar un om de lume care rămâne recunoscător Castaliei voastre, unul care va practica și mai departe câteva din exercițiile voastre și va lua parte în fiecare an la marele joc cu mărgele de sticlă!"
Adânc mișcat de această confesiune a lui Plinio, Knecht i-o împărtăși prietenului său Ferromonte. în scrisoarea de mai sus, acesta adăugă la povestire următoarele cuvinte:
„Pentru mine, ca muzician, confesiunea lui Plinio, pe care l-am nedreptățit adesea, a fost aidoma unei trăiri muzicale, în ochii mei, lupta a două principii ireconciliabile ― opoziția lume și spirit sau opoziția Plinio și Josef ― s-a sublimat într-un concert."
Când își încheie cursul școlar de patru ani și urma să se întoarcă acasă, Plinio prezentă directorului o scrisoare prin care tatăl său îl invita pe Josef Knecht să-și petreacă vacanța la ei.
Era o pretenție neobișnuită, învoirile pentru călătorii și pentru șederi temporare în afara Provinciei pedagogice, îndeosebi în vederea unor studii, nu erau rare de tot, totuși constituiau oricum o excepție și se dădeau studioșilor mai în vârstă și mai verificați, niciodată însă elevilor. Dar cum invitația venea din partea unei case și a unui bărbat ce se bucurau de o atât de mare considerație, directorul Zbinden o consideră destul de importantă casă n-o respingă el însuși, ci o supuse comitetului autorității educative, care răspunse îndată cu un categoric nu. Cei doi prieteni trebuiră să-și ia rămas bun unul de la altul.
― Vom face o nouă încercare mai târziu, spuse Plinio, o dată și o dată vom izbuti. Trebuie să vii într-o zi în casa tatălui meu și să-i cunoști pe ai mei, să vezi că și noi suntem oameni și nu doar niște lepădături de filfizoni și afaceriști. Ai să-mi lipsești mult. Și-acuma, Josef, vezi de-ajunge repede sus, în această complicată Castalie; ești cu adevărat foarte apt să devii membru al ierarhiei, dar, după părerea mea, ți se potrivește mai bine un rol de bonz decât de famulus , în ciuda numelui pe care-l porți, îți prezic un viitor mare, într-o zi vei deveni magistru și te vei număra printre excelențe. Josef îl privi cu tristețe.
― Bate-ți joc de mine! zise el, luptând cu emoția despărțirii. Eu nu sunt atât de ambițios ca tine, și dacă voi ajunge cândva într-o funcție, tu vei fi atunci de mult președinte sau primar, profesor universitar sau consilier federal. Adu-ți aminte cu prietenie de noi, Plinio, și de Castalia; nu te înstrăina cu totul de noi! Trebuie să existe și în lumea voastră oameni care să știe despre Castalia mai mult decât glumele ce se fac acolo pe socoteala noastră.
Își strânseră mâinile, iar Plinio plecă, în timpul ultimului an petrecut la Waldzell, în jurul lui Josef se înstăpâni o liniște deplină, funcția lui de persoană oarecum oficială, care îl scosese în prim-plan și-l istovise, încetase brusc; Castalia nu mai avea nevoie de nici un apărător. Timpul liber și-l dedică în cursul acestui an mai ales jocului cu mărgele de sticlă, care-l atrăgea din ce în ce mai mult. Un caiețel de notițe, datând din acea vreme, despre importanța și teoria jocului începe cu fraza: „în ansamblul ei, viața, atât cea spirituală cât și cea fizică, este un fenomen dinamic, din care jocul cu mărgele de sticlă cuprinde în fond numai latura estetică, anume o cuprinde preponderent în imaginea fenomenelor ritmice."




ANI DE STUDIU

Acum, Josef Knecht avea vreo douăzeci și patru de ani. O dată cu sfârșitul perioadei petrecute la Waldzell, se încheiase și școlaritatea lui și începură anii de studiu liber; cu excepția anilor fără griji trăiți de băiat la Eschholz, aceștia sunt fără îndoială cei mai senini și mai fericiți din viața lui. întotdeauna există un farmec proaspăt și o frumusețe mișcătoare în bucuria neîngrădită de a descoperi și cuceri lucruri noi, care-l încearcă pe un tânăr ieșit pentru prima dată de sub rigoarea disciplinei școlare și pornit spre orizontul nesfârșit al vieții spirituale, un tânăr netrădat de nici o iluzie, neîmpovărat încă de nici o îndoială atât de ceea ce privește capacitatea lui de a se dărui fără rezerve, cât și în ceea ce privește întinderea fără sfârșit a vieții spirituale. Pentru talentele de felul lui Josef Knecht, care nu sunt constrânse de o aptitudine dominantă să se concentreze de timpuriu asupra unei specialități, ci năzuie, conform alcătuirii lor, spre totalitate, sinteză și universalitate, primăvara aceasta a studiului liber este nu rareori o perioadă de fericire intensă, chiar de entuziasm; fără educația primită anterior în școlile de elită, fără igiena sufletească exercițiilor de meditație și fără controlul exercitat cu delicatețe de către autoritatea educativă, această libertate ar fi pentru asemenea talente un pericol grav și pentru multe dintre ele ar deveni fatală, așa cum s-a și întâmplat cu nenumărați oameni de mare talent în epocile anterioare orânduielii noastre, în secolele precastaliene. Uneori, în acele vremuri, pe la universități mișunau pur și simplu naturi faustiene, care se avântau cu toate pânzele sus pe întinsa mare a științelor și a libertății academice, trebuind să sufere toate naufragiile unui diletantism fără frâu; Faust însuși este prototipul diletantismului genial Și al tragismului acestuia.
În Castalia, libertatea spirituală a celor ce studiază este acum nesfârșit mai mare decât la universitățile din epocile mai vechi, deoarece posibilitățile de studiu aflate la dispoziție sunt mult mai vaste, apoi, în afară de aceasta, în Castalia lipsesc cu desăvârșire presiunile și limitările exercitate de rețineri materiale, ambiții, teamă, sărăcia părinților, grija pentru asigurarea existenței și a unei cariere și așa mai departe, în academiile, seminariile, bibliotecile, arhivele, laboratoarele Provinciei, fiecare studios se bucură de cea mai desăvârșită egalitate, în ceea ce privește originea și perspectivele sale; ierarhia se constituie numai pe baza aptitudinilor și calităților intelectuale și de caracter ale elevilor. Sub aspect material și spiritual, în Castalia lipsesc, dimpotrivă, cele mai multe dintre libertățile, tentațiile și pericolele cărora le cad victimă la universitățile profane numeroși tineri dotați; există și aici destule pericole, ispite demonice și ademeniri ― în ce loc s-ar putea mântui ființa umană de ele? ―, dar studentul castalian este scutit de anumite rătăciri, decepții și prăbușiri. Nu i se poate întâmpla să cadă pradă beției, nu-și poate pierde anii tinereții, ca anumite generații de studenți din epocile mai vechi, cu fanfaronade și cu practici de asociație secretă, nu face într-o bună zi descoperirea că certificatul său de absolvire a Universității a fost o greșeală și că abia în cursul anilor ulteriori de studiu se lovește de lacune ce nu mai pot fi umplute; de toate aceste neajunsuri îl apără orânduiala castaliană. Nu e mare nici pericolul de a se risipi datorită femeilor sau exceselor sportive, în privința femeilor, studentul castalian nu cunoaște nici căsătoria cu seducțiile și pericolele ei, nici falsa pudicitate din anumite epoci trecute, care, fie că-l con-strângeau pe student la o asceză sexuală, fie că-i lăsau la discreția unor femei mai mult sau mai puțin profesioniste cu plată și prostituate, întrucât castalianul nu se căsătorește, pentru el nu există nici vreo morală a dragostei orientată în direcția căsătoriei. Ne-având bani și avere personală, castalianul este străin și de comercializarea iubirii, în Provincie s-a statornicit obiceiul ca fetele cetățenilor să nu se mărite prea devreme, iar înainte de căsătorie studentul și învățatul li se par acestora foarte atrăgători ca iubiți; castalianul nu se interesează de familie și avere, este obișnuit să prețuiască cel puțin în mod egal calitățile intelectuale și pe cele vitale, are de cele mai multe ori fantezie și umor și, fiind lipsit de bani, e obligat să plătească mai mult decât alții cu însușirile lui personale.
Iubita unui student din Castalia nu-și pune întrebarea: mă va lua de soție? Nu, el nu se va căsători cu dânsa. E adevărat, s-a întâmplat și asta câteodată; când și când, s-a ivit cazul rar ca un student de elită să se întoarcă pe calea căsătoriei în lumea profană, renunțând la Castalia și la apartenența la Ordin. Dar aceste câteva cazuri de apostazie din istoria școlilor și a Ordinului aproape că nu joacă alt rol decât pe acela al unei curiozități.
După absolvirea școlilor pregătitoare, libertatea foștilor elevi de a-și alege un domeniu științific și de cercetare atinge într-adevăr un grad înalt, în măsura în care aptitudinile și interesele nu sunt de la început mai limitate, această libertate este îngrădită numai de obligația fiecărui student de a prezenta semestrial câte un plan de studii, a cărui realizare e supravegheată cu indulgență de către autorități. Pentru cei dotați cu aptitudini multilaterale și interesați de domenii diverse ― iar Knecht făcea parte dintre aceștia ― cei câțiva ani de studiu de la început au, datorită acestei largi libertăți, ceva minunat de ispititor și încântător. Tocmai acestor tineri cu preocupări multilaterale, evident cu condiția să nu se lase pe tânjeală, autoritatea le îngăduie o independență aproape paradiziacă; elevul poate să se orienteze după dorință în toate științele, să amestece cele mai diverse domenii de studiu, să se pasioneze în același timp după sase sau opt științe sau să se limiteze încă de la început la un număr restrâns; în afară de respectarea regulilor de viață morale, obligatorii pentru Provincie și Ordin, nu i se cere altceva decât o dovadă anuală cuprinzând indicarea prelegerilor audiate, a lecturilor și a activității în institute. Un control mai amănunțit și examinarea rezultatelor obținute se fac numai în cazul când studentul urmează cursuri și seminarii de specialitate, printre care se numără și acelea destinate jocului cu mărgele de sticlă, ca și conservatoarele de muzică; în cazul acesta, evident, fiecare student trebuie să se supună examenelor oficiale și să facă lucrările cerute de conducătorul seminarului, ceea ce e altminteri de la sine înțeles. Dar nimeni nu-l constrânge să urmeze aceste cursuri, el își poate petrece după pofta inimii semestre și ani întregi doar în biblioteci și te prelegeri. Acești studenți, care rămân multă vreme prizonieri ai unui singur domeniul științific, își amână astfel primirea în Ordin, dar se bucură de cea mai mare îngăduință, ba chiar sunt încurajați în incursiunile lor prin toate științele și domeniile de studiu posibile.
