poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6772 .



Narcis și Gură de Aur
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Hermann_Hesse ]

2010-03-24  |     |  Înscris în bibliotecă de NC





CAPITOLUL I

În fața arcadei susținute de mici coloane duble de la intrarea mănăstirii din Mariabronn, foarte aproape de drum, se afla un castan, odraslă însingurată a sudului, adus odinioară de un pelerin sosit de la Roma, un castan nobil, cu trunchi vânjos; coroana sa rotundă se întindea, mângâietoare, deasupra drumului, respirând cu tot pieptul în vânt, iar primăvara, când de jur împrejur totul era înverzit și până și nucii mănăstirii înfrunzeau roșietic, tinerește, el își mai lăsa multă vreme așteptate frunzele, apoi, la vremea celor mai scurte nopți, împungea, dintre mănunchiurile de frunze, razele mate, alb verzui ale florilor sale exotice, care miroseau atât de pătrunzător, asemenea unei prevestiri neliniștitoare și grave; și în octombrie, după ce poamele și via fuseseră culese, scutura din coroana sa îngălbenită, în vântul de toamnă, fructele țepoase, care nu apucau a se coace în fiece an, fructe pentru care băieții din mănăstire se încăierau și pe care subpriorul Gregor, originar din țara italică, le prăjea în odaia lui, la focul din cămin. Străin și delicat, frumosul copac își fremăta coroana deasupra intrării mănăstirii, un musafir de pe alte meleaguri, cu firea gingașă, răbdând cu greu frigul, legat, tainică rudenie, cu micile, zveltele coloane împerecheate, de gresie, ale portalului și cu dantelăria de piatră ce înflorea în arcadele ferestrelor, pe cornișe și pe stâlpi, iubit de francezi și de latini, privit cu uimire de băștinași, ca un străin ce se afla.
Nu puține generații de elevi ai mănăstirii trecuseră pe sub arborele pripășit aici din țări străine; cu tăblițele la subsuoară, sporovăind, râzând, jucându se și certându se, desculți sau încălțați, după anotimp, cu o floare în gură, o nucă între dinți sau un bulgăre de zăpadă în mână. Veneau mereu alții noi, la câțiva ani chipurile se re înnoiau, cele mai multe semănând între ele: blonde și cu părul cârlionțat. Unii rămâneau locului, deveneau novici, deveneau călugări, primeau tonsura, purtau rasa și cingătoarea de frânghie, citeau din cărți, îi instruiau pe băieți, îmbătrâneau, mureau. Alții, după ce le treceau anii de școală, erau luați acasă de părinți, în castelele cavalerilor, în casele negustorilor și meseriașilor, cutreierau lumea, făcându și mendrele și meseriile, mai veneau câteodată în vizită la mănăstire, bărbați în toată firea, își aduceau feciorașii și i lăsau aici, elevi la cuvioșii părinți, ridicau privirea spre castan, zâmbind, căzuți pe gânduri, și apoi se pierdeau din nou în lume. În chiliile și sălile mănăstirii, printre arcadele rotunde, grele, ale ferestrelor și vânjoasele coloane duble, cinstea și perfidia, înțelepciunea evangheliilor și înțelepciunea elinilor, magia albă și cea neagră, toate înfloreau aici câte puțin, era loc pentru toate; era loc pentru sihăstrie și mătăniile de penitență, ca și pentru tovărășie și trai plăcut; depindea întotdeauna de persoana abatelui și de curentul dominant al vremii, dacă precumpănea și stăpânea una sau alta. Mănăstirea devenea vestită și căutată când pentru exorciștii și demonologii ei, când pentru muzica ei excelentă, când pentru un sfânt părinte care lecuia și făcea minuni, când pentru ciorba ei de știucă și pateul de ficat de cerb, fiecare la vremea sa. Și mereu s a găsit în ceata călugărilor și elevilor, a celor cuvioși și a celor fără ardoare, a celor slăbiți de post și a celor mai rotofei, mereu s a găsit printre cei mulți care veneau, trăiau și mureau aici, unul singuratic și deosebit, unul pe care toți îl iubeau sau de care toți se temeau, unul care părea ales, unul despre care se mai vorbea încă mult timp după ce contemporanii săi erau dați uitării.
Și acum se aflau la mănăstirea Mariabronn doi singuratici și deosebiți, unul bătrân și unul tânăr. Printre frații numeroși al căror roi împânzea dormitoarele, bisericile și sălile de clasă, se aflau doi, pe care toți îi știau și îi priveau cu respect. Se afla abatele Daniel, bătrânul, și elevul Narcis, tânărul, care abia își începuse noviciatul, dar care, din pricina darurilor sale deosebite și împotriva tuturor obiceiurilor vechi, era folosit încă de pe acuma ca dascăl, îndeosebi de elină. Aceștia doi, abatele și novicele, aveau trecere, erau luați în seamă și trezeau curiozitate, erau admirați și invidiați și, de asemenea, bârfiți în taină.
Cei mai mulți îl iubeau pe abate, el nu avea dușmani, era plin de bunătate, de simplitate, de smerenie. Doar învățații mănăstirii amestecau în dragostea lor o notă de condescendență, căci abatele Daniel putea fi un sfânt, dar un cărturar nu era nicidecum. Îi era proprie acea simplitate care e însăși înțelepciunea, dar latineasca lui era modestă, iar elina n o cunoștea defel.
Acei, puțini, care ocazional mai zâmbeau pe seama simplității abatelui, erau însă cu atât mai vrăjiți de Narcis, copilul minune, frumosul adolescent cu elina lui elegantă, cu purtarea sa impecabil de cavalerească, privirea liniștită și pătrunzătoare, de cugetător, și cu buzele subțiri, frumos și sever desenate. Era îndrăgit de cărturari pentru că stăpânea minunat elina; era iubit de toți ceilalți, ba unii erau chiar de a dreptul fermecați de noblețea și de finețea sa. Erau și unii care îi luau în nume de rău faptul că era atât de tăcut și de stăpânit și avea asemenea maniere de curtean.
Abatele și novicele își purtau fiecare în felul său destinul ales, dominând în felul său și suferind în felul său. Fiecare dintre cei doi se simțea mai înrudit cu celălalt, mai atras de el decât de tot restul poporului din mănăstire: totuși nu găseau calea unul spre altul, nu se puteau încălzi, unul alături de celălalt. Abatele îl trata pe tânăr cu cea mai mare atenție, cu cea mâi mare considerație, îi purta de grijă ca unui frate rar, gingaș, poate pretimpuriu pârguit, poate primejduit. Tânărul primea fiece poruncă, fiece sfat, fiece laudă a abatelui cu o ținută desăvârșită, nu l contrazicea vreodată, nu era nicicând supărat și dacă judecata abatelui despre el era dreaptă și singurul lui viciu era trufia, atunci știa să ascundă minunat acest viciu. Nu se putea spune nimic împotriva lui, era desăvârșit, era superior tuturora. Numai că în afară de cărturari, puțini îi deveneau într adevăr prieteni, căci noblețea sa îl împrejmuia ca un suflu de aer înghețat.
— Narcis, îi zise abatele după o confesiune, mă recunosc vinovat de o judecată aspră pe seama ta. Adeseori te am socotit trufaș și poate că astfel te am nedreptățit. Ești foarte singur, tinere frate, ești singuratic, ai admiratori, dar nu prieteni. Tare aș fi vrut să am pricină a te dojeni din când în când, dar nu am pricină. Tare aș fi vrut să fii câteodată necuviincios, cum sunt îndeobște oamenii tineri, de vârsta ta. Tu însă nu ești niciodată necuviincios. Uneori sunt îngrijorat din cauza ta, Narcis.
Tânărul își ridică ochii întunecoși spre bătrân.
— Din suflet aș dori să nu vă pricinuiesc griji, milostive părinte. Se prea poate să fiu trufaș, milostive părinte. Vă rog să mă pedepsiți pentru asta. Eu însumi simt câteodată dorința de a mă pedepsi. Trimiteți mă într o sihăstrie, părinte, sau puneți mă la treburi grosolane.
— Pentru amândouă ești prea tânăr, iubite frate, zise abatele. În afară de asta ești în mod deosebit dotat pentru limbi străine și pentru gândire, fiule; ar fi o risipă a acestor daruri de la Dumnezeu, dacă te aș pune la treburi inferioare. Probabil că vei deveni dascăl și cărturar. Nu este asta și dorința ta?
— Iertați mă, părinte, dar dorințele mele nu mi sunt încă atât de limpezi. Științele mă vor încânta întotdeauna, căci cum ar putea altminteri? Dar nu cred că științele vor fi singura mea preocupare. Și apoi, nu întotdeauna dorințele hotărăsc soarta și menirea unui om, ci altceva, ceva predestinat.
Abatele luă aminte și deveni serios. Totuși, pe chipul său bătrân stăruia un zâmbet, când răspunse:
— În măsura în care am ajuns să cunosc oamenii, cu toții suntem puțin înclinați, mai ales în tinerețe, să confundăm providența cu dorințele noastre. Dar cum tu crezi că ți cunoști dinainte chemarea, spune mi un cuvânt în privința aceasta. Pentru ce crezi că ești chemat?
Narcis își închise pe jumătate ochii întunecoși, încât dispărură sub genele lungi, negre. Tăcu.
— Vorbește, fiule, îl îndemnă abatele după o lungă așteptare. Cu voce înceată și ochii plecați Narcis, începu să vorbească.
— Mi se pare a ști, milostive părinte, că înainte de toate sunt chemat către viața monahală. Voi deveni călugăr, așa cred, voi deveni preot, subprior și poate abate. Nu cred acest lucru pentru că l doresc. Dorința mea nu țintește funcții. Dar ele îmi vor fi impuse.
Tăcură amândoi, vreme îndelungată.
— De ce nutrești această credință? întrebă, șovăind, bătrânul. Ce însușire a ta, în afară de cărturărie, ar fi cea care se exprimă în această credință?
— Este acea însușire, zise Narcis încet, care mă înzestrează cu un simț pentru firea și chemarea oamenilor, nu numai pentru ale mele proprii, ci și pentru ale celorlalți. Această însușire mă silește să i slujesc pe ceilalți dominându i. Dacă nu m aș fi născut pentru viața monahală, aș fi fost nevoit să devin judecător sau om de stat.
— S ar putea, încuviință abatele, dând din cap. Þi ai încercat asupra unor exemple aptitudinea de a recunoaște oamenii și destinul lor?
— Am încercat o.
— Ești gata să mi dai o pildă?
— Sunt gata.
— Bine. Cum nu aș vrea să pătrund în tainele fraților noștri, fără știrea lor, poate ai vrea să mi spui ce crezi că știi despre mine, abatele tău Daniel.
Narcis își ridică pleoapele și se uită în ochii abatelui.
— Este porunca voastră, milostive părinte?
— Porunca mea.
— Îmi vine greu să vorbesc, părinte.
— Și mie mi vine greu să te silesc să vorbești, tinere frate. Și totuși, o fac. Vorbește!