În afară de respectarea normelor morale, nu li se pretinde altceva decât redactarea anuală a unei biografii. Acestui obicei vechi și adesea luat în râs îi datorăm faptul că suntem în posesia a trei biografii ale lui Knecht scrise în anii săi de studiu, în căzui acestor materiale este vorba de ceva normal și oficial, și nu de un fel de activitate literară voluntară și neoficială, ba chiar tainică și mai mult sau mai puțin interzisă, ca în cazul poeziilor scrise ia Waldzell. încă din primele timpuri ale Provinciei pedagogice, se luase obiceiul ca studioșii mai tineri, adică cei ce nu fuseseră încă primiți în Ordin, să fie obligați din când în când să redacteze un fel de articol sau exercițiu stilistic, o așa-numită biografie care consta de fapt într-o autobiografie fictivă, plasată într-o epocă veche aleasă după dorință. Elevul trebuia să se transpună în mediul, cultura și climatul spiritual al unei epoci oarecare din trecut și să-și imagineze acolo o existență corespunzătoare felului său de a fi; după timpuri și modă, erau preferate Roma imperială, Franța secolului al șaptesprezecelea sau Italia secolului al cincisprezecelea, Atena lui Penele sau Austria din vremea lui Mozart, iar printre filologi se crease tradiția ca romanele vieții lor să fie redactate în limba și stilul țării și al epocii în care se desfășurau; erau compuse uneori biografii de o foarte mare virtuozitate în stilul curiei papale din Roma de pe la 1200, în latineasca monahală, în italiana celor O sută de nuvele , în franceza lui Montaigne, în germana barocă a lui Schwan von Boberfeld. în această formă liberă și cu aspect de joc dăinuiau reminiscențe din vechea credință asiatică în reîncarnare și metempsihoză; toți profesorii și studenții aveau libertatea să-și imagineze că existența lor actuală a putut fi precedată de altele, în alte corpuri, în alte timpuri, în alte condiții. Evident, aceasta nu reprezenta în sensul strict al cuvântului o credință, cu atât mai puțin o teorie; era un exercițiu, un joc al imaginației, constând în reprezentarea propriului eu așezat în situații și în medii schimbate.
Așa cum se proceda în multe seminare de critică stilistică și destul de des în jocul cu mărgele de sticlă, studenții, scriind biografiile, se exersau în explorarea atentă a culturilor, epocilor și țărilor de odinioară, se deprindeau să considere propria lor persoană ca o mască, așadar ca un veșmânt trecător al unei entelehii . Obiceiul de a scrie asemenea biografii avea farmecul său și unele avantaje, altminteri nu s-ar fi menținut atâta vreme, în rest, numărul studenților care credeau nu numai în ideea reincarnării, ci și în adevărul biografiilor scornite de ei înșiși nu era mic. Căci, firește, cele mai multe dintre aceste existențe anterioare imaginate nu erau doar exerciții de stil și studii istorice, ci și autoportrete ideale în dimensiuni mărite: autorii celor mai multe biografii se descriau în costumul și cu caracterul cu care ar fi dorit să apară și care le întruchipau dorințele și idealul. Altminteri, biografiile nu erau o idee rea din punct de vedere pedagogic, întrucât ofereau un canal legitim pentru impulsurile literare firești tinereții. Dacă, de multe generații, adevărata și serioasa creație literară era interzisă, fiind înlocuită în parte prin științe, în parte prin jocul cu mărgele de sticlă, pornirile artistice și creatoare specifice tinereții nu fuseseră lichidate; aceste porniri își aflau un câmp îngăduit de afirmare în biografii, lucrări dezvoltate adesea până la dimensiunile unor mici romane. Se întâmpla ca, prin mijlocirea lor, unii autori să facă primii pași în domeniul cunoașterii de sine. Mai des se ivea cazul ca unii studenți să-și folosească biografiile ca un mijloc de manifestare a atitudinii critice și revoluționare față de lumea actuală și față de Castalia, fapt pe care profesorii îl tratau de cele mai multe ori cu o înțelegere plină de bunăvoință. Dincolo de toate acestea, în perioada în care studenții se bucurau de cea mai mare libertate și nu erau supuși unui control riguros, biografiile ofereau profesorilor posibilitatea de a trage concluzii și de a se lămuri adesea surprinzător asupra vieții și stării spirituale și morale ale autorilor.
De la Josef Knecht ne-au rămas trei asemenea biografii; le vom reproduce cuvânt cu cuvânt și le considerăm a fi poate cea mai prețioasă parte a cărții noastre. Dacă el n-a scris decât aceste trei biografii, dacă nu cumva s-au mai pierdut din ele, acestea sunt lucruri asupra cărora se pot face doar ipoteze.
Cu certitudine știm numai că, după predarea celei de-a treia, adică a biografiei „indiene", Knecht a fost stăruitor sfătuit de către cancelaria autorității educative ca în următoarea biografie să se transpună într-o epocă istorică mai apropiată și mai bogată în documente, precum și să dea mai multă atenție detaliului istoric. Din relatări orale și din scrisori știm că, după ce i s-a făcut această recomandare, el s-a și documentat într-adevăr pentru o biografie plasată în secolul al optsprezecelea. Voia să apară în ea sub chipul unui teolog din Suabia, care mai târziu avea să schimbe slujirea bisericii cu muzica, devenind elev al lui Johann Albrecht Bengel , prieten al lui Oetinger și o vreme oaspete al ordinului fondat de Zinzendorf . Știm că pe vremea aceea a citit și conspectat o mare cantitate de literatură veche, în parte greu accesibilă, despre orânduielile bisericești, despre pietism și Zinzendorf, despre liturghia și muzica bisericească a acelei epoci. Mai știm că de figura prelatului magic Oetinger era pur și simplu înamorat, că aceleia a magistrului Bengel îi purta o adevărată dragoste și o profundă stimă ― a comandat o copie fotografică a portretului acestuia și a ținut-o o vreme pe masa sa de lucru ― și că s-a străduit cu toată sinceritatea să-l aprecieze pe Zinzendorf, care-l interesa și-i repugna în egală măsură. Până la urmă a renunțat la redactarea lucrării, mulțumindu-se cu ceea ce învățase în timpul documentării și declarând că nu se simte în stare să facă din toate acestea o biografie, deoarece întreprinsese mult prea multe studii de amănunt și adunase prea multe detalii. Renunțarea ne îndreptățește pe deplin ca în cele trei biografii să vedem mai curând creațiile și confesiunile unui om cu talent literar și ale unui caracter nobil, decât lucrările unui savant, concluzie prin care credem că nu-i facem vreo nedreptate.
Pentru Knecht, la libertatea acordată studentului ce și-a ales singur studiile s-a adăugat încă o altă libertate și relaxare. El nu fusese un pupil oarecare, ca toți ceilalți: nu numai că se aflase sub strășnicia ordinei școlare, obligat să-și împartă exact ziua de lucru, supravegheat și controlat atent de către profesori, supus tuturor eforturilor cerute unui elev de elită, dar, pe lângă toate acestea și cu mult mai mult, datorită relațiilor sale cu Plinio, obținuse un rol și o răspundere care-l stimulaseră spiritualicește și sufletește până la limitele posibilului, dar îl și împovăraseră. Era un rol activ și reprezentativ în egală măsură, o răspundere care, la drept vorbind, depășise propriu-zis anii și forțele lui și căreia Knecht, aflat destul de des în primejdie, i-a făcut față numai datorită surplusului său de voință și talent și pe care n-ar fi putut-o duce până la capăt fără asistența viguroasă, de departe, a maestrului muzicii. La sfârșitul neobișnuiților săi ani de școală de la Waldzell, pe absolventul de vreo douăzeci și patru de ani îl aflăm într-adevăr mai copt decât tinerii de vârsta sa și ceva cam prea istovit, dar, în mod surprinzător, cu sufletul lipsit de vădite leziuni păgubitoare. Nu avem mărturii nemijlocite din care să știm la ce încercări i-au supus întreaga ființă rolul și povara cei se încredințaseră, ducându-l aproape până la epuizare, dar le putem deduce din modul în care absolventul școlii a făcut uz în primii ani de libertatea câștigată și desigur adesea dorită din adâncul inimii. Knecht, care în ultimii săi ani de școală se aflase atât de la vedere și făcuse într-o anumită măsură parte dintre oficialități, s-a retras dintr-o dată și pe deplin în singurătate; umblând pe urmele vieții lui de atunci, avem această impresie: cel mai mult i-ar fi plăcut să se facă nevăzut, nici un mediu și nici o societate nu puteau fi destul de inofensive pentru el, nici o formă de existență, destul de potrivită pentru setea lui de izolare. Aceasta reiese și din faptul că la câteva lungi și furtunoase scrisori ale lui Designori a răspuns mai întâi pe scurt și fără plăcere, apoi n-a mai răspuns deloc. Vestitul elev Knecht a dispărut și nu mai putea fi scos la iveală; numai la Waldzell faima lui continua să înflorească, devenind cu vremea aproape o legendă.
Din motivele arătate, la începutul anilor săi de studiu liber a evitat Waldzellul și a renunțat temporar la cursurile superioare și la cele mâi înalte ce se predau pentru perfecționarea în jocul cu mărgele de sticlă. Cu toate acestea, chiar dacă un observator superficial s-ar fi putut grăbi atunci să conchidă că Josef Knecht neglijează într-un mod surprinzător jocul cu mărgele de sticlă, noi știm că, dimpotrivă, întreg mersul studiilor sale libere, în aparență capricios și incoerent, în orice caz destul de neobișnuit, era influențat de jocul cu mărgele de sticlă și-l îndruma înapoi spre acesta și spre slujirea lui. Stăruim ceva mai amănunțit asupra acestui lucru, deoarece el ni se pare caracteristic; Josef Knecht a profitat de libertatea studiilor sale în modul cel mai uimitor și bizar, într-un mod deconcertant, de o tinerească genialitate, în timpul anilor petrecuți la Waldzell, urmase, ca toți ceilalți, prelegerile introductive despre jocul cu mărgele de sticlă și cursul recapitulativ; apoi, câștigându-și în ultimii ani de scoală și în cercul amicilor săi renumele unui bun jucător, fusese captivat în așa măsură de farmecul jocului jocurilor încât, după absolvirea încă a unui curs, fusese primit printre jucătorii de treapta a doua, ceea ce pentru un elev al școlilor de elită egala cu o distincție destul de rară.