Narcis își plecă fruntea și zise, șoptind:
— Știu prea puțin despre dumneavoastră, cinstite părinte. Știu că sunteți un slujitor al lui Dumnezeu, căruia i ar fi mai drag să vegheze caprele sau să tragă clopoțelul într o sihăstrie și să asculte spovedaniile țăranilor decât să conducă o mare mănăstire. Știu că nutriți o deosebită dragoste față de Sfânta Maică a Domnului și că ei vă rugați cel mai des. Uneori vă rugați ca elina și celelalte științe care se cultivă în această mănăstire să nu devină sminteală și primejdie pentru sufletele celor dați în paza voastră. Uneori vă rugați ca să nu vă pierdeți răbdarea față de subpriorul Gregor. Uneori vă rugați pentru un sfârșit blând. Și veți fi, cred eu, ascultat și veți avea un sfârșit blând.
Se lăsă tăcere în micul vorbitor al abatelui. În cele din urmă, bătrânul glăsui:
— Ești un visător și ai viziuni, zise cu bunăvoință venerabilul domn. Dar și viziunile cucernice ori prietenoase pot amăgi; nu te încrede în ele, cum nici eu nu mă încred. Poți vedea, frate visător, ce gând nutresc în inima mea, în privința aceasta?
— Pot vedea că gândiți cu multă prietenie la lucrul acesta. Iată ce gândiți: „Acest tânăr ucenic este puțin primejduit, are viziuni, poate că a meditat prea mult. Aș putea, să i impun o penitență, nu i va strica. Dar penitența pe care i o voi impune lui, o voi lua totodată asupra mi." Asta e ceea ce gândiți chiar acuma.
Abatele se ridică. Zâmbind, îi făcu semn novicelui să plece.
— Ei bine, zise el. Nu ți lua viziunile prea în serios, tinere frate; Dumnezeu cere de la noi multe altele, în afară de viziuni. Să presupunem că ai măgulit un om bătrân făgăduindu i o moarte ușoară. Să presupunem că bătrânul a avut plăcere, vreme de o clipă, ascultând această făgăduință. Acum însă ajunge. Să reciți un rozariu, mâine după slujba din zori, să l rostești cu umilință și dăruire și nu din vârful buzelor; și eu voi face la fel. Du te acum, Narcis, am vorbit destul!


După fiecare nouă convorbire urmau zile de tăcere supărată și îmbufnare, până ce Narcis, îndemnat de sentimentul că are dreptate, deschidea iarăși discuția. Până la urmă, pater Lorenz zise, întrucâtva jignit:
— Ei bine, Narcis, să curmăm cearta. Doar știi că hotărârea atârnă de mine, și nu de tine, căci nu ești colegul, ci ajutorul meu și trebuie să mi dai ascultare. Dar cum pricina pare să aibă pentru tine atâta importanță iar eu îți sunt într adevăr superior în funcție și putere, dar nu în cunoștințe și daruri, nu vreau să hotărăsc eu însumi, ci vom supune disputa părintelui nostru abate și l vom lăsa să hotărască el.
Astfel și procedară până la urmă, iar abatele Daniel ascultă cu răbdare și bunăvoință cearta celor doi cărturari cu vederi deosebite în ceea ce privește predarea gramaticii. După ce amândoi își expuseră și își argumentară temeinic părerile, bătrânul se uită la ei înveselit, clătină puțin capul cărunt și vorbi:
— Frații mei dragi, nici unul, nici altul nu credeți, firește, că eu
m aș pricepe la lucrurile acestea la fel de bine ca voi. E lăudabil din partea lui Narcis că ține atât de mult la școală și că năzuiește a îmbunătăți programul de învățătură. Dacă însă superiorul său este de altă părere, atunci Narcis trebuie să tacă și să i dea ascultare, căci toate îmbunătățirile aduse școlii n ar putea cumpăni atât, încât ordinea și ascultarea să se tulbure în casa aceasta, din pricina lor. Îl dojenesc pe Narcis că n a știut să cedeze. Și vouă, amândurora, tineri cărturari, vă doresc să nu duceți niciodată lipsă de superiori mai proști ca voi; nimic nu i mai de folos împotriva trufiei!
Cu această glumă blajină îi trimise la ale lor. Dar în zilele următoare nu uită să urmărească din priviri dacă între cei doi dascăli
s a restabilit buna înțelegere.
Și iată că se întâmplă să apară o față nouă în mănăstirea în care veneau și plecau atâția, și această nouă față nu era dintre cele ce trec neobservate și sunt repede date uitării. Era un tânăr care, anunțat de tatăl său cu mult înainte, sosi într o zi de primăvară, ca să învețe la școala mănăstirii. Își legară caii de castan, tânărul și tatăl său și, de sub boltă, fratele portar le ieși în întâmpinare.
Băiatul își ridică privirea spre copacul, încă pleșuv din iarnă.
— Un astfel de copac, zise el, n am mai văzut până acum. Un copac frumos și ciudat. Aș vrea să știu cum se numește.
Tatăl, un domn mai în vârstă, cu fața brăzdată de griji și parcă de nepătruns, nu luă în seamă cuvintele tânărului. Portarul în schimb, căruia băiatul îi plăcuse numaidecât, îi dădu lămurirea. Tânărul mulțumi frumos, îi întinse mâna și i zise:
— Mi se spune Gură de Aur și urmează să învăț aici, la școală.
Bărbatul îi zâmbi cu prietenie după care o luă înaintea noilor veniți, conducându i prin portal, apoi în sus, pe scările largi, de piatră, și Gură de Aur păși în mănăstire fără teamă, cu sentimentul că în locurile acestea a și întâlnit două ființe cărora le putea fi prieten: copacul și fratele portar.
Noii veniți fură primiți mai întâi de părintele director al școlii, iar spre seară de însuși abatele. De fiecare dată, tatăl, funcționar imperial, îl prezentă pe fiul său Gură de Aur și fu poftit să mai zăbovească un timp, ca musafir al casei. Dar el apelă numai preț de o noapte la ospitalitatea oferită, spunând că e nevoit să pornească îndărăt, la drum, chiar a doua zi. Oferi mănăstirii, în dar, unul din cei doi cai ai săi și darul fu primit. Discuția cu fețele bisericești fu politicoasă și rece: dar atât abatele cât și părintele priviră cu bucurie la Gură de Aur, care tăcea respectuos; tânărul frumos și delicat le plăcu de la bun început. Fără regrete îl lăsară pe tată să purceadă a doua zi la drum, iar pe fiu îl păstrară cu plăcere.
Gură de Aur fu prezentat dascălilor și primi un pat în dormitorul elevilor. Respectuos și cu fața întristată își luă rămas bun de la tatăl său, care pornea călare, rămase locului și privi în urma lui până ce dispăru, între hambarul de cereale și moară, sub arcada porții înguste a curții exterioare. O lacrimă îi atârna în genele lungi și blonde, când se întoarse; dar fratele portar îl și luă în primire, bătându l drăgăstos pe umăr.
— Tinere domn, zise el ca să l consoleze, nu trebuie să fii trist. Cei mai mulți tânjesc la început după casă, după tată și mamă, după frații lor. Dar ai să vezi și încă destul de repede, că se trăiește și aici, și nu prea rău.
— Mulțumesc, frate portar, zise tânărul. Eu nu am nici frați, nici mamă, îl am numai pe tata.
— În schimb aici găsești camarazi și cărturărie, și muzică și jocuri noi, pe care încă nu le cunoști, și câte și mai câte, ai să vezi! Iar dacă vei avea nevoie de cineva, care ți vrea binele, nu trebuie decât să vii la mine.
Gură de Aur îi zâmbi:
— Oh, vă mulțumesc frumos. Și dacă vreți să mi faceți o bucurie, vă rog să mi arătați cât se poate de repede unde se află căluțul nostru, cel pe care tata l a lăsat aici. Aș vrea să l salut și să văd dacă îi merge bine și lui.
Fratele portar îl luă de îndată și l conduse la grajdul cailor, lângă hambarul de cereale. În penumbra călduță, mirosea iute a cai, a gunoi și ovăz și într una din despărțituri Gură de Aur descoperi calul murg, care l adusese acolo. Cuprinse cu amândouă mâinile gâtul animalului, care l recunoscuse și și întindea cât putea capul spre el, își lipi obrazul de fruntea lată, cu pete albe, îl mângâie drăgăstos și i șopti la ureche:
— Bine te am găsit, Bless, căluțul meu, viteazul meu, îți merge bine? Mă mai iubești? Ai și tu de mâncare? Te mai gândești acasă? Bless, căluțule, flăcăiașule, ce bine că ai rămas aici, am să vin adesea să văd cum o duci!
Trase din manșeta hainei o felie de pâine, ascunsă încă de la dejun, o rupse în bucăți și o dădu animalului, s o mănânce. Apoi își luă rămas bun, îl urmă pe fratele portar de a curmezișul curții, care era largă cât oborul unui mare oraș și în parte plantată cu tei. La poarta interioară îi mulțumi fratelui portar și i întinse mâna, apoi își dădu seama că nu mai cunoaște drumul spre clasă, care i fusese arătat încă de ieri, râse ușor, și se îmbujora, îl rugă pe fratele portar să l conducă și acesta îl însoți cu plăcere. Apoi pătrunse în clasă, unde o duzină de copii și de tineri ședeau în bănci, iar ajutorul de dascăl, Narcis, se întoarse spre el.
— Eu sunt Gură de Aur, zise el, elevul cel nou.
Narcis salută scurt, fără a zâmbi, îi indică un loc în banca din fund și și continuă, fără zăbavă, lecția.
Gură de Aur se așeză. Era mirat că dăduse peste un dascăl atât de tânăr, abia cu câțiva ani mai în vârstă ca el, era mirat și nespus de bucuros să l găsească pe acest tânăr dascăl atât de frumos, de distins, serios și n același timp cuceritor și demn de afecțiune. Fratele portar fusese prevenitor cu el, abatele îl întâmpinase prietenos, dincolo, în grajd, se afla Bless, o fărâmă din lumea de acasă, iar acuma, iată l și pe acest dascăl uimitor de tânăr, grav ca un cărturar și delicat ca un prinț, cu vocea sa stăpânită, rece, obiectivă, convingătoare! Ascultă cu gratitudine, desigur fără a înțelege de la început, despre ce era vorba. Dintr odată se simți bine. Venise la oameni buni, demni de dragoste, era gata să i iubească și să se străduiască pentru a le dobândi prietenia. Dimineața, în pat, după deșteptare, simțise o strângere de inimă și încă oboseală după călătoria cea lungă, iar la despărțirea de tatăl său plânsese puțin. Dar acum totul se schimbase în bine, era mulțumit. Privirea îi stăruia îndelung și se întorcea mereu la dascălul cel tânăr, îi plăcea statura lui zveltă și dreaptă, ochii care fulgerau reci, buzele severe, care formulau silabele limpede și răspicat, vocea neostoită, plină de elan.
Dar când ora se isprăvi și elevii se ridicară cu zgomot, Gură de Aur tresări și observă, cam rușinat, că dormise o bună bucată de vreme. Și nu numai el ci și vecinii de bancă băgaseră de seamă și comunicaseră descoperirea mai departe, în șoaptă. Abia părăsise dascălul cel tânăr clasa, și colegii începură să l ciupească și să l îmbrâncească pe Gură de Aur din toate părțile.
— Te ai săturat de somn? întrebă unul și rânji.
— Grozav elev! își bătu joc altul. Asta o să fie o lumină a bisericii. Să tragi aghioase, chiar din prima oră!