Câțiva ani mai târziu, el avea să povestească unui coleg de la cursul recapitulativ oficial, prietenul și viitorul său asistent Fritz Tegularius , o întâmplare care nu numai că l-a decis să se dedice jocului cu mărgele de sticlă, dar a și avut cea mai mare influență asupra mersului studiilor sale. Scrisoarea ni s-a păstrat, pasajul respectiv sună astfel: „îngăduie-mi să-ți amintesc de o anumită zi și de un anumit joc de pe vremea când noi doi, repartizați în aceeași grupă, dădeam urmare cu atâta zel primelor noastre înclinații spre jocul cu mărgele de sticlă. Conducătorul nostru de grupă ne dăduse felurite îndemnuri și ne propusese spre alegere diverse teme, ne aflam tocmai în dificila perioadă de trecere de la astronomie, matematică și fizică la filologie și istorie, iar conducătorul era un virtuos în arta de a ne întinde curse, nouă, începătorilor plini de râvnă, și de a ne ispiti să ne angajăm pe ghețușul lunecos al abstracțiunilor și al anologiilor hazardate, ne trecea pe la nas cu captivante jocuri de etimologie și de filologie comparată și se bucura foarte când vreunul dintre noi se lăsa prins în capcană.
Număram până oboseam silabe lungi eline, pentru ca deodată terenul să ne fugă de sub picioare, atunci când eram puși în fața posibilității, ba chiar a necesității unei scandări accentuate, în locul celei metrice și multe altele asemenea. Omul făcea toate acestea cu o strălucire și o corectitudine formală, chiar dacă într-un spirit ce nu-mi plăcea, ne indica drumuri greșite și ne momea cu speculații eronate; e drept, cu buna intenție de a ne face să cunoaștem pericolele posibile, dar nițeluș și ca să râdă de prostia noastră tinerească și ca să toarne cât mai mult scepticism cu putință în însuflețirea celor mai zeloși. Cu toate a-cestea, tocmai sub conducerea lui și în timpul unuia dintre experimentele sale complicate și cu ascunzișuri nebănuite, încercând să rezolv, cu ezitări ș] teamă, o problemă de joc numai pe jumătate corectă, am sesizat brusc, ca printr-o neașteptată revelație, semnificația și măreția jocului nostru, simțindu-mă zguduit până în străfundurile sufletului. Disecam o problemă de istorie a limbii și priveam într-o oarecare măsură din apropiere culmea și strălucirea unei limbi, parcurgeam în câteva minute o evoluție pentru care ea avusese nevoie de câteva secole, iar pe mine spectacolul caducității mă captiva cu putere: parcă sub ochii noștri, un organism atât de complicat, bătrân, respectabil, edificat pe încetul prin contribuția multor generații, ajungea la înflorire, iar înflorirea conținea de pe acum germenele decăderii; întreaga construcție cu întocmirea ei logică începea să se încline, să degenereze, să se îndrepte spre prăbușire ― și totodată, cu o tresărire și cu un fel de spaimă amestecată cu bucurie, descopeream că decăderea și moartea acelei limbi nu se sfârșiseră în neant, că tinerețea, înflorirea, prăbușirea ei rămăseseră în amintirea noastră, prezente în faptul că știm despre ea și-i cunoaștem istoria, că limba aceea continua să trăiască în semnele și formulele științei, ca și în formulările tainice ale jocului cu mărgele de sticlă, putând fi oricând reconstruită. Am înțeles atunci dintr-o dată că în limbă, sau cel puțin în spiritul jocului cu mărgele de sticlă, totul era un fapt plin de semnificație, că fiecare simbol și fiecare combinație de simboluri nu duc numai într-o direcție sau alta, la exemple, experimente și dovezi singulare, ci spre centru, spre taina și miezul cel mai dinăuntru al lumii, spre cunoașterea esențială, în străfulgerarea acelei clipe am înțeles că fiecare trecere de la tonul major la cel minor într-o sonată, fiecare schimbare a unui mit sau a unui cult, fiecare formulare artistică clasică nu sunt altceva, la o cercetare cu adevărat meditativă, decât un drum nemijlocit spre focarul tainic al lumii noastre, acolo unde, în alternanța dintre inspirație și expirație, dintre cele celeste și cele telurice, dintre Yin și Yang, cel sfânt își află în veci împlinirea.
E adevărat, până atunci mai luasem parte ca auditor la câteva jocuri bine alcătuite și bine duse la capăt, prilejuri cu care trăisem clipe de minunată înălțare și de fericite intuiții, totuși fusesem mereu înclinat să mă îndoiesc de valoarea propriu-zisă a jocului și de calitățile sale superioare, în definitiv, orice rezolvare a unei probleme de matematici putea să-ți ofere satisfacții spirituale, orice audiere și, încă mai mult, interpretare a unei bucăți de muzică bună putea să-ți înalțe sufletul și să-i dea dimensiunile măreției, orice meditație pioasă putea să-ți calmeze inima și s-o pună la unison cu universul înconjurător, dar tocmai de aceea, îmi șopteau îndoielile, jocul cu mărgele de sticlă nu e probabil decât o artă formală, o îndemânare ingenioasă, o combinație de duh, așa că mai bine să nu joci acest joc, ci să te ocupi cu matematica pură și cu muzica bună. Acum însă auzisem eu însumi pentru întâia oară vocea interioară a jocului, îi pricepusem sensul, mă cucerise și-mi pătrunsese în suflet, iar din ceasul acela sunt convins că jocul nostru regesc este cu adevărat o lingua sacra, un grai sfânt și dumnezeiesc, îți vei aminti, desigur, deoarece tu însuți ai observat-o încă de atunci, că în mine s-a produs o schimbare și a răsunat glasul unei chemări. Pot asemui această revelație numai cu acea chemare de neuitat ce mi-a transformat și mi-a înălțat inima și viața atunci când, ca băiat micuț, am fost examinat de magister musicae și chemat în Castalia. Tu ți-ai dat seama de faptul acesta, am simțit-o lămurit atunci, chiar dacă n-ai spus nici un cuvânt; nu vom mai vorbi nici astăzi mai multe despre acea întâmplare. Vreau însă să-ți adresez o rugăminte și, pentru a ți-o face explicită, trebuie să-ți spun ceva ce nu știe și nu trebuie să știe nimeni, anume că studiul meu liberde astăzi nu pornește din cine știe ce capriciu, ci urmează cu mult mai mult un plan foarte precis, îți amintești, cel puțin în linii mari, jocul cu mărgele de sticlă pe care l-am exersat atunci, cu ajutorul conducătorului nostru de grupă, ca elevi ai celui de-al treilea curs, și în timpul desfășurării căruia a răsunat în sufletul meu vocea aceea și am trăit chemarea de lusor.
Ei bine, exercițiul acela, care începea cu analiza ritmică a temei pentru o fugă și în centrul căruia se afla o frază pusă pe seama lui Cun țzî , jocul acela în întregul său, de la început până la sfârșit, face astăzi obiectul studiului meu, adică îl prelucrez în toate datele lui, îl retălmăcesc din limbajul jocului în limbajele de origine, în matematică, în ornamentică, în chineză, elină și așa mai departe. Vreau, cel puțin o dată în viață, să studiez și să reconstruiesc științific întregul conținut al unui joc cu mărgele de sticlă; prima parte am și terminat-o și am avut nevoie pentru ea de doi ani. îmi vor mai trebui, firește, încă vreo câțiva ani. Fiindcă dispunem însă de faimoasa noastră libertate de studiu din Castalia, vreau să profit de ea în modul acesta. Obiecțiile îmi sunt cunoscute. Cei mai mulți dintre profesorii noștri ar zice: am descoperit și am perfecționat jocul cu mărgele de sticlă în decursul câtorva secole, făcând din el un limbaj și o metodă universală, ca să poată exprima toate valorile și noțiunile spirituale și artistice și să le aducă la același numitor. Iar tu vii acum și vrei să reexaminezi totul de la capăt, ca să vezi dacă lucrurile stau chiar așa! Ai să-ți prăpădești cu asta viața întreagă și ai să te căiești. Fie, îmi voi dedica toată viața acestui studiu și nădăjduiesc că nu mă voi căi. Iar acum, iată rugăciunea mea: fiindcă lucrezi în prezent la arhiva jocului și fiindcă din motive speciale vreau să evit încă pentru multă vreme Waldzellul, te voi solicita din când în când să-mi răspunzi la unele întrebări, adică să-mi comunici într-o formă neprescurtată cheile și simbolurile oficiale, păstrate în arhivă, pentru diverse tematici. Mă bizui pe tine și, la rându-ți, fii sigur că-ți stau la dispoziție ori de câte ori voi fi în măsură să-ți fac vreun contraserviciu."
Poate că tot aici e locul să transcriem și celălalt pasaj dintr-o scrisoare a lui Knecht, referitor la jocul cu mărgele de sticlă, deși scrisoarea respectivă, adresată maestrului muzicii, a fost redactată cel puțin cu un an sau doi mai târziu. ,.Mă gândesc, îi scrie Knecht protectorului său, că cineva poate fi un jucător cu mărgele de sticlă foarte bun, ba și un virtuos, probabil chiar și un vrednic magister ludi fără să intuiască taina propriu-zisă a jocului și sensul suprem al acestuia.
Mă gândesc că tocmai unul care le-ar intui și le-ar ști, devenind specialist în jocul cu mărgele de sticlă sau conducătorul lui, ar putea fi mai periculos pentru dăinuirea jocului decât oricare altul. Căci latura intimă, esoterica jocului, țintește, ca orice esoterica, spre unitate și totalitate, spre profunzime, acolo unde domnește, într-o deplină independență, numai veșnica respirație, constituită dintr-o eternă inspirație și expirație. Cel ce-ar trăi în sufletul său evenimentul descoperirii fără rest a sensului jocului n-ar mai fi propriu-zis un jucător, n-ar mai stărui în diversitate și n-ar mai fi capabil să guste bucuria de a inova, construi și combina, deoarece ar cunoaște cu totul alte desfătări și bucurii, întrucât cred că mă aflu aproape de dezvăluirea sensului jocului cu mărgele de sticlă, ar fi mai bine pentru mine și pentru alții să nu-mi fac o profesie din joc, ci să mă dedic mai curând muzicii."
Maestrul muzicii, de obicei foarte zgârcit în privința corespondenței, a fost vădit îngrijorat de această mărturisire și i-a răspuns printr-un prietenos avertisment: „Este bine că tu însuți nu pretinzi de la un maestru în jocul cu mărgele de sticlă să fie un esoteric în sensul precizat de tine, căci, sper, n-ai spus-o cu intenții ironice. Un maestru sau un profesor de joc, care s-ar interesa în primul rând de faptul dacă s-a apropiat îndestul de «sensul cel mai intim», ar fi un foarte rău profesor. Ca să vorbesc deschis, eu, de exemplu, n-am rostit în viața mea în fața elevilor o vorbă măcar despre «sensul» muzicii; dacă există vreunul, nu are nevoie de mine, ca să-l scot la iveală. Dimpotrivă, am pus întotdeauna mare preț pe faptul ca elevii mei să-și numere frumușel foarte corect optimile și șaisprezecimile. Fie că vei deveni profesor, savant sau muzician, ești liber să porți cel mai mare respect «sensului», dar nu-l considera drept ceva pe care alții să-l poată învăța de la tine. Odinioară, din dorința aceasta de a dezvălui altora «sensul», filozofii istoriei au dus de râpă jumătate din istoria universală, au deschis drum epocii foiletonistice și s-au făcut vinovați de o mare parte din sângele vărsat. Chiar dacă, de pildă, ar trebui să călăuzesc pașii unor elevi spre Homer și tragicii greci, n-aș încerca sa le sugerez că poezia e o formă de întruchipare a celor dumnezeiești, ci m-as strădui să le fac accesibilă poezia prin cunoașterea exactă a mijloacelor ei de expresie lingvistică și ritmică, îndatorirea profesorului și a învățatului constă în cercetarea mijloacelor și în grija de a transmite cunoașterea acestora, conservarea purității metodelor, nu trezirea și accelerarea trăirilor care nu mâi pot fi exprimate prin cuvinte și care sunt rezervate celor aleși ― aceștia fiind adesea cei loviți și sacrificați."
În rest, corespondența din acei ani a lui Knecht, care, de altfel, nu pare să fi fost prea mare sau se va fi și pierdut în parte, nu mai pomenește nicăieri despre jocul cu mărgele de sticlă și despre concepția sa „esoterică"; cea mai susținută și mai bine conservată corespondență, aceea cu Ferromonte, tratează oricum aproape exclusiv despre probleme de muzică și de analiză stilistică a muzicii.
În zigzagul caracteristic descris de evoluția studiului întreprins de Knecht și care nu era altceva decât trasarea precisă și prelucrarea desfășurată timp de mai mulți ani a unei singure scheme de joc, noi vedem așadar concretizarea unui sens și a unei intenții foarte clare. Pentru a-și însuși conținuturile acestei unice scheme de joc pe care, elev fiind, o compusese în numai câteva zile, ca pe un simplu exercițiu, și care, în limbajul jocului cu mărgele de sticlă, putea fi descifrată într-un singur sfert de oră, i-au trebuit ani în șir, și-a făcut veacul prin săli de lectură și biblioteci, i-a studiat pe Froberger și Alessandro Scarlatti, construcții de fugi și sonate, a recapitulat matematicile, a învățat limba chineză, a scornit un sistem de reprezentare grafică a sunetelor și a adâncit teoria lui Feustel asupra corespondenței dintre scara culorilor și tonalitățile muzicale. Te întrebi de ce își va fi ales acest drum anevoios, bizar și, înainte de toate, singular, de vreme ce ținta sa finală (în afara Castaliei s-ar fi spus: alegerea profesiei sale) rămânea fără îndoială jocul cu mărgele de sticlă. Dacă ar fi intrat, mai întâi ca hospitant și fără să se lege prin vreo obligație, în unul dintre institutele din Vicus Lusorum, reședința jucătorilor cu mărgele de sticlă de la Waldzell, toate studiile speciale referitoare la joc i-ar fi fost înlesnite, ar fi putut obține în orice clipă îndrumări și informații și, pe deasupra, în loc de a se chinui singur și adesea ca într-un fel de exil voluntar, și-ar fi desfășurat studiile între camarazi și oameni cu aceleași preocupări. Oricum va fi fost, el și-a urmat drumul.
Presupunem că a evitat Waldzellul nu numai pentru a șterge cât mai deplin posibil din mintea lui și a altora rolul jucat acolo ca elev și amintirea acelui rol, ci și pentru a nu ajunge din nou într-un rol similar în cadrul comunității jucătorilor cu mărgele de sticlă. Căci încă de atunci trebuie să fi simțit în el ca un fel de soartă ce-l predestina pentru funcția de conducător și de personalitate reprezentativă, din care pricină a făcut tot ce i-a stat în putință să se sustragă acestui destin. Presimțea povara răspunderii, o intuise încă de la Waldzell, văzând însuflețită admirație pe care o trezise printre colegii săi și de care se eliberase, își dădea seama de ea mai ales după purtarea lui Tegularius, despre care știa instinctiv că ar fi intrat și în foc pentru el. în vreme ce acea predestinare voia să-l împingă în rândul din față și spre o funcție oficială, Knecht și-a căutat așadar refugiul în izolare și liniște. Cam așa interpretăm noi starea lui sufletească de atunci. Mai exista totuși încă un motiv sau un impuls important care-l ținea departe de cursurile obișnuite de la școlile superioare unde se preda jocul cu mărgele de sticlă și-l determina să evite a deveni un outsider, anume o nepotolită dorință de a întreprinde cercetări, pe care se bazau în sufletul lui îndoielile de odinioară cu privire la jocul cu mărgele de sticlă. Desigur, simțise gustul și avusese revelația faptului că jocul poate fi într-adevăr jucat într-un sens foarte înalt și sfânt, dar își dăduse totodată seama și că majoritatea jucătorilor și a elevilor, ba chiar și o parte dintre conducători și profesori nu erau nicidecum jucători în acel sens înalt și sfânt, că toți aceștia nu vedeau în limbajul jocului o lingua sacra, ci un fel de stenografie ingenioasă, așa că practicau jocul ca pe o specialitate interesantă sau amuzantă, ca pe un sport intelectual sau ca pe un campionat al ambițiilor. Da, așa cum reiese din scrisoarea lui către maestrul muzicii, el intuise încă de atunci că este posibil ca nu întotdeauna calitatea de jucător să fie determinată de căutarea sensului ultim, că jocul are nevoie și de o exoterică; în sfârșit, că acest joc este și o tehnică, o știință și o instituție socială. Pe scurt deci, existau îndoieli și dezacorduri, jocul era o problemă vitală, devenise pentru moment marea problemă principală a vieții lui, și nici nu-i trecea prin minte să-ți ușureze luptele prin intervenția unor binevoitori păstori sufletești sau să le vadă bagatelizate prin zâmbetul profesorilor gata să-l abată cu amabilitate din drum.
Natural, și-ar fi putut fundamenta studiile pe oricare dintre zecile de mii de jocuri cu mărgele de sticlă jucate până atunci sau pe oricare dintre milioanele de jocuri posibile. Știa asta, și totuși și-a luat ca punct de plecare planul de joc combinat ocazional la curs de el și de camarazii săi. Era jocul care-i prilejuise pentru prima dată înțelegerea sensului tuturor jocurilor cu mărgele de sticlă și-i revelase chemarea de jucător, în anii la care ne referim, purta permanent la dânsul o schemă a acelui joc, trasată în grafia prescurtată uzuală, în semnele, cheile, simbolurile și abreviațiile limbajului jocului apăreau în schemă o formulă de matematică astronomică, principiul formal al unei vechi sonate, o frază de Cun fu-țzî și așa mai departe. Unui cititor care n-ar fi cunoscut jocul cu mărgele de sticlă, o asemenea schemă de joc i s-ar fi părut oarecum similară cu schema unei partide de șah, numai că semnificația figurilor și posibilitățile relațiilor și înrâuririlor reciproce erau mult mai complicate, iar fiecărei figuri, fiecărei constelații, fiecărei mișcări de șah i-ar fi corespuns un conținut real, indicat simbolic chiar prin această mișcare, configurație și așa mai departe. Anii de studiu ai lui Knecht nu și-au propus ca sarcină numai cunoașterea cât mai exactă a conținuturilor, principiilor, operelor și sistemelor cuprinse în planul de joc sau aflarea unui drum pe care să parcurgă secole trecute, prin diverse culturi, științe, limbi, arte; nu mai puțin el își trasase drept scop ceva cu totul necunoscut vreunuia dintre profesorii săi, anume ca, pornind de la aceste obiecte, să examineze cât mai exact sistemele și posibilitățile de expresie ale artei jocului cu mărgele de sticlă.
Pentru a dezvălui de la bun început rezultatul: Knecht a găsit ici-colo o lacună, o insuficiență, în ansamblu însă jocul nostru cu mărgele de sticlă a rezistat riguroasei lui examinări, căci altminteri nu s-ar fi reîntors în cele din urmă la el.
Dacă am scrie aici un studiu de istorie a culturii, atunci cu siguranță că vreun loc sau vreo scenă din vremea anilor de studiu ai lui Knecht ar fi vrednice de descriere. Atât cât îi stătea în putere, el prefera locurile în care putea să lucreze singur sau împreună cu foarte puțini alții, iar unora dintre aceste locuri le-a păstrat o afecțiune plină de recunoștință. Adesea ședea la Monteport, câteodată ca oaspete al maestrului muzicii, alteori ca participant la vreun seminar de istoria muzicii.
De două ori îl aflăm la Hirsland, reședința conducerii Ordinului, ca părtaș la „marele exercițiu”, constând în douăsprezece zile de post și meditație. Cu o deosebită plăcere, chiar cu gingășie avea să povestească intimilor săi despre Bambusgeholz *1, îngrăditul ermitaj, scena studiilor sale în I-Ching . Aici nu numai că a învățat și a trăit lucruri hotărâtoare, dar, călăuzit de o intuiție sau o îndrumare minunată, a și găsit un mediu unic și un om neobișnuit, pe așa-numitul „Frate mai Mare", creatorul și locuitorul ermitajului chinezesc Bambusgeholz . Ni se pare indicat să descriem ceva mai amănunțit acest episod, cel mai remarcabil din vremea studiilor sale.