— Duceți l la culcare pe mititel, propuse unul și îl apucară de mâini și de picioare, ca să l care de acolo, în mijlocul unor hohote de râs.
Trezit brusc, în felul acesta, Gură de Aur se înfurie; începu să izbească în jurul său, încercă să se elibereze, primi câțiva ghionti și până la urmă îl lăsară să cadă, în vreme ce unul continua să l țină de un picior. Se desprinse printr o zvâcnire violentă și se azvârli la nimereală, asupra celui dintâi care primi lupta, încăierându se cu el, într o bătălie crâncenă. Adversarul său era un flăc avură timp să dispară, că intră pater Martin, directorul școlii și se opri în fața lui Gură de Aur, care rămăsese singur locului. Se uită, cu uimire, la băiatul ai cărui ochi albaștri îl priveau încurcați, dintr o față învăpăiată și cam răvășită de buimăceală.
— Ei, dar ce i cu tine? întrebă el. Tu ești Gură de Aur, nu i așa? Þi au făcut ceva, haimanalele?
— O, nu, zise băiatul, am scos o la capăt.
— Cu cine?
— Nu știu. Încă nu cunosc pe nici unul. Unul dintre ei s a bătut cu mine.
— Așa? El a început?
— Nu știu. Nu, cred că am început chiar eu. M au luat în râs și atunci m am mâniat.
— Ei, ce să zic, frumos începi, băiete. Þine însă minte: dacă te mai încaieri o dată aici, în clasă, urmează pedeapsa. Și acum, vezi să ajungi la gustarea de după masă; hai, du te.
Zâmbind, privi în urma lui Gură de Aur, cum pleacă în fugă copleșit de rușine și în drum se străduiește să și pieptene cu degetele părul blond deschis, ciufulit.
Gură de Aur era și el de părere că prima lui ispravă din noua viață monahală fusese foarte necuviincioasă și neroadă; destul de mâhnit îi căută și i găsi pe colegii săi de clasă, la gustarea de după masă. Dar fu primit cu respect și prietenie, nu întârzie să se împace cavalerește cu inamicul său și începând din ceasul acela se simți bine în cercul lor.




CAPITOLUL II

Deși trăia în bună prietenie cu toți, nu găsi totuși prea curând un prieten adevărat; printre colegii de școală nu se afla nici unul de care să se fi simțit deosebit de apropiat sau îmbiat. Ei, în schimb, erau uimiți să descopere în persoana aprigului luptător cu pumnii, pe care fuseseră înclinați să l creadă un bătăuș simpatic, un coleg foarte pașnic, ce părea mai degrabă a năzui la faima de elev model.
Doi oameni se aflau în mănăstire, către care inima lui Gură de Aur se simțea atrasă, care i plăceau, care i ocupau gândurile, față de care simțea admirație, dragoste și respect: abatele Daniel și ajutorul de dascăl Narcis. Pe abate înclina să l socotească un sfânt, simplitatea și bunătatea lui, privirea limpede și grijulie, felul său de a porunci și a conduce cu umilința cu care și ar fi îndeplinit o îndatorire, purtările sale frumoase, liniștite, toate îl atrăgeau cu putere. Cel mai mult i ar fi plăcut să devină slujitorul acestui pios, să fie mereu în preajma lui supunându se și slujindu l, să i ofere, ca un prinos permanent, tot imboldul său copilăros spre devoțiune și dăruire și să învețe de la el o viață pură, nobilă, cumpănită în sfințenia ei. Pentru că Gură de Aur avea de gând nu numai să absolve școala mănăstirească ci, pe cât era cu putință, să rămâie pentru totdeauna în mănăstire și să și închine viața lui Dumnezeu; aceasta era vrerea lui, aceasta era dorința și porunca tatălui său și probabil că așa era statornicit și cerut de însuși Dumnezeu. Privind băiatul chipeș, strălucitor, nimeni nu și putea da seama că, totuși, apăsa o povară asupra lui, o povară a originii, o chemare tainică spre ispășire, spre sacrificiu. Nici abatele nu o întrezărea, deși tatăl lui Gură de Aur îi făcuse unele aluzii și și exprimase răspicat dorința ca fiul său să rămână pentru totdeauna la mănăstire. Un tainic stigmat părea să pecetluiască nașterea lui Gură de Aur, ceva trecut sub tăcere părea să pretindă ispășire. Dar tatăl îi plăcuse prea puțin abatelui, el îi întâmpinase cuvintele și întreg felul de a fi, încercările de a și da importanță, cu o răceală politicoasă și nu atribuise o însemnătate deosebită aluziilor sale.
Cel de al doilea care trezise dragostea lui Gură de Aur vedea mai limpede și bănuia mai mult, dar se reținea. Narcis observase firește ce superbă pasăre cu pene de aur venise, în zbor, să i se așeze pe umăr. El, cel însingurat în distincția lui, recunoscuse în Gură de Aur un frate al său, deși în toate privințele părea să i fie contrariul. Pe cât se înfățișa Narcis de întunecat și uscățiv, pe atât era Gură de Aur de luminos și înfloritor. Pe cât era Narcis un gânditor și un analist, pe atât părea Gură de Aur să fie un visător și un suflet copilăros. Dar un fel de destin comun se arcuia deasupra contrastelor; amândoi erau oameni nobili, amândoi erau, însemnați prin daruri și semne vizibile care i distingeau de ceilalți și amândoi fuseseră învestiți de soartă cu o vocație deosebită.
Narcis se plecă înflăcărat spre acest suflet tânăr, ale cărui soi și chemare le recunoscu repede. Gură de Aur îl admira cu ardoare pe învățătorul său cel frumos și cu mult mai învățat ca el. Însă
Gură de Aur era timid; nu găsea alt mod de a l cuceri pe Narcis, decât să se străduiască până la epuizare ca să devină un elev atent și studios. Și nu singură timiditatea îl reținea. Îl mai reținea presimțirea că Narcis ar reprezenta o primejdie pentru el. Nu și l putea alege drept ideal și exemplu pe abatele cel bun și umil, și totodată pe eruditul, pe lucidul Narcis. Totuși, jinduia cu toate puterile tinereții după amândouă aceste idealuri neîmpăcate, ceea ce adesea îl făcea să sufere. Câteodată, în primele luni de școală, Gură de Aur își simțea inima atât de tulburată și pătrunsă de sfâșietoare îndoieli, încât era teribil de ispitit să fugă sau să și descarce necazul și mânia lăuntrică în raporturile sale cu colegii. Adeseori el, blajinul, se dezlănțuia pe neașteptate, o glumă sau vreo mică obrăznicie a unui școlar îl făcea atât de năprasnic, de sălbatec și de rău, încât nu se mai putea stăpâni decât cu prețul unei încordări extreme și atunci întorcea spatele celui din fața lui, fără o vorbă, cu ochii închiși și palid de moarte. Apoi îl căuta în grajd pe căluțul său Bless, își rezema capul de gâtul lui, îl săruta și plângea lângă el. Încetul cu încetul, suferința lui spori și deveni evidentă. Obrajii i se subțiau, privirea îi era stinsă, râsul lui, îndrăgit de toți, devenea tot mai rar.
El însuși nu și dădea seama de starea sa. Dorința și voința lui sinceră era să ajungă un elev bun, să fie admis în curând la noviciat și apoi, să devină un frate credincios și liniștit al călugărilor; credea, într adevăr, că toate puterile și darurile sale năzuiesc spre această țintă pioasă, blândă, de alte năzuinți nu avea cunoștință. Oricât de straniu și trist i se părea, așadar, să fie nevoit să constate că această țintă simplă și frumoasă este atât de greu de atins. Cât de descurajat și uimit era, descoperind din când în când în sine tendințe și însușiri condamnabile: neatenție și silă de învățătură, visare și plăsmuire de fantome sau chiar somnolență în timpul lecțiilor, răzvrătire și repulsie împotriva dascălului de latină, iritare și nerăbdare mânioasă față de colegii de școală. Dar cel mai tulburător rămânea faptul că dragostea pentru Narcis se lăsa atât de greu împăcată cu dragostea pentru abatele Daniel. Totuși, câteodată credea că simte, cu cea mai intimă certitudine, că și Narcis îl iubește, se interesează de el și l așteaptă.
Gândurile lui Narcis îi erau închinate mult mai mult decât ar fi bănuit băiatul. Și l dorea prieten pe tânărul acela frumușel, luminos și fermecător, bănuia în el contrariul și completarea sa, ar fi vrut să l ia pe lângă dânsul, să l conducă, să l instruiască, să l înalțe și să l aducă la înflorire. Dar se reținea. Proceda astfel din mai multe motive fiind în mare parte conștient de ele. Mai întâi îl împiedica și îl paraliza dezgustul resimțit față de acei dascăli și călugări, nu puțini, care se îndrăgosteau de elevi, sau de novici. Prea des simțise el însuși, cu oroare, ochii pofticioși ai unor bărbați mai bătrâni zăbovind asupra lui, prea des întâmpinase el însuși cu repulsie mută, gesturile lor drăgăstoase și alintătoare. Acum îi înțelegea mai bine – se vedea și el ispitit să l iubească pe frumosul Gură de Aur, să i stârnească râsul drăgălaș, să și treacă mâna cu gingășie, prin părul lui blond deschis. Dar niciodată el nu s ar purta astfel, niciodată. Afară de asta, ca ajutor de dascăl, care, fără a fi învestit cu funcția și autoritatea unui dascăl plin, avea totuși rangul acestuia, era obișnuit cu o prudență și o vigilență deosebită. Era obișnuit să stea în fața celor cu câțiva ani mai tineri ca el, parcă ar fi fost cu douăzeci de ani mai în vârstă, era obișnuit să și interzică sever orice părtinire a vreunui elev, impunându și dreptate și grijă deosebită cu atât mai mult față de un elev, care îi repugna. Slujba lui era o slujbă a spiritului, acestuia îi era închinată viața lui austeră și numai în taină, în clipele cele mai puțin supravegheate, își îngăduia savoarea trufiei, orgoliul celui superior în erudiție, în inteligență. Nu, prietenia cu Gură de Aur, oricât ar fi fost de ispititoare, constituia o primejdie și nu putea îngădui ca însuși miezul vieții sale să fie atins de ea. Miezul și sensul vieții sale erau slujirea spiritului, slujirea cuvântului, îndrumarea tăcută, superioară, dezinteresată a elevilor săi – și nu numai a elevilor săi – spre ținte spirituale înalte.
Un an și mai bine trecuse de când Gură de Aur era elev la mănăstirea din Mariabronn, de o sută de ori jucase cu camarazii săi sub teii din curte și sub frumosul castan, jocuri de școlar, jocuri de a prinselea, jocuri cu mingea, jocuri de a bandiții, bătălii cu bulgări de zăpadă; acum era primăvară, dar Gură de Aur era obosit și se simțea parcă bolnav, deseori îl durea capul și, la școală, trebuia să depună un efort pentru a se menține treaz și atent.
Iată că într o seară se apropie de el Adolf, același elev, care la prima întâlnire îi prilejuise acea bătaie cu pumnii și cu care începuse, în iarna aceasta, să l studieze pe Euclid. Era la ceasul de după cină, un ceas liber, când erau îngăduite jocul în dormitoare, sporovăială în sălile de clasă, chiar și plimbarea în curtea exterioară a mănăstirii.