Knecht începuse studiul limbii chineze și al clasicilor în celebrul institut est-asiatic pendinte, de mai multe generații, de fundația de învățământ pentru filologia veche „Sankt Urban". Acolo făcuse rapid progrese în scris și citit, se împrietenise cu câțiva chinezi ce lucrau în cadrul institutului și învățase pe de rost un număr din cântecele din Ci-Chin , când în al doilea an al șederii sale acolo a început să se intereseze de I-Ching, Cartea transformărilor. La stăruințele sale, chinezii îi dăduseră, e drept, fel de fel de informații, dar o introducere sistematică, un profesor pentru așa ceva nu existau la institut, iar cum Knecht își formula mereu cererea de a i se pune la dispoziție un profesor, cu ajutorul căruia să se poată ocupa serios de I-Ching, i se povesti despre „Fratele cel Mare” și despre sihăstria lui. Knecht observase de mai multă vreme că interesul său pentru Cartea transformărilor se situa într-un domeniu nu prea agreat de institut, deveni mai precaut în cererile sale de informații, iar când începu să solicite noi lămuriri despre legendarul „Frate mai Mare" nu putu să nu observe că acest ermit se bucura într-adevăr de un anumit respect, ba chiar de o certă faimă, însă mai mult de aceea a unui outsider ciudat, decât de a unui savant, își dădu seama că în chestiunea aceasta trebuie să se ajute singur, duse la capăt cât putu de repede o lucrare de seminar începută și-și luă ziua bună.
A pornit la drum pe jos către ținutul în care își sădise cândva dumbrava de bambuși acel om învăluit în mister, poate un înțelept și un maestru, poate un nebun. Aflase despre el cam atât: cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă fusese studentul de care se legaseră cele mai mari speranțe la secțiunea chineză, părea născut și chemat pentru aceste studii, îi depășea pe cei mai buni profesori, fie ei chinezi născuți în patrie sau în Occident, în tehnica scrierii cu pensula și în descifrarea vechilor scrieri, bătea totuși nițel la ochi prin zelul cu care încerca să devină până la exces chinez. Astfel, el se adresa cu obstinație tuturor superiorilor, de la conducătorul unui seminar până la maeștri, nu cu titlurile lor și cu acel „dumneavoastră” prescris de regulament, așa cum o făceau toți studenții, ci cu formula „fratele meu mai mare", formulă care i s-a aninat în cele din urmă lui însuși, pentru totdeauna, ca o poreclă ironică. O deosebită atenție acorda el jocului de oracole din I-Ching, pe care îl practica desăvârșit cu ajutorul tradiționalului mănunchi de traista-ciobanului. Alături de vechile comentarii la cartea oracolelor, cartea lui preferată era aceea a lui Ciuang-țzî . Se pare că în secția chineză a institutului, așa cum l-a cunoscut Knecht, spiritul raționalist și mai curând antimistic, riguros confucianist se simțea încă de pe atunci, căci într-o bună zi Fratele mai Mare părăsi institutul, care l-ar fi reținut cu dragă inimă ca profesor de specialitate, și porni în călătorie, înarmat cu pensule, tălerașe de tuș și două, trei cărți. Vizită sudul țării, fu când ici, când colo oaspetele fraților din Ordin, căută și găsi locul potrivit pentru sihăstria pe care o plănuise, obținu prin stăruitoare jalbe și cereri orale de la autoritățile civile și de la cele ale Ordinului dreptul de a planta acel loc, în calitate de colonist. De atunci trăia acolo o viață idilică orânduită riguros după modul chinezesc vechi, când luat în râs ca un ins bizar, când venerat ca un fel de sfânt, în pace cu sine și cu lumea, petrecându-și zilele cu meditații Și transcrierea vechilor suluri manuscrise, în măsura în care nu îl solicita munca în dumbrava lui de bambuși, apărată de vântul de nord printr-o grădiniță chinezească cultivată cu grijă.
Într-acolo, așadar, porni la drum Josef Knecht, făcând dese popasuri și fermecat de peisajul cu care, după ce străbătu păsurile din munți, îl întâmpină sudul albastru și înmiresmat, cu însorite terase acoperite cu viță-de-vie, cu ziduri cafenii pe care mișunau șopârle, cu impunătoare livezi de castani, un amestec savuros de regiune meridională și ținut montan. Când a ajuns la Bambusgeholz, era după-amiază târziu; intră și văzu cu uimire un pavilion chinezesc ridicat în mijlocul unei grădini minunate, o fântână cu apa țâșnind zgomotos din țevi de lemn, ca să curgă mai departe printr-un șanț cu albia de pietriș și să umple un bazin zidit, în ale cărui crăpături creșteau fel de fel de plante și în a cărui apă limpede și liniștită înotau câțiva crapi de aur. Cu mișcări potolite și gingașe, panașele bambușilor se legănau în vârful tulpinilor zvelte, dar viguroase, brazdele de iarbă erau întrerupte de lespezi de piatră, pe care se puteau citi inscripții în stilul clasic. Un bărbat uscățiv, înveșmântat în pânză cenușiu-gălbuie, cu ochi albaștri în expectativă dincolo de ochelari, se ridică de lângă un strat de flori, deasupra căruia zăbovise ghemuit, porni fără grabă spre vizitator, nu neprietenos, dar cu acea reținere cam stângace pe care o au câteodată oamenii retrași și singuratici, își îndreptă privirea întrebătoare către Knecht și rămase în așteptarea a ceea ce avea să-i spună. Acesta rosti nu fără sfială cuvintele chinezești pe care și le pregătise ca formulă de salut:
― Tânărul discipol își ia îngăduința de a face o vizită Fratelui mai Mare.
― Oaspetele meu cu purtări alese fie binevenit, spuse Fratele mai Mare, întotdeauna un coleg mai tânăr este binevenit la mine, la o ceașcă cu ceai și la o mică discuție plăcută, și chiar și un colțișor pentru odihna de noapte afla-va dânsul, dacă îl dorește.
Knecht făcu un kotao și mulțumi, fu condus în căsuță și i se oferi un ceai; îndată după aceea îi fură arătate grădina, pietrele cu inscripții, iazul, peștii de aur, a căror vârstă îi fu indicată. Până la cină statură sub bambușii ce fluturau în vânt, schimbară amabilități, rostiră versuri din cântece și spuse ale clasicilor, admirară florile și se desfătară privind apusul trandafiriu ce se ofilea deasupra lanțurilor de munți.
Apoi se întoarseră în casă, Fratele mai Mare aduse pâine și fructe, prăji la o vatră minusculă niște excelente plăcintele pentru el și pentru oaspete, iar după ce mâncară, studentul fu întrebat despre scopul vizitei sale, în germană, iar el povesti tot în germană cum a ajuns până aici și care-i era rugămintea, anume de a rămâne la Dumbrava de bambuși cât îi va îngădui Fratele mai Mare, și de a fi discipolul său.
― Vom vorbi mâine despre asta, spuse ermitul și-i arătă culcușul pe care i-l oferea pentru odihnă.
A doua zi de dimineață, Knecht se așeză pe marginea bazinului cu pești de aur, își adânci privirea în mica lume răcoroasă de obscuritate și lumină, în care jucau culori de vrajă și se legănau, în umbrosul verde-albăstrui cu întunecimi de cerneală, corpurile de aur și, uneori, chiar în clipa când întreaga lume părea fermecată și adormită pentru totdeauna și adâncită în vis, aruncau deodată în noaptea somnului, cu o mișcare grațios-elastică și totuși cu spaimă, fulgere de cristal și aur. Se uita în adânc, scufundându-se din ce în ce, visând mai mult decât contemplând, și nu simți când Fratele mai Mare veni cu pași ușori din casă, se opri și-și cercetă îndelung cu privirea oaspetele atât de pierdut în gânduri. Când Knecht, scuturându-se, ieși în sfârșit iar la suprafață din visare, gazda pierise, dar vocea sa îl pofti îndată din casă la ceai. Schimbară un scurt salut, băură ceai, statură fără o vorbă și ascultară cum susură prin liniștea dimineții mica țâșnitură de apă a fântânii, ca o melodie a eternității. Apoi ermitul se ridică, își făcu de lucru ici-colo prin camera de o formă neregulată, îl privi între timp pe Knecht de câteva ori, clipind din ochi, și-l întrebă deodată:
― Ești gata să-ți pui încălțările și să pleci numaidecât? Knecht avu o clipă de șovăială, apoi spuse:
― Dacă trebuie, sunt gata.
― Și, dacă s-ar întâmpla să poți rămâne aici un scurt răstimp, ești oare gata să dai ascultare și să stai mut ca un peste de aur?
Studentul răspunse din nou afirmativ.
― Bine, zise Fratele mai Mare. Voi cumpăni acum fețișoarele și voi întreba oracolul.
În timp ce Knecht ședea și se uita cu un respect tot atât de mare cât și curiozitatea, mut „ca un peste de aur", gazda lui scoase dintr-o cupă de lemn, mai curând un fel de tolbă, o mână de bețișoare; erau niște tulpinile de traista-ciobanului, le numără cu atenție, puse o parte din mănunchi înapoi în vas, așeză un bețișor de-o parte, la împărți pe celelalte în două mănunchiuri de mărime egală, păstră unul în mâna stângă, luă cu dreapta, cu degete subțiri și sensibile, mici mănunchiuri din celălalt, le numără, le așeză la o parte, până când mai rămaseră numai câteva tulpinițe, pe care le strânse între două degete ale mâinii stângi. După ce reduse astfel un mănunchi, prin numărători rituale, la o singura tulpiniță, procedă la fel cu celălalt mănunchi. Puse deoparte bețișoarele numărate, luă din nou ambele mănunchiuri, unul după altul, le numără, strânse între două degete ceea ce mai rămăsese din mănunchiuri, iar toate acestea degetele lui le făceau cu o agilitate calmă, fără mișcări de prisos, părea un misterios joc de îndemânare călăuzit de reguli precise, exersat de mii de ori și ajuns la o virtuozitate desăvârșită. După ce procedă astfel de mai multe ori, rămaseră trei mănunchioare, din numărul bețișoarelor acestora citi un semn și îl zugrăvi cu vârful pensulei pe un petic de hârtie. Acum, tot exercițiul cel complicat începu din nou, bețișoarele fură distribuite în două mănunchiuri egale, fură numărate, unele bețișoare fură puse deoparte, altele prinse între degete, până când la sfârșit rămaseră iar trei mănunchiuri minuscule, al căror rezultat dădu un al doilea semn. Ca într-un dans, cu pocnete uscate abia auzite, bețișoarele se izbeau unul de altul, își schimbau locurile, formau mănunchiuri, erau despărțite, din nou numărate, se mișcau ritmic, cu o precizie fantomatică. La sfârșitul fiecărui exercițiu, degetul nota un semn, iar la urmă semnele pozitive și cele negative formară șase rânduri suprapuse. Tulpinițele fură adunate și puse cu grijă înapoi în recipientul lor, magicianul se cinchi joc de podea, pe o rogojină de trestie, având în față, scris pe o foaie, rezultatul cercetării oracolului, pe care-l examina îndelung în tăcere.