— Gură de Aur, – zise el, trăgându l în jos, pe scări, – am ceva să ți povestesc, ceva vesel. Însă tu ești un băiat model, vrei, fără îndoială, să devii cândva episcop, întâi dă mi cuvântul că ai să respecți camaraderia și n ai să mă denunți dascălilor.
Gură de Aur își dădu, fără ezitare, cuvântul. Exista o onoare a mănăstirii și exista o onoare de elev și cele două intrau câteodată în conflict, dar ca pretutindeni, legile nescrise erau mai puternice decât cele scrise și niciodată, câtă vreme era elev, nu s ar fi sustras legilor și principiilor de onoare ale elevilor.
Șușotind Adolf îl trase afară, dincolo de portal, până sub copaci. Se află aici, îi spuse, câțiva colegi buni, curajoși, printre care se număra și el, care au preluat de la generațiile anterioare obiceiul de a și aminti din când în când că de fapt ei nu sunt călugări, de a părăsi pentru câte o seară mănăstirea și a merge în sat. E o glumă, o aventură de care un băiat de nădejde nu s ar lipsi, iar noaptea se vor întoarce.
— Bine, dar atunci poarta i închisă, obiectă Gură de Aur.
Desigur, firește că va fi închisă, dar tocmai ăsta i hazul. Ei știu însă cum să intre neobservați, pe căi secrete, și apoi n o făceau pentru întâia oară.
Gură de Aur își aduse aminte. Vorba aceasta, „a merge în sat", o mai auzise, prin ea se înțelegeau excursiile nocturne ale elevilor, în căutarea a tot soiul de plăceri și aventuri misterioase iar legea mănăstirii le interzicea sub amenințarea cu pedepse grele. Se sperie. „A merge în sat" era un păcat, era interzis. Dar pricepu prea bine că tocmai de aceea în ochii „băieților de nădejde" înfruntarea primejdiei putea face parte din „onoarea de elev", și că a fi poftit la o asemenea aventură însemna o favoare specială.
Ar fi preferat să spună nu, să fugă îndărăt și să se culce în pat. Era atât de obosit și se simțea atât de rău, toată după amiaza îl duruse capul. Dar îi era puțin rușine de Adolf. Și cine știe, poate acolo, afară, în toiul aventurii, va găsi ceva frumos și nou, ceva ce l ar face să uite durerea de cap și toropeala și deznădejdea. Era o ieșire în lume, ce i drept, tainică și interzisă, nu prea lăudabilă, dar poate totuși o descătușare, un eveniment. Stătea șovăind, în vreme ce Adolf îi vorbea, căutând să l convingă și deodată izbucni în râs și zise da.
Se pierdu, neobservat, cu Adolf pe sub tei, prin curtea largă, peste care se și lăsase întunericul și a cărei poartă exterioară era închisă la ceasul acela. Camaradul îl conduse la moara mănăstirii, unde, sub ocrotirea crepusculului și în uruitul continuu al roților era ușor să te strecori neauzit și nevăzut. Printr o fereastră se ajungea, în beznă desăvârșită, pe o stivă umedă și lunecoasă de grinzi de lemn, dintre care una trebuia desprinsă și așezată de a curmezișul, peste pârâu, pentru a ajunge dincolo. Iar acum se aflau afară pe șoseaua alburie, ce se topea în întunericul pădurii. Toate acestea erau captivante și pline de taină și i plăceau grozav băiatului.
La marginea pădurii îl întâlniră pe Konrad, iar după ce așteptară vreme îndelungată, mai veni cu pas apăsat și lunganul Eberhard. În patru, tinerii străbătură pădurea, păsări de noapte își luau zborul peste capetele lor, câteva stele licăreau senin umede, printre norii liniștiți. Konrad flecărea și glumea, din când în când ceilalți râdeau și ei, totuși plutea deasupra lor misterul nopții neliniștit și solemn și inimile le băteau mai repede.
Dincolo de pădure, după un ceas de drum, ajunseră în sat. Aici, totul părea adormit, acoperișurile scunde ale caselor luceau palide, crestate de coastele întunecoase ale grinzilor, nicăieri nu se zărea vreo lumină. Adolf mergea în față, înconjurară tiptil și în tăcere câteva case, se cățărară peste un gard, nimeriră într o grădină, călcară în țarina moale a unor straturi, se împleticiră pe niște trepte, se opriră lângă un perete. Adolf bătu în oblon, așteptă, bătu încă o dată, înăuntru se stârni zgomot și curând licări o lumină, oblonul se deschise și ei se cățărară unul după altul intrând într o bucătărie cu horn negru și cu lut pe jos. Pe vatră, într o lampă de ulei, cu o feștilă subțire, ardea, pâlpâind, o flacără slabă. Aici îi întâmpină o fată, o țărăncuță, firavă, care dădu mâna cu cei sosiți; din spatele ei, din întuneric, apăru o a doua copilă, cu cozi lungi, negre. Adolf adusese, plocon, o jumătate de pâine albă, mănăstirească și ceva într o pungă de hârtie, Gură de Aur bănui că trebuie să fi fost puțină tămâie furată, sau ceară de luminare, ori ceva asemănător. Cea mai tânără, codana, ieși pe bâjbâite, fără a se folosi de lumină, zăbovi afară vreme îndelungată și se întoarse cu un ulcior de lut cenușiu, împodobit cu o floare albastră, pe care l întinse lui Konrad. El bău și l dădu mai departe, băură toți, era un cidru tare.
La lumina flăcării mici a lămpii se așezară, fetele pe taburete scunde, tari, iar împrejurul lor, pe jos, școlarii. Se vorbea pe șoptite și se bea cidru. Adolf și Konrad conduceau discuția. La răstimpuri, câte unul se scula și mângâia fata cea slăbuță pe păr și pe ceafă, îi șoptea câte ceva la ureche, de cea mică nu se atingea nimeni. Probabil, gândi Gură de Aur, cea mare era slujnica, cea mică și frumoasă, copila gospodarului. De altminteri nu avea nici o importanță, pe el nu l privea nimic din toate acestea, căci nu se va mai întoarce niciodată aici. Evadarea tainică și marșul în toiul nopții prin pădure, acestea fuseseră frumoase, fuseseră neobișnuite, captivante și, totuși, neprimejdioase. Adevărat, erau interzise, dar încălcarea interdicției nu împovăra prea greu conștiința. Însă ceea ce se petrecea aici, această vizită nocturnă la fete, era mai mult decât un lucru interzis, simțea el, era un păcat. Pentru ceilalți, poate că și asta era numai o mică escapadă, pentru el însă nu; lui, care se știa destinat vieții monahale și ascezei, nu i era îngăduit nici un fel de joc cu fetele. Nu, niciodată nu s ar mai întoarce aici. Dar inima îi bătea tare și speriată în zarea de lumină a lămpii din bucătăria sărăcăcioasă.
Colegii săi se grozăveau față de fete și și dădeau aere, cu întorsături latinești pe care le amestecau în discuție. Toți trei păreau a se bucura de favorurile slujnicei, se apropiau când și când de ea, cu alintări scurte și stângace, dintre care cea mai îndrăzneață era câte o sărutare sfioasă. Păreau a ști exact cât le era îngăduit. Și cum discuția trebuia în întregime purtată pe șoptite, scena dobândise de fapt un aer comic, dar
Gură de Aur n o percepu astfel. Ședea nemișcat, pe dușumeaua de lut, și privea fix în flăcăruia feștilei, fără a rosti vreun cuvânt. Uneori prindea, cu o privire piezișă, cam pofticioasă, câte una din giugiulelile cu care se încântau ceilalți. Rigid, își ținea privirea ațintită drept înainte. Cel mai mult i ar fi plăcut să n o piardă din ochi pe codana mititică, dar tocmai asta își interzise. Ori de câte ori voința lui ceda și privirea îi rătăcea într acolo, spre chipul blând și dulce al fetei, întâlnea fără greș ochii ei negri ațintiți asupra chipului său, uitându se la el ca vrăjită.
Trecu poate o oră – niciodată nu trăise Gură de Aur o oră atât de lungă – până ce vorbele și gingășiile elevilor se sfârșiră; se lăsă tăcere, și toți ședeau cam stingheriți. Eberhard începu să caște. Slujnica dădu atunci semnalul plecării. Se ridicară cu toții, dădură mâna cu slujnica, ultimul fu Gură de Aur. Apoi Konrad ieși pe fereastră cel dintâi, după el Eberhard și Adolf. Pe când se cățăra, Gură de Aur simți o mână pe umăr care l trăgea înapoi. Nu se putu opri; abia după ce ajunse afară cu tălpile proptite în pământ, se întoarse, șovăitor. Micuța codană se aplecă spre el peste marginea ferestrei.
— Gură de Aur! șopti ea. El se opri. Te mai întorci vreodată? îl întrebă. Vocea ei sfioasă era numai o adiere.
Gură de Aur își scutură fruntea. Ea întinse amândouă mâinile, îi prinse capul, și el simți, fierbinți, mâinile mici pe tâmplele sale. Ea se aplecă adânc, până ce ochii ei negri ajunseră foarte aproape de ai săi.
— Mai vino! șopti ea și gura ei o atinse pe a lui, într o căutare copilăroasă.
Fugi repede după ceilalți prin grădina micuță, trecu, împleticin –
du se, peste straturi, adulmecă țărâna reavănă și bălegarul își răni mâna de o tufă de trandafir, sări gardul și zori în urma celorlalți, ieșind din sat, spre pădure. „Nu mai vin niciodată", rosti, poruncitor, voința lui. „Mâine", imploră, suspinând, inima.
Pe drum hoinarii nocturni nu întâlniră pe nimeni, ajunseră nestingheriți îndărăt, la Mariabronn, peste pârâu, prin moară, prin curtea cu tei și pe căi ascunse, peste streșini și prin ferestrele susținute la mijloc de coloane, pătrunseră în mănăstire și apoi în dormitor.
Dimineața fu nevoie de ghionturi pentru a l trezi pe lunganul Eberhard, atât de greu îi era somnul. Toți ajunseră la timp la missa matinală, la gustarea de dimineață și apoi în clasă, dar Gură de Aur arăta rău, atât de rău încât pater Martin îl întrebă dacă e cumva bolnav. Adolf îi aruncă o privire semnificativă, pentru a l avertiza, și el răspunse că nu are nimic. La elină, însă, spre amiază, Narcis nu l slăbi din ochi. Văzu și el că Gură de Aur e bolnav, însă tăcu și l observă cu luare aminte. La sfârșitul lecției îl chemă la el. Pentru a nu atrage atenția elevilor, îl trimise, cu o însărcinare, la bibliotecă. Îl urmă acolo.
— Gură de Aur, zise el, te pot ajuta? Văd că ai un necaz. Poate ești bolnav. În cazul acesta te culcăm în pat și ți trimitem o supă ușoară și un pahar de vin. Nu ți stă astăzi capul la elină!