― Este semnul Mong, spuse el. Semnul poartă numele de: nebunie a tinereții. Sus muntele, jos apa, sus Gen, jos Can. La poalele muntelui țâșnește izvorul, simbol al tinereții Sentința însă spune așa:

Nebunia tinereții e biruitoare.
Nu eu îl caut pe tânărul nebun,
Nebunul cel tânăr mă caută pe mine.

Răspunsul îl dau la întâiul oracol. De mă-ntreabă de mai multe ori, mă necăjește. Dacă mă necăjește, nu mai dau nici un răspuns. A cerceta însemnează a stărui.
De încordare și atenție, Knecht își ținuse răsuflarea, în liniștea ce urmă, scoase fără voie un suspin. Nu îndrăzni să pună nici o întrebare. Dar credea că înțelesese: tânărul nebun era acceptat, i se îngăduia să rămână. Se simțise captivat încă din timpul sublimului joc de marionete al degetelor și tulpinițelor, la care asistase prins și fermecat atâta timp, care i se păruse convingător și plin de sens, deși nu putea să-i ghicească înțelesul. Oracolul vorbise, hotărâse în favoarea lui.
Nu am fi descris așa de amănunțit episodul, dacă Josef Knecht însuși nu l-ar fi narat atât de des și cu o anumită plăcere prietenilor și elevilor săi. Acum să ne întoarcem la relatarea obiectivă, Knecht a rămas la Bambusgeholz vreme de mai multe luni și a învățat manipularea tulpinițelor de traista-ciobanului aproape tot atât de perfect ca profesorul său. Acesta a exersat cu el o oră în fiecare zi numărătoarea de tulpinițe, l-a introdus în gramatica și simbolica limbajului oracolului, l-a pus să se exerseze în scrierea și memorizarea celor șaizeci și patru de semne, i-a citit din vechile comentarii, i-a istorisit când și când, în zilele deosebit de reușite, câte o povestire de Ciuang-tzî. În rest, discipolul a învățat să îngrijească grădina, să spele pensulele, să frece tușul, a deprins să fiarbă supă și ceai, să culeagă orez, să fie atent la mersul vremii și să se orienteze după calendarul chinezesc. Rarele sale încercări de a aduce vorba, în zgârcitele lor convorbiri, și despre jocul cu mărgele de sticlă ori despre muzică s-au dovedit cu totul zadarnice, fie că se adresa parcă unui surd, fie că erau respinse cu un zâmbet îngăduitor sau cu o zicală, ca de pildă: „Nourii deși nu aduc ploaie", sau „Cel ce-i nobil n-are pată". Totuși, când Knecht ceru să i se trimită de la Monteport un mic clavecin și începu să cânte câte un ceas în fiecare zi, gazda nu ridică nici o obiecție. Odată, Knecht îi mărturisi profesorului său că ar dori să Ajungă până într-acolo încât să fie în stare a include sistemul I-Ching în jocul cu mărgele de sticlă. Fratele mai Mare în râs.
― Haida de! strigă el. Ai să-ți dai tu singur seama. Ca să făurești o grădiniță de bambuși înăuntrul lumii, asta da, e ceva ce se poate.
Dar ca grădinarul să reușească a vârî lumea înăuntrul dumbrăvii lui de bambuși, asta mi se pare totuși îndoielnic.
Destul despre toate acestea. Mai pomenim numai că, după câțiva ani, când Knecht devenise o persoană foarte stimată la Waldzell, Fratele mai Mare, invitat de el să țină acolo un ciclu de lecții, nici măcar nu a răspuns.
Mai târziu, Josef Knecht a calificat lunile din viața sa petrecute la Bambusgeholz nu numai ca pe o perioadă deosebit de fericită, ci și, încă mai des, ca pe „începutul trezirii mele", iar din acea vreme imaginea trezirii apare mai frecvent în spusele lui, cu un înțeles similar, deși nu chiar identic, aceluia pe care-l dăduse mai înainte imaginii chemării. Este de presupus că „trezirea" înseamnă cunoașterea treptată de sine și a locului în care se află înăuntrul orânduielii castaliene și a celei omenești în genere, totuși accentul pare să fi trecut din ce în ce mal mult pe autocunoaștere, în sensul că, de la „începutul trezirii" Knecht s-a apropiat din ce în ce mai mult de sentimentul poziției și destinației lui deosebite, unice, în timp ce noțiunile și categoriile ierarhiei tradiționale în general și ale celei castaliene în special deveneau pentru el mereu mai relative.
Studiile chineze n-au încetat nicidecum o dată cu plecarea de la Bambusgeholz, ci au continuat; Knecht a depus eforturi îndeosebi pentru cunoașterea vechii muzici chinezești. La toți scriitorii chinezi mai vechi, el a dat peste elogiul muzicii ca una din sursele primordiale ale oricărei ordini, ale oricărei morale, frumuseți și sănătăți, dar această concepție cuprinzătoare și etică asupra muzicii i se dezvăluise de mult, prin mijlocirea maestrului muzicii, care putea fi considerat întruchiparea ei însăși. Fără a renunța la planul fundamental al studiilor sale, așa cum îl cunoaștem din scrisoarea către Fritz Tegularius, Knecht aborda generos și energic tot ceea ce, după intuiția sa, conținea ceva esențial pentru el, adică toate obiectivele către care părea să-l conducă drumul „trezirii". Unul dintre rezultatele pozitive ale perioadei de studiu petrecute la Fratele mai Mare constă în aceea că se eliberă de rezerva față de întoarcerea la Waldzell. Luă parte acolo în fiecare an la vreunul din cursurile superioare, devenind de pe acum, fără a ști anume cum se ajunsese Ia așa ceva, o personalitate privită în Vicus Lusorum cu interes și prețuire; făcea parte dintre factorii cei mai intimi și mai sensibili ai întregii organizații a jocului, aparținea acelei grupe anonime de jucători încercați, în mâinile cărora se află propriu-zis soarta momentană sau cel puțin direcția și moda de moment a jocului.
Această grupă de jucători, din care nu lipseau nici funcționarii de la instituțiile jocului, dar nu dominau de fel, putea fi găsită de obicei în câteva încăperi izolate, liniștite ale arhivei jocului, ocupată cu studii de critică a jocului, militând în favoarea sau împotriva introducerii unor noi materii de joc, dezbătând pro sau contra anumitor orientări mereu schimbătoare ale gustului, în ceea ce privește forma, utilizarea procedeelor exterioare, aspectele sportive ale jocului cu mărgele de sticlă; fiecare dintre cei ce aveau oarecare vechime aici era un virtuos al jocului, fiecare cunoștea foarte bine talentele și însușirile celuilalt, era ca în cercurile unui minister sau într-un club aristocratic, unde se întâlnesc și se cunosc cei ce vor ajunge la putere și vor ocupa funcții de răspundere mâine sau poimâine. Aici domnea un ton potolit și politicos, mocneau ambiții ascunse, sălășluiau o atenție concentrată și spirit critic până la exces. Pentru mulți din Castalia și chiar pentru unele persoane din restul țării, această elită a cadrelor de mâine din Vicus Lusorum trecea drept floarea cea mai de preț a tradiției castaliene, crema unei intelectualități exclusiv aristocratice, iar câte un tânăr ambițios se legăna ani în șir în visul că va aparține cândva faimoasei grupe. Pentru alții, dimpotrivă, acest cerc select de pretendenți la demnitățile superioare în ierarhia jocului cu mărgele de sticlă era ceva vrednic de ură, o adunătură de ratați, o clică de pierde-vară cu nasul pe sus, de genii cu fantezie bogată, e adevărat, dar irosită în van, fără simțul realității și rupte de viață, o societate de cilibii și ariviști aroganți, însă în fond niște paraziți, a căror profesie și al căror conținut de viață consta într-o joacă, într-o desfătare stearpă a spiritului.
Knecht luă cunoștință cu indiferență de ambele atitudini; pentru el nu avea nici o însemnătate că în pălăvrăgelile lor studenții îl venerau ca pe o ființă miraculoasă sau îl batjocoreau ca pe un parvenit și un ambițios. Ceea ce rămânea important pentru el erau numai studiile sale, care se încadraseră acum toate în sfera jocului. Importantă pentru el, dincolo de aceasta, era poate și întrebarea dacă jocul este într-adevăr lucrul cel mai sublim din Castalia și ceva vrednic să-i dedice viața.
Căci, pe măsură ce pătrunsese în tainele mereu mai ascunse ale regulilor și posibilităților jocului, pe măsură ce se familiarizase cu labirintul pestriț al arhivei și al lumii interioare atât de complexe a simbolisticii jocului, îndoielile sale nu fuseseră aduse necondiționat la tăcere, aflase încă de atunci, din propria-i experiență spirituală, că certitudinea și îndoiala se leagă una de alta, că se condiționează reciproc ca inspirația și expirația, iar o dată cu progresele sale în toate domeniile microcosmosului jocului i se dezvoltaseră firește și perspicacitatea și sensibilitatea pentru întreaga problematică a jocului. Pentru un scurt răstimp, probabil că idila de la Bambusgeholz îl liniștise sau îl și deconcertase; exemplul Fratelui mai Mare îi arătase că există totuși căi de ieșire din orice situație problematică, puteai să te faci, de pildă, ca acela, chinez, să te fereci înapoia unui zaplaz de grădină și să trăiești într-un fel destul de frumos de desăvârșire. Probabil că puteai deveni și pitagorician sau monah și scolastic, dar toate acestea erau ieșiri din impas, renunțări, puțin posibile și îngăduite, la universalitate, o renunțare la astăzi și mâine de dragul unei perfecțiuni trecătoare, era un mod sublim de bejenie, iar Knecht simțise între timp că acesta nu era un drum pentru el. Dar care era drumul lui? în afară de marele său talent pentru muzică și pentru jocul cu mărgele de sticlă, știa că mai există în el și alte forțe, o anume independență interioară, o îndărătnicie de ordin superior, care nu-i interziceau și nu-i îngreunau deloc capacitatea de a sluji, dar îi porunceau să se pună numai în serviciul stăpânului celui mai mare. Iar această forță, această independență, această îndărătnicie nu alcătuiau numai o trăsătură a portretului său moral, nu erau întoarse și active numai spre interior, își vădeau eficiența și în afară, încă din timpul anilor de școală, și mai ales în perioada rivalității sale cu Plinio Designori, Knecht constatase deseori că unii tineri de vârsta lui, și cu atât mai mult camarazii mai mici, nu numai că îi arătau simpatie și-i căutau prietenia, dar erau înclinați să se lase conduși de el, să-i ceară sfatul, să intre sub influența lui, iar această constatare se repetase de atunci adesea. Avea o latură foarte plăcută și măgulitoare constatarea aceasta, satisfăcea ambiția și dădea tărie conștiinței de sine. Dar avea și o cu totul altă latură, una întunecată și înspăimântătoare, deoarece aplecarea urechii spre colegii care-i cereau sfatul și doreau să-și facă din el un conducător și un model, ei fiind slabi, lipsiți de voință și demnitate, bucuria tainică, ivită când și când (cel puțin mental) de a face din ei niște sclavi supuși erau ceva neîngăduit și respingător, în afară de aceasta, pe vremea disputelor cu Plinio, începuse să-și dea seama cu câtă răspundere, încordare și apăsare interioară este plătită orice poziție strălucită și reprezentativă; știa și cu câtă greutate o suportă uneori pe a sa maestrul muzicii.