Așteptă câtăva vreme un răspuns. Băiatul palid îl privi cu ochi tulburi, plecă fruntea, o înălță din nou, buzele îi tresăriră, voia să vorbească, nu putea. Deodată se lăsă într o parte, își răzimă fruntea de unul din pupitrele de lectură, între cele două capete de îngerași cioplite în lemn de stejar, care l încadrau și izbucni într un asemenea plâns, încât Narcis se simți stingherit și își întoarse pentru un timp privirea, apoi îl luă și îl ridică pe cel ce nu contenea să hohotească.
— Ei da, zise el mai prietenos decât îl auzise Gură de Aur vreodată, ei da, amice, plângi în voie, curând te vei simți mai bine. Așa, așează te, nu trebuie să vorbești. Văd că ai ajuns la capătul puterilor; bănuiesc că toată dimineața te ai străduit să faci față și să te porți în așa fel încât să nu se vadă nimic, ai fost într adevăr foarte curajos. Plângi acum cât îți cere inima, e cel mai bun lucru pe care îl poți face. Nu? Ai și isprăvit? Ești iar în picioare? Bine, atunci ne ducem la camera bolnavilor și te culci în pat și deseară o să te simți mult mai bine! Haide!
Îl conduse, ocolind odăile elevilor, într o cameră destinată bolnavilor, îi indică unul din cele două paturi goale, iar când băiatul, ascultător, începu să se dezbrace, el ieși pentru a anunța îmbolnăvirea lui Gură de Aur superiorului. De asemenea comandă pentru el la bucătărie precum promisese, o supă și un pahar de vin. Aceste două beneficia, obișnuite în mănăstire, erau foarte îndrăgite de cei mai mulți dintre cei ușor bolnavi.
Gură de Aur zăcea în pat și încerca să și revină din zăpăceală. Acum un ceas poate că ar mai fi izbutit să și dea singur seama ce anume îl obosea într atât astăzi, ce fel de încordare mortală, peste puteri, a sufletului, era cea care i seca mintea și i dogorea ochii. Era sforțarea violentă, în fiecare minut reînnoită, în fiecare minut eșuată, de a uita seara de ieri – mai precis nu seara, nu fuga nebunească și frumoasă din mănăstirea zăvorită, nu hoinăreala prin pădure, nici puntea improvizată și lunecoasă peste pârâul negru, la moară, sau cățăratul peste garduri, intrarea și ieșirea prin ferestre și coridoare, ci singură clipa de la fereastra întunecoasă a bucătăriei, respirația și cuvintele fetei, prinsoarea mâinilor ei, sărutarea buzelor ei.
Dar acum se mai adăuga ceva, o nouă spaimă, o nouă cutremurare. Narcis se interesase de el, Narcis îl iubea, Narcis se străduise să l ajute – el, cel delicat, distins, inteligent, cel cu buze subțiri, ușor batjocoritoare. Iar el, Gură de Aur și a dat în petec, stând înaintea lui rușinat, bâlbâindu se și până la urmă plângând în hohote! În loc de a cuceri acest spirit superior cu armele cele mai nobile, cu elina, filozofia, cu eroism spiritual și stoicism demn, se prăbușise în fața lui, slab și jalnic! Niciodată nu și va ierta slăbiciunea, niciodată nu l va putea privi în ochi pe Narcis fără a se rușina.
Dar o dată cu plânsul tensiunea cea mare se descărcase, iar singurătatea tihnită a odăii, patul cel bun îi priiră, puterea deznădejdii se spulberase în cea mai mare parte.
După un ceas, intră în odaie un frate slujitor, aducând o supă de făină, o felie de pâine albă și, alături, un păhărel cu vin roșu, de care altminteri elevii aveau parte numai în zile de sărbătoare, și Gură de Aur mâncă și bău, goli farfuria pe jumătate, o puse de o parte, se strădui din nou să gândească, dar nu putu; luă iarăși farfuria în mână, mai înghiți câteva linguri. Și când, mai târziu, ușa se deschise încet și Narcis intră, ca să vadă de bolnav, acesta dormea liniștit, având iarăși bujori în obraji. Narcis îl privi îndelung, cu dragoste, cu iscoditoare curiozitate și chiar cu puțină invidie. Gură de Aur nu era bolnav, vedea bine asta, mâine nu va mai trebui să i trimită vin. Și mai știa că vraja nefastă era ruptă, că vor deveni prieteni. Prea bine, Gură de Aur să fie astăzi cel care are nevoie de el, căruia îi putea fi de folos. Altă dată va fi, poate, el însuși cel slab, cel ce va avea nevoie de ajutor, de dragoste. Și le ar putea primi de la acest băiat, dacă va fi să fie cândva.



CAPITOLUL III

Era ciudată prietenia care se înfiripă între Narcis și Gură de Aur; prea puțini erau cei cărora le era pe plac și câteodată s ar fi zis că displace chiar și celor doi.
La început Narcis, gânditorul, avu de purtat povara cea mai grea. Pentru el totul era spirit, chiar și dragostea; nu i era dat să și abandoneze gândurile, lăsându se în voia unei atracții. El era, în această prietenie, spiritul conducător și vreme îndelungată fu singurul conștient de destinul, amploarea și sensul ei. Vreme îndelungată rămase însingurat chiar și în iubire, dându și seama că prietenul îi va aparține într adevăr abia când îl va fi condus spre cunoaștere. Gură de Aur se dăruia vieții celei noi; sincer și plin de ardoare, jucăuș și nesocotit Narcis primea înaltul destin lucid și responsabil.
Pentru Gură de Aur fu întâi o mântuire și o tămăduire. Deunăzi, la vederea și la sărutul unei fete drăgălașe, proaspăta lui sete de dragoste fusese tocmai trezită, cu vigoare, și în același timp iremediabil descurajată. Pentru că, și asta o simțea până în adâncul sufletului, întreg visul său de viață, nutrit până acuma, toate în câte crezuse, toate câte i se păruseră a i fi destin și chemare, fuseseră primejduite în ființa lor de acel sărut dat prin fereastră, de privirea acelor ochi negri. Destinat de tatăl său vieții monahale, acceptând cu toată puterea voinței această soartă, aplecat cu toată ardoarea primei aprinderi tinerești către idealul pios și ascetic eroic, simțise fără putință de tăgadă, la prima întâlnire fugară, la primul apel al vieții către simțurile sale, la prima adiere a feminității, că aici stă la pândă dușmanul și demonul său, că femeia constituie pentru el primejdia. Iar acum, soarta îi oferea o salvare, acum, în mijlocul amenințării celei mai imediate, îi venea în întâmpinare această prietenie, oferind gândului său o grădină înfloritoare, venerației sale un nou altar. Aici îi era îngăduit să iubească, îi era îngăduit să se dăruiască fără de păcat, să și ofere inima unui prieten admirat, mai în vârstă, mai înțelept, să prefacă flăcările primejdioase ale simțurilor în nobile focuri de jertfă, spiritualizându le.
Însă din zorii cei dintâi ai acestei prietenii dădu peste opreliști ciudate, peste neașteptate, misterioase răceli, peste exigențe ce l înspăimântau. Căci el era departe de a și imagina pe prieten drept polul opus, reversul personalității sale. I se părea că e nevoie numai de dragoste, numai de dăruire sinceră, pentru a face din doi unul, pentru a șterge deosebirile și a netezi contradicțiile. Dar cât de aspru și sigur, cât de limpede și de riguros era acest Narcis! Se părea că lui îi era deopotrivă necunoscută și nedorită o inocentă dăruire de sine, hoinăreala comună și plină de gratitudine, prin țara prieteniei. Părea a nu cunoaște și nici a îngădui drumurile fără de țintă, rătăcirile visătoare. Ce i drept, când Gură de Aur păruse bolnav, se arătase îngrijorat ce i drept, îi stătea credincios alături, îl ajuta și l sfătuia, în tot ce avea legătură cu școala și învățătura, îi deslușea pasajele grele din cărți, îi deschidea orizonturi pe tărâmul gramaticii, logicii, teologiei; dar nici o dată nu părea a fi cu totul mulțumit de prietenul său și de acord cu el, ba chiar destul de des părea a zâmbi pe seama lui și a nu l lua în serios. Gură de Aur simțea într adevăr că toate acestea nu erau simple atitudini de dascăl, nu erau numai pretenții de autoritate ale celui mai vârstnic și mai inteligent, că dincolo de ele, se afla altceva, ceva mai profund, mai de seamă. Dar nu era în stare a înțelege acest ceva mai profund, așa că această prietenie îl întrista adesea și l lăsa nedumerit.
În realitate, Narcis știa prea bine cum stăteau lucrurile cu prietenul său, nu era orb în fața înfloritoarei sale frumuseți, nici a vitalității atât de naturale și a plenitudinii biruitoare. Nu era nicidecum dascălul care să hrănească un suflet tânăr, dogoritor, cu elina, și să răspundă la o dragoste nevinovată cu precepte de logică. Mai de grabă îl iubea prea mult pe tânărul cel blond, iar faptul constituia o primejdie, deoarece iubirea nu era pentru el o stare firească, ci un miracol. Nu avea voie să se îndrăgostească, să se desfete cu fermecătoarea imagine a acestor ochi drăgălași, cu apropierea acestui copil blond, senin, înfloritor, nu avea voie să îngăduie acestei iubiri a zăbovi pe tărâmul simțurilor, chiar și numai o clipă. Căci dacă
Gură de Aur se simțea chemat spre călugărie și asceză, spre o viață închinată aspirației de a dobândi sfințenia – Narcis era cel într adevăr chemat la o asemenea viață. Lui îi era îngăduit a iubi într o singură formă, în cea mai înaltă. Iar în chemarea lui Gură de Aur către asceză, Narcis nu credea. Se pricepea să citească în oameni mai limpede decât oricare altul, și aici, unde iubea, citea cu sporită limpezime. Deslușea firea lui Gură de Aur, pe care, în ciuda antagonismului, o înțelegea până în adâncurile ei, căci era jumătatea cealaltă, cea pierdută, a propriei sale firi. Vedea cum această fire este învelită într o armură apăsătoare, alcătuită din închipuiri, greșeli de educație, cuvinte părintești și bănuia de mult întreaga taină, de altminteri nu prea complicată, a acestei vieți tinere. Sarcina sa îi apărea limpede: a dezvălui taina purtătorului ei, a l scoate din această armură, a i reda adevărata, propria lui fire. Va fi o misiune grea, iar lucrul cel mai greu va fi că împlinind o, ar putea să și piardă prietenul.
Cu nesfârșită încetineală el înainta către această țintă. Trecură luni, până ce fu cu putință un atac decisiv, o discuție cu implicații mai profunde între cei doi. Atât de departe erau unul de celălalt, în ciuda prieteniei lor, atât de amplă era deschiderea arcului încordat între ei. Unul văzător și unul nevăzător, astfel înaintau alături, umăr la umăr; și faptul că orbul nu știa defel că e orb era o ușurare doar pentru el însuși.
Prima breșă o făcu Narcis, cercetând întâmplarea care atunci, în acel ceas de slăbiciune, îl mânase pe băiat, răvășit cum fusese, spre el. Cercetarea se dovedi mai puțin dificilă decât ar fi crezut. Gură de Aur simțea de mult nevoia de a mărturisi ce se întâmplase cu el în noaptea aceea; dar, în afară de abate, nu exista nimeni în care să fi avut destulă încredere, iar abatele nu era confesorul său. Așadar, când Narcis, la un ceas care i se păru potrivit, îi aminti acel prim început al legăturii lor și atinse cu delicatețe taina prietenului, acesta zise fără ocolișuri:
— Păcat că încă nu ești hirotonisit și nu poți asculta confesiuni; aș fi dorit să mă eliberez prin mărturisire de apăsarea acelei întâmplări și să primesc un canon ca ispășire. Dar părintelui meu confesor nu i am putut o împărtăși.