Era ceva frumos și ademenitor să ai putere asupra oamenilor și să strălucești înaintea altora, dar și demonic și periculos, iar istoria universală consta dintr-un șir neîntrerupt de domnitori, conducători, despoți și comandanți, care cu extrem de puține excepții au început frumos și au terminat rău, care cu toții, cel puțin după cum au pretins ei înșiși, au luptat pentru putere împinși de bune intenții, pentru ca, după aceea, să devină posedați și orbiți de putere și s-o iubească numai de dragul ei. Trebuia ca acea putere cu care-l înzestrase natura să fie sfințită și făcută utilă, trebuia ca el să se pună în serviciul ierarhiei; lucrul acesta îi apăruse întotdeauna ca de la sine înțeles. Dar care era locul în care forțele sale ar putea să slujească mai bine și să dea roade? Capacitatea de a-i atrage pe alții, îndeosebi pe tineri, și a exercita asupra lor o influență mai mare sau mai mică ar fi avut valoare pentru un ofițer sau un politician, dar aici în Gastalia nu existau asemenea profesii, aici aceste capacități îi puteau sluji propriu-zis numai profesorului și educatorului, iar tocmai asemenea activități nu-l atrăgeau deloc pe Knecht. Dacă ar fi fost după voia lui, ar fi profesat mai întâi de orice viața savantului independent ― sau pe aceea a jucătorului cu mărgele de sticlă. Se afla astfel în fața vechii, chinuitoarei întrebări: era într-adevăr acest joc cel mai sublim, era el într-adevăr regele domeniului spiritual? Nu era el oare, la urma urmelor și în ciuda tuturor, doar un simplu joc? Era jocul cu mărgele de sticlă vrednic de o dăruire deplină, de o viață întreagă pusă în serviciul lui? Cu generații în urmă, acest joc faimos începuse ca un fel de surogat al artei, iar acum, pentru mulți, în orice caz, se afla pe cale de a deveni treptat un soi de religie, o posibilitate de concentrare, înălțare Și adorație pioasă pentru inteligențele foarte dezvoltate. Cum se vede, în sufletul lui Knecht se desfășura vechiul conflict dintre estetic și etic.
Întrebarea, niciodată formulată explicit, dar nici adormită cu totul vreodată, era aceeași care apăruse ici-colo, atât de sumbru și amenințător, în poeziile sale scrise ca elev la Waldzell, era o întrebare ce nu privea numai jocul cu mărgele de sticlă, ci Castalia în genere.
Odată, tocmai în vremea când această problematică îl apăsa stăruitor și când retrăia adeseori în vis disputele cu Designori, trecând printr-o curte vastă din orașul jucătorilor de la Waldzell, își auzi numele strigat din urmă de o voce pe care n-o recunoscu numaidecât, dar care totuși îi era foarte familiară. Când se întoarse, văzu un bărbat tânăr, înalt, cu fața împodobită de o bărbuță, care se repezi furtunos spre el. Era Plinio și, cu sufletul inundat de amintiri și duioșie, îl salută din toată inima, își dădură întâlnire pentru aceeași seară. Plinio, care își terminase de multă vreme studenția la universitățile profane și devenise funcționar, aflându-se într-un scurt concediu, venise ca oaspete la un curs despre jocul cu mărgele de sticlă, curs cum mai absolvise unul cu câțiva ani în urmă. întâlnirea din acea seară îi puse totuși repede în încurcătură pe cei doi prieteni. Plinio era aici un elev-oaspete, un diletant din afară, tolerat, care, ce-i drept, își urma cu mult zel cursul, dar un curs pentru amatori, pentru cei ce nu făceau parte din Castalia, distanța dintre ei era mult prea mare; oaspetele se afla în fața unui specialist și inițiat care, chiar menajându-l și făcând concesii amabile de dragul prieteniei, nu se putea să nu-l facă să simtă că pentru el nu e un coleg, ci un copil, unul ce-și află mulțumire la periferia unei științe cunoscute de dânsul până în profunzime. Knecht încercă să abată discuția de la joc, îl rugă pe Plinio să-i povestească despre serviciul lui, despre munca lui, despre viața pe care o ducea în lumea din afară, în această direcție, Josef era cel rămas în urmă, copilul ce punea întrebări de ignorant și era dăscălit cu menajamente de celălalt. Plinio lucra ca jurist, se străduia să-și facă drum în politică, era pe cale să se logodească cu fiica unui șef de partid, vorbea o limbă înțeleasă de Josef numai pe jumătate, multe expresii adesea repetate sunau pentru el goale de înțeles, în orice caz nu aveau pentru dânsul nici un conținut. Seputea totuși deduce că, în lumea lui, Plinio era cineva, știa multe și avea teluri ambițioase. Dar cele două lumi, care cu zece ani în urmă se atinseseră și se adulmecaseră în cei doi tineri, cu o proaspătă curiozitate și nu fără simpatie, se arătau acum despărțite ca de o prăpastie, străine și de neîmpăcat.
Desigur, se putea observa că acest om de lume și politician își păstrase un anumit atașament față de Castalia și-și sacrifica pentru a doua oară un concediu de dragul jocului cu mărgele de sticlă; dar, în definitiv, gândi Josef, asta era cam așa ca și cum el, Knecht, s-ar găsi, pentru o zi, în sfera de activitate a lui Plinio și ar lua parte ca un spectator curios la niște ședințe ale tribunalului sau ar cere să i se arate câteva fabrici ori instituții de asistentă publică. Amândoi fură dezamăgiți. Knecht găsea că prietenul său de odinioară devenise superficial și cam grosolan; Designori, la rându-i, vedea în fostul său camarad un orgolios închistat în spiritualitatea și esoterica lui exclusivistă, un ins unilateral, fermecat excesiv de sine însuși și de sportul pe care-l practica. Cu toate acestea, amândoi își dădură osteneala, iar Designori știa să povestească de toate, despre studiile și examenele lui, despre călătoriile în Anglia și în Sud, despre adunările politice și despre parlament. La un moment dat, el rosti o vorbă care sună ca o amenințare sau ca un avertisment:
― Ai să vezi, vor veni în curând vremuri tulburi, poate război, și nu e imposibil ca întreaga voastră existență castaliană să fie pusă din nou în mod serios sub semnul întrebării.
Josef nu luă lucrurile prea în serios, se mulțumi doar să întrebe:
― Și tu, Plinio? Tu vei fi pentru Castalia sau împotriva ei?
― Ah, răspunse Plinio cu un râs forțat, mie n-o să-mi ceară nimeni părerea, încolo, firește, sunt pentru dăinuirea netulburată a Castaliei, altminteri nu m-as găsi aici. Totuși, oricât de modeste ar fi pretențiile voastre materiale, Castalia costă țara o sumă destul de frumușică pe an.
― Da, râse Josef, suma asta atinge, cum mi s-a spus, cam a zecea parte din ceea ce a cheltuit țara noastră pe arme și numiții în vremea secolului însângerat de războaie.
S-au mai întâlnit de câteva ori și, cu cât se apropia sfârșitul cursului urmat de Plinio, cu atât mai zeloși se arătau în a-și da dovezi de amabilitate. Dar amândoi se simțiră ușurați când cele două sau trei săptămâni trecură și Plinio plecă.
Maestru al jocului cu mărgele de sticlă era pe vremea aceea Thomas von der Trave, un bărbat celebru, umblat prin lume și monden, conciliant și extrem de politicos față de ori, cine se apropia de el în chestiuni privitoare la joc, dar de o strășnicie ascetică și foarte trează, un muncitor de o mare hărnicie, ceea ce nici n-ar fi bănuit cei ce-l cunoșteau numai prin prisma funcției oficiale, de exemplu în veșmântul festiv de conducător al marilor jocuri sau la primirea delegațiilor din străinătate.
Se șoptea despre el că ar fi un suflet de gheață, un om stăpânit de o reținere rece, care tratează artele cu un fel de stimă curtenitoare, iar uneori printre tinerii și entuziaștii amatori de joc se auzeau despre el aprecieri mai curând negative ― aprecieri greșite, chiar dacă nu era un entuziast și la marile jocuri publice evita să atingă teme mari și emoționante; totuși, pentru cunoscători, jocurile sale strălucit construite, desăvârșite ca formă, vădeau o familiaritate deplină cu problemele fundamentale ale universului jocului, într-o zi, magister ludi trimise după Josef Knecht, îl primi în locuința sa, în haină de casă, și îl întrebă dacă ar putea și i-ar face plăcere să-l viziteze în zilele următoare, la aceeași oră, pentru câte o jumătate de ceas. Knecht, care nu mai fusese niciodată singur la maestru, primi ordinul cu uimire. Deocamdată, magister ludi îi puse înainte un manuscris mare, o propunere ce-i parvenise de la un organist, una dintre nenumăratele propuneri a căror examinare face parte din activitatea celor mai înalți membri ai ierarhiei jocului. De cele mai multe ori e vorba de propuneri privitoare la acceptarea în arhivă a noii materii: unul, de pildă, prelucrase deosebit de amănunțit istoria madrigalului și descoperise în evoluția stilului o curbă, pe care o reprezentase muzical și matematic, astfel încât să fie preluată în limbajul jocului. Altul studiase latina lui Iuliu Cezar din unghiul de vedere al calităților sale ritmice și descoperise o coincidență izbitoare cu rezultatul cunoscutului studiu al intervalelor în muzica bisericească bizantină. Un exaltat inventase o nouă cabală pentru notația din secolul al cincisprezecelea, ca să nu mai vorbim despre scrisorile furtunoase ale unor experimentatori aberanți care, de pildă, scoteau cele mai surprinzătoare chei dintr-o paralelă între horoscopul lui Goethe și cel al lui Spinoza și le anexau adesea desene geometrice, multicolore, foarte frumoase și cu aspect veridic.