Prudent, cu viclenie, Narcis sapă mai departe, o dată ce făgașul fusese descoperit:
— Îți aduci aminte, încercă el, de dimineața aceea, în care păreai a fi bolnav; nu ai uitat o, căci atunci am devenit prieteni. Adesea m am simțit îndemnat să mă gândesc la ea. Poate nu ai băgat de seamă, dar eu am fost atunci de a dreptul neajutorat.
— Tu, neajutorat? strigă neîncrezător prietenul. Dar eu eram cel neajutorat! Eu eram cel ce stătea locului și înghițea în sec și nu era în stare să scoată un cuvânt și până la urmă a început să plângă, asemenea unui copil! Ptiu, și astăzi încă mi e rușine din pricina acelui ceas; am crezut că niciodată nu voi mai putea da ochii cu tine. Că m ai văzut atât de jalnic de slab!
Narcis înainta, pipăind:
— Înțeleg, zise el, că ți a fost neplăcut. Un flăcău așa de tare și de viteaz ca tine, să plângă în fața unui străin și încă a unui dascăl, asta, într adevăr, nu ți se potrivea. Ei bine, atunci te socoteam într adevăr bolnav. Când îl scutură febra, până și un Aristotel se poate purta altfel decât îi e firea. Dar tu atunci de fapt, nici nu erai bolnav. Nici nu aveai febră! Și tocmai de asta îți era rușine. Nimeni nu se rușinează, pentru că e răpus de febră, nu i așa? Þie îți era rușine, pentru că te copleșise altceva, pentru că ceva te învinsese. Oare se întâmplase ceva deosebit?
Gură de Aur șovăi puțin, apoi zise încet:
— Da, se întâmplase ceva deosebit. Hai să spunem că ai fi părintele meu confesor; odată și odată tot trebuie mărturisit.
Cu capul plecat el povesti prietenului istoria acelei nopți.
Narcis îi răspunse zâmbind:
— Ei da, a „merge în sat" e într adevăr oprit. Dar poți făptui multe din câte sunt oprite și poți râde apoi sau poți mărturisi și cu asta totu i isprăvit și nu te mai privește. De ce nu ai comite și tu o dată, ca mai toți elevii, una din aceste prostii mărunte? E chiar atât de grav?
De astă dată, Gură de Aur se dezlănțui mânios:
— Vorbești într adevăr ca un dascăl! Doar știi prea bine despre ce este vorba! Firește că nu văd un mare păcat în a ocoli o dată regulile mănăstirii și a participa la o poznă școlărească, deși asta nu ține chiar de exercițiile pregătitoare pentru viața monahală.
— Stai! strigă Narcis tăios. Nu știi, prietene, că pentru mulți cuvioși părinți, tocmai aceste exerciții de pregătire au fost necesare? Nu știi că unul din drumurile cele mai scurte către viața sfințită poate fi viața ușuratică?
— Ah, nu vorbi! se apără Gură de Aur. Voiam să spun că nu acea mică nesupunere mi a împovărat conștiința. Altceva a fost. A fost fata. A fost un sentiment pe care nu ți l pot zugrăvi! Sentimentul că dacă cedez acestei ispite, dacă întind doar mâna, ca să ating fata, nu mai am vreodată cale de întoarcere, că păcatul mă va înghiți precum o gură de iad și niciodată nu mi va mai da drumul. Că atunci s a isprăvit cu toate visele frumoase, cu toate virtuțile, cu toată dragostea față de Dumnezeu și față de Bine.
Narcis încuviință acum îngândurat de a binelea.
— Dragostea față de Dumnezeu, zise el încet, căutându și cuvintele, nu este întotdeauna una și aceeași cu dragostea față de Bine. Ah, de ar fi atât de simplu! Ce este bine, știm, căci e cuprins în porunci. Dar Dumnezeu nu este numai în porunci, ascultă ce ți spun, poruncile nu sunt decât fărâma cea mai măruntă din ființa lui. Se prea poate să împlinești, întocmai, poruncile, și să fii foarte departe de Dumnezeu.
— Dar, nu mă înțelegi? se jelui Gură de Aur.
— Firește că te înțeleg. Tu simți în femeie, în sex, conținutul însuși a tot ce numești „lume" și „păcat". Toate celelalte păcate, așa ți se pare, fie că nu ești în stare să le săvârșești, fie că, dacă le ai săvârși, nu te ar strivi, s ar lăsa mărturisite și îndreptate. Numai acest păcat nu!
— Da, așa i, chiar astfel simt!
— Precum vezi, te înțeleg. Și apoi nici nu greșești prea mult, povestea Evei și a șarpelui, într adevăr, nu este o simplă fabulă, fără rost. Și totuși, nu ai dreptate, dragule. Ai avea, dacă ai fi abatele Daniel sau sfântul al cărui nume îl porți, sfântul Hrisostom, dacă ai fi episcop ori preot sau chiar măcar un simplu călugăraș. Dar nu ești. Ești elev, și chiar dacă nutrești dorința de a rămâne pentru totdeauna în mănăstire, sau dacă tatăl tău nutrește această dorință pentru tine, nu ai făcut încă legământ, nu ai fost hirotonisit. Dacă azi sau mâine ai fi sedus de o fată frumoasă și ai ceda ispitei, nu ai trăda nici un jurământ, nu ai călca nici un legământ!
— Nu un legământ scris! strigă Gură de Aur, pradă unei puternice emoții. Dar unul nescris, da, și încă cel mai sfânt din câte port în mine. De ce nu ești în stare să vezi, că ce poate fi valabil pentru mulți alții, nu este valabil și pentru mine? Doar nici tu nu ai fost încă hirotonisit, nu ai făcut încă nici un legământ și totuși, niciodată nu ți ai îngădui să te atingi de o femeie! Ori poate mă înșel în privința aceasta? Nu ești astfel? Nu ești cel ce crezusem eu că ești? Jurământul pe care încă nu l ai depus în cuvinte în fața superiorilor, oare nu l ai pecetluit și tu, de mult, în inima ta și nu te simți legat de el, pentru totdeauna? Nu ești și tu asemenea mie?
— Nu, Gură de Aur, nu sunt asemenea ție, nu așa cum crezi tu. Într adevăr, respect și eu un legământ nerostit, în privința aceasta ai dreptate. Dar nu sunt defel asemenea ție. Iți spun astăzi o vorbă de care ți vei aduce aminte odată: prietenia noastră nu are altă țintă și alt sens, decât de a ți arăta că ești cu desăvârșire diferit de mine.
Gură de Aur încremeni, izbit de ce i fusese dat să audă; Narcis vorbise cu acea privire și acel ton care nu admiteau contrazicere. Tăcu. Dar de ce rostise Narcis asemenea cuvinte? De ce ar fi legământul nerostit al lui Narcis mai sacru decât al său? Nu l lua oare defel în serios, vedea în el numai un copil? Confuziile și tristețile acestei neobișnuite prietenii reîncepeau.
Narcis nu mai avea nici o îndoială în ce privește natura tainei lui Gură de Aur. În spatele ei se ascundea Eva, Mama originară. Dar cum era cu putință ca într un tânăr atât de frumos, de sănătos, de înfloritor, sexul în curs de trezire să dea peste o atât de acerbă dușmănie? Trebuie să fi fost isprava unui demon, a unui dușman ascuns, care izbutise să scindeze acest om superb, învrăjbindu l cu instinctele sale primare. Bine, așadar, demonul trebuie descoperit, adus Ia suprafață și dezvăluit privirilor, numai astfel va putea fi biruit.
Între timp, Gură de Aur fusese din ce în ce mai ocolit de colegi, părăsit, sau, mai degrabă, ei se simțiseră părăsiți de Gură de Aur și, într un fel, trădați. Nimeni nu vedea cu ochi buni prietenia lui cu Narcis. Cei perfizi o discreditau, ca fiind potrivnică firii, și anume tocmai cei ce fuseseră ei înșiși îndrăgostiți de unul din cei doi tineri. Însă și ceilalți, pentru care era evident că aici nu se putea bănui nici un viciu, clătinau din cap. Nimeni nu se bucura să i vadă pe acești doi oameni împreună; prin alianța lor, păreau a se fi separat trufaș, ca niște aristocrați, de toți ceilalți, pe care nu i prețuiau îndeajuns; nu era o atitudine colegială, nici monahală, nici creștinească.
Abatelui Daniel îi ajunseră la ureche tot soiul de vorbe despre cei doi, zvonuri, învinuiri, defăimări. În mai bine de patruzeci de ani de viață monahală, el văzuse multe prietenii între tineri, făceau parte din însăși imaginea mănăstirii, erau un adaos plăcut, uneori o distracție, alteori o primejdie. El se ținuse departe, cu ochii deschiși, fără a se amesteca. O prietenie de asemenea intensitate și exclusivitate era ceva rar, fără îndoială nu lipsit de primejdii, dar cum nici o clipă nu i pusese la îndoială puritatea, o lăsă în voia ei. Dacă Narcis n ar fi avut o poziție excepțională printre elevi și dascăli, abatele n ar fi șovăit să ordone anumite măsuri de separare a celor doi. Nu era bine pentru Gură de Aur să se retragă din mijlocul colegilor de școală și să cultive, exclusiv, raporturi apropiate cu cineva mai vârstnic, cu un dascăl. Însă Narcis, neobișnuitul, prea înzestratul, cel considerat de toți dascălii ca egalul, ba chiar superiorul lor, putea fi oare tulburat în cariera sa privilegiată și scos din activitatea de dascăl? Dacă Narcis nu ar fi corespuns ca dascăl, dacă prietenia aceasta a lui l ar fi făcut neglijent sau părtinitor, abatele l ar fi revocat imediat Dar nu i se putea imputa nimic, nimic decât zvonuri, nimic decât neîncrederea geloasă a celorlalți. Afară de asta, abatele nu ignora darurile deosebite ale lui Narcis, cunoașterea lui de oameni straniu de pătrunzătoare, poate puțin arogantă. Nu prețuia peste măsură asemenea însușiri, i ar fi plăcut să le vadă înlocuite cu altele; dar nu se îndoia defel că Narcis remarcase la elevul Gură de Aur ceva deosebit și l cunoștea cu mult mai bine decât el sau oricare altul. Lui însuși, abatelui, în afară de grația cuceritoare a făpturii lui Gură de Aur nu i atrăsese atenția, decât un anume zel prematur, cu care încă de pe acum, ca simplu școlar și musafir, băiatul părea să simtă că aparține mănăstirii, ca unul dintre frați. Socotea că nu era nimic de temut, dacă Narcis va ocroti și stimula și mai mult acest zel mișcător dar imatur. Mai degrabă era de temut pentru Gură de Aur ca prietenul lui să l molipsească de o anumită înfumurare spirituală și trufie cărturărească; dar primejdia nu i se părea prea mare, în cazul acestui elev, deci lucrurile puteau fi lăsate să și urmeze cursul. Gândindu se cu mult mai simplu, mai liniștit și mai comod pentru un superior să guverneze oameni mediocri, în loc de firi profunde și puternice, îi veni să ofteze și să zâmbească totodată. Nu, nu voia să se lase molipsit de neîncredere, nu voia să se arate ingrat pentru că i fuseseră încredințați doi oameni ieșiți din tiparele comune.
Narcis medita mult pe seama prietenului său. Darul lui special, de a întrezări firea și chemarea oamenilor, de a le recunoaște prin intuiție, îi dăduse de mult răspunsul, în privința lui Gură de Aur. Tot ce era viu și strălucitor la tânărul acesta, grăia cât se poate de limpede: se vedeau în el toate semnele unui om puternic, bogat înzestrat în ce privește simțurile și sufletul, ale unui artist poate, în orice caz ale unui om cu o mare putere de a iubi, a cărui vocație și fericire consta în capacitatea de a se putea înflăcăra și dărui. Ei bine, de ce acest om al iubirii, acest om cu simțurile delicate, exuberante, care putea percepe și iubi atât de adânc un parfum de floare, soarele în zori, un cal, un zbor de pasăre, de ce se înverșuna el atât să devină un om al spiritului, un ascet? Narcis cugeta îndelung la toate acestea. Știa că tatăl lui Gură de Aur încurajase această încrâncenare. Dar oare el s o fi provocat? Cu ce vrăji își fermecase fiul, încât îl făcuse să creadă într o asemenea chemare și datorie? Ce fel de om să fi fost acest tată? Deși în mod intenționat aducea adeseori vorba despre el și Gură de Aur îi povestea multe, totuși Narcis nu și l putea închipui pe acest tată, nu și putea făuri imaginea lui. Nu era un lucru ciudat și suspect? Când Gură de Aur vorbea despre un păstrăv pe care l prinsese în frageda sa copilărie, când descria un fluture, imita cântecul unei păsări, povestea despre un camarad, un câine sau un cerșetor, se nășteau imagini, se vedea ceva. Când vorbea despre tatăl său, nu se vedea nimic. Nu, dacă tatăl ar fi fost într adevăr o figură atât de însemnată, de dominantă în viața lui Gură de Aur, băiatul ar fi fost în stare să l descrie altminteri, să evoce alte imagini ale lui! Narcis nu l prețuia prea mult pe acest tată, omul nu i plăcea; câteodată chiar se îndoia că este într adevăr tatăl lui Gură de Aur. Era un idol găunos. Dar de unde avea asemenea putere? Cum de fusese în stare să încarce sufletul băiatului de vise, atât de străine de esența acestui suflet?
Și Gură de Aur despica deseori firul în patru. Deși dragostea devotată a prietenului său i se părea sigură, avea mereu sentimentul stingheritor că nu e luat în serios de el pe cât s ar fi cuvenit și că e mereu tratat oarecum ca un copil. Și apoi ce însemnau vorbele prin care prietenul îi dădea mereu a înțelege că nu e asemenea lui?
Totuși reflecțiile acestea nu umpleau zilele lui Gură de Aur. Nu era în stare să se cufunde în gânduri pentru mult timp. Cât era ziua de lungă, erau altele de făcut. Ședea adeseori la fratele portar, cu acesta se înțelegea foarte bine. Mereu dobândea prin rugăminți și prin tot felul de viclenii, prilejul de a călări o oră sau două pe calul Bless și era foarte iubit de cei câțiva locuitori din preajma mânăstirii, mai ales de morar, cu argatul acestuia, stătea adesea la pândă după vidre, ori coceau împreună lipii din făină albă, special măcinată pentru fețele bisericești, pe care Gură de Aur o recunoștea cu ochii închiși, după miros, dintre toate soiurile de făină. Chiar dacă petrecea multă vreme cu Narcis, îi rămâneau totuși destule ceasuri pentru a se lăsa în voia vechilor sale obiceiuri și bucurii. Și serviciile divine erau, de cele mai multe ori, o bucurie pentru el, cânta cu plăcere în corul școlarilor, rostea cu plăcere un rozariu în fața altarului îndrăgit, asculta latina frumoasă, solemnă, a liturghiei, vedea scânteind, în norul de fum de tămâie, aurul odoarelor din altar și al odăjdiilor și figurile liniștite și venerabile ale sfinților, înălțate pe coloane, pe evangheliști cu animalele, pe Iacob, cu pălăria și desaga de pelerin.
De aceste chipuri se simțea atras, îi făcea plăcere să pună aceste figuri de piatră și lemn, într o tainică relație cu persoana sa, bunăoară ca patroni, ocrotitori și îndrumători, eterni și atotștiutori ai vieții sale. Tot așa simțea dragoste, o legătură tainică, încântătoare, cu coloanele și capitelurile ferestrelor și ușilor, cu ornamentele altarelor, acele stinghii și coroane frumos profilate, cu acele flori și frunze, stufoase, care năpădeau precum buruienile piatra coloanelor și se desfășurau atât de grăitor și de sugestiv. I se părea o taină prețioasă, profundă, faptul că pe lângă natură, pe lângă plantele și animalele ei, mai exista și această a doua natură, mută, plămădită de om, acești oameni, animale și plante de piatră și lemn. Nu rareori petrecea câte o oră liberă, făcând desene după aceste chipuri, capete de animale sau mănunchiuri de frunze și câteodată încerca să deseneze și flori adevărate, cai adevărați, chipuri de oameni vii.
Iubea foarte mult cântul bisericesc, mai ales imnurile marianice. Iubea linia fermă, severă a acestor cântece, rugile și osanalele care se repetau întruna. Putea urmări sensul lor cucernic, cuprins de adorație el însuși sau uitând sensul, putea, la fel, iubi numai cadența solemnă a acestor versuri, lăsându se pătruns de tonurile joase, prelungite, de vocalele sonore, de repetările pioase. În cel mai adânc ungher al inimii sale el nu iubea cărturăria, nici gramatica sau logica, deși aveau și acestea frumusețea lor, ci iubea cel mai mult lumea de imagini și de sunete a liturghiei.
Mereu izbutea să învingă, măcar pentru câteva clipe, înstrăinarea dintre el și colegii săi de școală. Cu timpul îi devenea supărător și plicticos să fie înconjurat de adversitate și răceală; adeseori îl făcea pe câte un vecin de pupitru, îmbufnat, să râdă, pe câte un vecin de pat, tăcut, să flecărească, se străduia, o oră întreagă, încerca să cucerească, își folosea farmecul și recâștiga vremelnic câteva priviri, câteva fețe, câteva inimi. Datorită unor asemenea apropieri, izbuti cu totul împotriva intențiilor sale, să fie poftit iarăși în două rânduri „a merge în sat". Dar de ambele dați se sperie și dădu brusc îndărăt. Nu, nu se mai duse în sat și reuși s o uite pe codană, reuși să nu se mai gândească la ea niciodată sau aproape niciodată.



CAPITOLUL IV

Vreme îndelungată tentativele de asediere ale lui Narcis nu izbutiră să dezghioace din învelișul ei taina lui Gură de Aur. Vreme îndelungată el se strădui, aparent zadarnic, să l trezească, să l învețe graiul în care taina s ar fi putut împărtăși.
Povestirile prietenului despre obârșia și patria lui, nu se închegaseră într o imagine. Exista în ele un tată, un fel de umbră fără chip, venerată totuși, apoi mitul unei mame, de multă vreme dispărută sau prăpădită, din care nu mai era decât un nume palid. Treptat, Narcis, versat în deslușirea sufletelor, își dădu seama că prietenul său era unul dintre oamenii cărora o parte din propria viață li se sustrage, care sub apăsarea unei primejdii sau a unei vrăji au trebuit să se deprindă a uita o parte din trecutul lor. Recunoștea că simplele întrebări și povețe erau aici inutile; recunoștea, de asemenea, că acordase prea multă încredere puterii rațiunii și că zadarnic vorbise atât de mult.
În schimb, rămaseră zadarnice dragostea ce l lega de prieten și obișnuința de a fi împreună. În ciuda deosebirilor profunde dintre firile lor, amândoi învățaseră mult unul de la celălalt; se plămădise cu încetul, între ei, alături de limbajul rațiunii, și un limbaj al sufletului și al semnelor, astfel cum între două așezări omenești se poate dura un drum larg, pe care trec căruțele și călăreții, însă alături de el mai apar numeroase alte făgașuri lăturalnice, de joacă sau de taină; drumeaguri ale copiilor, poteci pentru îndrăgostiți, cărări abia luate în seamă ale câinilor și pisicilor, încetul cu încetul, însuflețită imaginație a lui Gură de Aur se strecurase pe căi magice în gândurile prietenului său și în expresia lor, iar acesta, la rândul său, își însușise ceva din felul lui Gură de Aur de a înțelege și a intui fără cuvinte. Se pârguiau încet, la lumina iubirii, noi legături de la suflet la suflet, cuvintele veneau abia la urmă. Așa se închegă într o zi, neașteptată de nici unul din ei, o discuție între cei doi prieteni, într o zi fără cursuri, în bibliotecă – o discuție care le puse în față dintr o dată chiar miezul și rostul prieteniei lor și aruncă noi lumini asupra unor perspective îndepărtate.
Vorbiseră despre astrologie, care nu se cultiva în mănăstire și era interzisă, iar Narcis spusese că astrologia este o încercare de a ordona și a sistematiza multele feluri de oameni, destine și chemări, deosebite între ele. Aici Gură de Aur interveni:
— Vorbești mereu despre deosebiri – cu timpul mi am dat seama că aceasta este însușirea ta principală. Când vorbești despre marea deosebire care, bunăoară, ar exista între tine și mine, atunci îmi pare că ea nu constă în nimic altceva decât tocmai în ciudata ta obsesie de a găsi deosebiri!
Narcis: – Firește, ai pus punctul pe i. În fapt, pentru tine, deosebirile nu sunt prea importante, pe când mie mi se par singurul lucru important. Eu sunt, după fire, cărturar, chemarea mea este știința. Și știința nu este nimic alta decât pentru a cita cuvintele tale, „obsesia de a găsi deosebiri". Nici nu i s ar putea defini mai bine esența. Pentru noi, oameni ai științei, nimic nu este important decât constatarea unei deosebiri, știință înseamnă arta de a deosebi. De pildă, a găsi la fiecare om trăsăturile care i deosebesc de ceilalți, înseamnă a l cunoaște.
Gură de Aur: – Ei, da. Unul poartă încălțări țărănești și e țăran, celălalt poartă coroană și e rege. Acestea sunt, într adevăr, deosebiri. Dar le pot vedea și copiii fără nici un fel de știință.
Narcis: – Dar dacă țăranul și regele poartă aceleași straie, copilul nu i mai deosebește.
Gură de Aur: – Nici știința.
Narcis: – Ba poate că da... Admit că, ea nu e mai deșteaptă decât copilul, are însă răbdare mai multă, nu se oprește la acele caracteristici care sar în ochi.
Gură de Aur: – Așa procedează și orice copil inteligent. Îl va recunoaște pe rege după priviri sau după ținută. Pe scurt, voi, învățații, sunteți trufași, ne socotiți mereu mai proști pe noi, ceilalți. Poți fi foarte deștept chiar dacă te lipsești de știință.