Knecht aborda cu toată sârguința propunerea ce i se înmânase; el însuși avusese de mai multe ori în cap propuneri de acest fel, chiar dacă nu le trimisese niciodată; fiecare jucător activ cu mărgele de sticlă visează la o continuă extindere a domeniului jocului, până la cuprinderea lumii întregi, mai mult chiar, realizează aceste extinderi în reprezentările sale și în exercițiile lui particulare de joc și dorește ca acelea care par a-și afla confirmarea să fie acceptate oficial. Finețea propriu-zisă, supremă a jocului practicat în particular de jucătorii foarte avansați constă tocmai în aceea că ei stăpânesc în așa măsură forțele expresive, apelative și plastice ale legilor jocului, încât pot cuprinde în orice joc cu valori obiective și istorice până și reprezentările strict individuale, unice, în această ordine de idei, un apreciat botanist a rostit odată această butadă: „În jocul cu mărgele de sticlă trebuie să fie posibil orice, chiar și, de pildă, ca o plantă să se întrețină pe latinește cu domnul Linné".
Knecht îl ajută deci pe magistru în analiza schemei propuse: jumătatea de ceas trecu repede, a doua zi se prezentă punctual și astfel veni zilnic, vreme de două săptămâni, să lucreze singur cu magister ludi. Chiar din primele zile observă cu surprindere că acesta îi punea chestiuni de o importanță minoră, a căror inutilitate se vădea de la prima privire, lăsându-l totuși să le prelucreze critic, cu grijă, până la sfârșit; se minună că maestrul are timp de așa ceva, dar treptat începu să bage de seamă că aici nu era vorba numai de a face un serviciu maestrului și de a prelua o părticică din munca lui, ci că această activitate, deși utilă și în sine, era în primul rând un prilej ca el însuși, tânărul adept, să fie examinat cu cea mai mare grijă, într-o formă cât se poate de amabilă. I se întâmplă atunci ceva asemănător cu ceea ce i se întâmplase în copilărie la apariția maestrului muzicii, remarcă brusc consecințele și în comportarea camarazilor săi, care deveniră mai sfioși, mai distanți, uneori ironic-respectuoși; se pregătea ceva, o simțea, dar îl încerca mai puțină bucurie ca altădată.
După ultima lor ședință, maestrul jocului cu mărgele de sticlă îi spuse cu vocea sa cam înaltă, politicoasă, rostind cuvintele fără nici o solemnitate, dar cu precizia de accent care-i era caracteristică:
― Bine, mâine nu mai e nevoie să vii, treburile noastre au luat pentru moment sfârșit, în curând însă va trebui să te obosesc din nou. îți mulțumesc mult pentru colaborarea ta, mi-a fost de mare folos. In altă ordine de idei, sunt de părere că ar trebui să formulezi cererea de a fi primit în Ordin; nu vei avea dificultăți, am și încunoștințat autoritățile Ordinului. Ești de acord? Apoi adăugă, ridicându-se: încă un cuvânt ― probabil că și tu ești înclinat, ca majoritatea bunilor jucători cu mărgele de sticlă în tinerețe, să folosești uneori jocul nostru ca pe un fel de instrument pentru a filozofa. Cuvintele mele singure nu te vor tămădui de asta, totuși îți spun: pentru a filozofa trebuie folosite mijloace legitime, cele ale filozofiei. Jocul nostru nu este nici filozofie, nici religie, e o disciplină proprie, înrudită prin caracterul ei cel mai mult cu arta, este o artă sui generis. Ajungi mai departe dacă ții seama de acest adevăr, decât dacă îl admiți abia după o sută de insuccese. Filozoful Kant ― azi e puțin cunoscut, dar a fost o minte de primul rang ― a numit filozofia teologică „o lanternă magică ce proiectează fantome". Nu trebuie să facem și din jocul nostru cu mărgele de sticlă așa ceva.
Josef fu surprins, iar acest ultim avertisment aproape că nici nu-l auzi din pricina emoției, pe care altminteri nu și-o dădu pe față. Fulgerător îi trecu prin minte: cuvintele magistrului puneau capăt libertății lui, însemnau sfârșitul perioadei studiilor lui independente, primirea în Ordin și apropiata încadrare în ierarhie. Mulțumi cu o adâncă plecăciune și se duse numaidecât la cancelaria din Waldzell a Ordinului, unde se și găsi într-adevăr pe lista noilor candidați. Ca toți studenții de pe treapta sa, cunoștea destul de bine regulile Ordinului și-și aminti prescripția că învestitura putea fi săvârșită de oricare membru al Ordinului care deținea o funcție oficială de un rang superior. Ca atare, își formulă rugămintea ca îndeplinirea ceremoniei să fie încredințată maestrului muzicii, i se înmână o dovadă și i se acordă un scurt concediu, iar chiar a doua zi porni la drum spre Monteport, la protectorul și prietenul său. îl găsi pe venerabilul bătrân cum suferind, totuși fu întâmpinat cu bucurie:
― Vii de parcă te-as fi chemat eu, spuse bătrânul. în curând n-aș mai fi avut împuternicirea să te primesc ca tânăr frate în Ordin. sunt pe cale să-mi părăsesc funcția, demisia mea a și fost aprobată.
Ceremonia în sine fu simplă. A doua zi, așa cum cereau statutele, maestrul muzicii pofti la el, ca martori, doi frați din Ordin; Knecht primise mai înainte, ca temă a unui exercițiu de meditație, un paragraf din regulile Ordinului. Era paragraful acesta: „Dacă te cheamă autoritatea superioară vre-o funcție, atunci să știi: fiecare urcare a unei trepte în serviciu nu e un pas spre libertate, ci spre încătușare. Cu cât mai înaltă e funcția, cu atât mai strânsă e încătușarea. Cu cât e mai mare puterea pe care ti-o dă funcția, cu atât e mai riguroasă obligația de a sluji. Cu cât mai puternică e personalitatea, cu atât mai prohibit arbitrarul." Acum toți cei chemați să fie de fată se adunaseră în chilia maestrului muzicii, aceeași în care Knecht primise cândva prima sa inițiere în arta meditației; maestrul ceru celor de față să interpreteze, în cinstea acestui ceas, un preludiu coral de Bach, apoi unul dintre martori dădu citire unui text prescurtat al regulilor Ordinului, iar maestrul muzicii însuși adresă tânărului său prieten întrebările rituale și îi luă jurământul. După aceea, bătrânul îi mai dărui încă o oră din timpul său, stătu cu el în grădină, îi dădu indicații amicale în ce sens să-și însușească regulile Ordinului și să trăiască în conformitate cu ele.
― E minunat, spuse el, că tocmai în clipa în care eu mă retrag, tu intri ca să umpli acest gol; e ca și când aș avea un fiu, care în viitor va fi bărbat în locul meu.
Când văzu că fața lui Josef exprimă întristare, magistrul adăugă:
― Nu fi tulburat, nici eu nu sunt. sunt tare obosit și mă bucur de tihna de care mai vreau să am parte și din a cărei desfătare te vei împărtăși și tu adesea, după cum trag nădejde. Iar data viitoare când ne vom revedea spune-mi „tu". Nu ți-am putut îngădui asta câtă vreme am fost în funcție.
Maestrul îl concedie cu acel surâs cuceritor de inimi, pe care Josef îl cunoștea de douăzeci de ani.
Knecht se întoarse în grabă la Waldzell; obținuse de acolo un concediu de numai trei zile. Abia ajunsese, când fu chemat de magister ludi, care-l primi cu o voioșie colegială Și-l felicită pentru primirea în Ordin.
― Ca să fim pe deplin colegi și camarazi de muncă, reluă el, mai e nevoie de încadrarea ta într-un anumit loc din ierarhia noastră.
Josef se sperie puțin. Așadar, acum trebuia să-și piardă libertatea.
― Ah, zise el cu timiditate, sper că voi fi folosit într-un oarecare post modest. Nădăjduiam totuși, ca să vorbesc deschis, că-mi voi mai putea continua o vreme studiile libere.
Magistrul îl privi țintă în ochi cu zâmbetul lui șiret, nițel ironic:
― O vreme, spui tu, dar cât de lungă? Knecht râse stingherit.
― Sincer să fiu, nu știu.
― Mă gândeam eu la asta, conveni maestrul, tu mai vorbești încă limbajul studențesc și gândești în noțiuni de student, Josef Knecht, și nu-i nimic rău în asta, dar în curând n-o să mai fie bine, deoarece avem nevoie de aportul tău. Tu știi că și mai târziu, chiar dacă vei ocupa cele mai înalte funcții în ierarhia noastră, vei putea obține concedii pentru studii, dacă vei reuși să convingi autoritatea de valoarea acestor studii; predecesorul și profesorul meu, de exemplu, era magister ludi și un om bătrân când a cerut și a căpătat un concediu de un aii întreg, ca să întreprindă studii de arhivă la Londra. Dar concediul i s-a dat nu pentru „o vreme", ci pentru un număr precis de luni, săptămâni, zile. Așa că în viitor va trebui să te deprinzi să numeri. Iar acum am să-ți fac o propunere: avem nevoie de un om de încredere, necunoscut încă în afara cercului nostru, pentru o misiune specială.
Era vorba de următoarea însărcinare: mânăstirea benedictină Mariafels ― unul dintre cele mai vechi lăcașe de cultură din țară, cu care Castalia întreținea raporturi prietenești și care de câteva decenii participa la jocul cu mărgele de sticlă ― ceruse să i se trimită pentru câtva timp un tânăr profesor, ca să țină lecții introductive despre joc și să-i stimuleze pe cei câțiva jucători mai avansați din mânăstire, iar alegerea magistrului căzuse pe Josef Knecht. De aceea acesta îl și examinase cu atâta grijă, de aceea se urgentase primirea lui în Ordin.



DOUÃ ORDINE

Într-o anumită privință se procedase cu el cam la fel ca pe vremea când era elev la școala de latină, după vizita maestrului muzicii. Lui Josef nici nu-i trecea prin minte că trimiterea lui la Mariafels era o distincție deosebită și că egala cu urcarea primei trepte importante pe scara ierarhiei; dacă ar fi deschis mai bine ochii la cele din jurul său, și-ar fi dat seama limpede de asta, după atitudinea și comportamentul colegilor săi.
De câtăva vreme făcea parte din cercul cel mai restrâns al elitei jocului cu mărgele de sticlă; acum, prin neobișnuita însărcinare ce i se dăduse, fusese scos în evidență ca unul pe care superiorii îl țineau sub ochi și de care intenționau să