Narcis: – Mă bucur că începi să înțelegi lucrul acesta. În curând vei mai înțelege, că nu la inteligență mă refer când vorbesc de deosebirea dintre tine și mine. Nu spun: ești mai inteligent sau mai prost, mai bun sau mai rău. Spun doar: ești altfel.
Gură de Aur: – Asta i ușor de priceput. Dar tu nu vorbești numai despre deosebiri în ce privește însușirile, vorbești adeseori și despre deosebiri între destinele, între chemările noastre. De ce, de pildă, ai avea tu altă chemare decât mine? Ești, la fel ca mine, creștin, te ai hotărât, la fel ca mine, pentru viața monahală, ești, la fel ca mine, un copil al tatălui milostiv din ceruri. Scopul nostru, al amândurora, e comun: mântuirea veșnică. Și chemarea noastră e comună: întoarcerea la Dumnezeu.
Narcis: – Foarte bine. În manualul de dogmatică, bineînțeles că fiecare om este aidoma celuilalt, în viață însă nu. Mi se pare mie, sau apostolul preferat al Mântuitorului, la pieptul căruia se odihnea, și celălalt apostol, care l a trădat—nu puteau avea, amândoi, aceeași chemare?
Gură de Aur: – Ești un sofist, Narcis! Pe calea aceasta nu ne apropiem nicidecum unul de altul.
Narcis: – Noi nu ne apropiem unul de altul pe nici o cale.
Gură de Aur: – Nu vorbi astfel!
Narcis: – O spun serios. Nu este de datoria noastră să ne apropiem unul de altul, tot așa cum nu se apropie soarele și luna sau marea și uscatul. Noi doi, dragă prietene, suntem soare și lună, suntem mare și uscat. Scopul nostru nu este de a ne contopi unul într altul, ci a ne recunoaște reciproc și a învăța să vedem și să respectăm fiecare în celălalt ceea ce e contrariul și completarea sa.
Impresionat, Gură de Aur rămase cu fruntea plecată, fața i se întristase.
În sfârșit, zise:
— Aceasta i pricina pentru care, de atâtea ori, nu mi iei gândurile în serios?
Narcis șovăi puțin cu răspunsul. Apoi zise cu voce limpede și dură:
— Aceasta este. Trebuie să te obișnuiești, dragă Gură de Aur, cu faptul că nu te iau în serios decât pe tine. Crede mă, iau în serios fiecare nuanță a glasului tău, fiecare gest, fiecare zâmbet. Dar gândurile tale le iau mai puțin în serios. Iau în serios, la tine, ceea ce recunosc a fi esențial și necesar. De ce anume, ții neapărat să se acorde atenție deosebită gândurilor tale, când ai atâtea alte daruri?
Gură de Aur zâmbi amar:
— Am spus o doar, dintotdeauna m ai socotit un copil!
Narcis rămase ferm:
— O parte din gândurile tale le socotesc gânduri de copil. Adu ți aminte, adineauri am convenit că un copil deștept nu trebuie defel socotit mai prost decât un cărturar. Însă când un copil vrea să aibă un cuvânt de spus despre știință, cărturarul bineînțeles că nu l va lua în serios.
Gură de Aur strigă impetuos:
— Chiar și când nu vorbim despre știință, zâmbești pe seama mea! Te porți mereu de parcă toată evlavia, toate strădaniile mele pentru a progresa la învățătură, dorința mea de a îmbrăca rasa monahală ar fi simple copilării!
Narcis, îl privi sever:
— Te iau în serios, atunci când ești Gură de Aur. Dar tu nu ești întotdeauna Gură de Aur. Nu mi doresc nimic altceva decât să devii Gură de Aur pe de a întregul. Tu nu ești cărturar, nu ești călugăr – un cărturar sau un călugăr se pot făuri dintr un lemn mai puțin prețios. Tu crezi c ai fi prea puțin învățat pentru gustul meu, prea puțin logician sau prea puțin pios. Ei nu, pentru mine ești prea puțin tu însuți!
Deși după această discuție Gură de Aur se retrăsese afectat, ba chiar jignit, totuși curând, doar după trecerea câtorva zile, el însuși vădi dorința de a o continua. De astă dată însă Narcis izbuti a i da o imagine a deosebirilor dintre felul lor de a fi, pe el care o putu desluși mai ușor.
Narcis se încălzise, vorbind, simțea că astăzi Gură de Aur se deschide mai binevoitor cuvintelor sale, că are putere asupra lui. Succesul, îl seduse îndemnându l să spună mai mult decât intenționase, se lăsă purtat de propriile sale cuvinte.
— Uită te, zise el, există un singur punct în care ți sunt superior: eu sunt treaz, în vreme ce tu ești abia pe jumătate treaz, iar câteodată ești adormit de a binelea . Treaz îl numesc pe acela care, folosind rațiunea și conștiința, se cunoaște pe sine, își cunoaște forțele, impulsurile și slăbiciunile cele mai intime, neraționale și știe să țină seamă de ele. A învăța asta, iată rostul pe care l poate dobândi pentru tine întâlnirea noastră. La tine, Gură de Aur, spiritul și natura, conștiința și lumea viselor sunt foarte depărtate unul de altul. Tu ți ai uitat copilăria, ea caută să te recâștige din adâncurile sufletului tău. Te va face să suferi până îi vei da ascultare. Ajunge! Precum ți am spus, sunt mult mai treaz ca tine, în privința aceasta îți sunt superior și de aceea îți pot fi de folos. În toate celelalte, dragule, îmi ești tu superior – mai precis îmi vei fi superior, îndată ce te vei găsi pe tine însuți.
Gură de Aur ascultase uimit, dar la cuvintele „ți ai uitat copilăria" tresări ca lovit de o săgeată, fără ca Narcis să observe, căci avea obiceiul ca în timp ce vorbea să și țină uneori ochii o vreme închiși sau să privească țintă, undeva, drept în față, de parcă astfel și ar fi găsit mai ușor cuvintele. Nu văzu cum fața lui Gură de Aur tresare deodată și începe a se albi.
— Superior eu, ție! bolborosi Gură de Aur, numai ca să spună ceva; era parcă paralizat.
— Firește, continuă Narcis să vorbească. Firile de felul tău, cei cu simțurile viguroase și delicate, cei însuflețiți, visătorii, poeții, afectuoșii, ne sunt, mai totdeauna, superiori nouă, gânditorilor. Originea voastră este maternă. Voi trăiți în împlinire, vouă vă este dată puterea de a iubi și a putea participa cu întreg sufletul la trăirile voastre. Noi, gânditorii, deși părem adesea a vă îndruma și conduce, nu trăim în plenitudine, noi trăim în uscăciune. Vouă vă aparține belșugul vieții, vouă sucul poamelor, vouă grădina iubirii, țara frumoasă a artei. Patria voastră este pământul, a noastră ideea. Pe voi vă amenință înecul în lumea simțurilor, pe noi de sufocarea într un spațiu fără de aer. Tu ești artist, eu cugetător. Tu dormi la sânul mamei, eu veghez în deșert.
Mie mi strălucește soarele, ție luna și stelele, tu visezi la fete, eu la băieți...
Cu ochii larg deschiși, Gură de Aur îl ascultase pe Narcis, care vorbise cuprins de o euforie retorică, pe care singur și o produsese. Unele din cuvintele lui îl loviseră ca niște spade: la ultimele păli și închise ochii și când Narcis băgă de seamă și l întrebă, speriat, băiatul palid de moarte îi răspunse cu voce stinsă:
— Mi s a întâmplat o dată să mă prăbușesc în fața ta și să fiu nevoit să plâng – îți aduci aminte. Nu trebuie să se mai întâmple, nu mi aș ierta o niciodată – și nici ție! Pleacă acum repede și lasă mă singur, mi ai spus lucruri îngrozitoare!
Narcis era foarte descumpănit. Se lăsase dus de propriile lui cuvinte, avusese sentimentul că vorbește mai bine decât de obicei. Acum vedea însă cu consternare că, din tot ce spusese, ceva îi cutremurase adânc prietenul, că, undeva, nimerise în carne vie. Îi venea greu să I lase singur în această clipă, șovăi câteva secunde, dar fruntea încrețită a lui Gură de Aur i se păru un avertisment, așa încât, zăpăcit, plecă în grabă, pentru a i îngădui prietenului solitudinea de care avea nevoie.
De astă dată încordarea extremă din sufletul lui Gură de Aur nu se topi în lacrimi. Cu senzația unei răni profunde și fără leac, de parcă prietenul i ar fi înfipt dintr o dată un pumnal în piept, rămase țintuit locului, respirând greu, simțind o strângere de inimă mortală, alb la față ca ceara, cu mâinile amorțite. Era aceeași deznădejde ca data trecută, dar sporită ai câteva măsuri, era aceeași sugrumare lăuntrică, sentimentul că este silit să înfrunte ceva teribil, ceva de a dreptul insuportabil. Dar nici un hohot de plâns mântuitor nu l mai ajuta, de astă dată, pentru a trece de clipa cumplită. Sfântă Maică a Domnului, ce era asta? Se întâmplase ceva? Fusese asasinat? Ucisese el? Ce lucru îngrozitor se rostise?
Gâfâind, suflă aerul afară din piept, asemenea unui om otrăvit era cuprins, până la sfâșiere, de senzația că trebuie să se elibereze de ceva ucigător, care se cuibărise adânc în el. Mișcând brațele ca un înotător, se năpusti din odaie, alergă fără să și dea seama spre locurile cele mai liniștite și mai pustii ale mănăstirii, pe coridoare, peste trepte, afară, la aer. Nimerise în refugiul cel mai intim al mânăstirii, în patio, deasupra câtorva straturi verzi se boltea limpede cerul însorit, aerul răcoros, pietros, de pivniță, era străbătut de dulcile și șovăielnicele fire de parfum ale trandafirilor.
Involuntar, Narcis făptuise în ceasul acesta ceea ce fusese ținta lui atâta vreme râvnită: invocase numele demonului de care era stăpânit prietenul său, îl silise la înfruntare. Taina din inima lui Gură de Aur fusese atinsă de unul din cuvintele sale, și se răzvrătise cu turbată durere. Multă vreme rătăci Narcis prin mânăstire, căutându și prietenul, dar nu l găsi nicăieri.
Gură de Aur stătea sub una din arcadele grele, de piatră, care duceau din coridoare în grădinița din patio; de pe fiecare din coloanele arcadei priveau câte trei capete de animale, capetele de câini sau de lupi, cioplite din piatră, se holbau la el, în jos. Rana îl răscolea înfiorător, nu vedea nici o cale spre lumină, nici o cale spre rațiune. Frica de moarte îi sugruma beregata și i strângea stomacul. Ridicân
du și mecanic privirea, văzu deasupra sa unul din capitelurile cu cele trei dihănii și avu dintr o dată senzația că acele trei capete se holbează și latră undeva înăuntru, în măruntaiele lui.
— Acum va trebui să mor – simți el, înfiorat. Și îndată după aceea, tremurând de frică, simți:
— Acum mi se întunecă mintea, acum mă sfâșie și mă înfulecă jivinile lacome...
Tresărind spasmodic lunecă la piciorul coloanei, durerea era prea mare, ajunsese la limita extremă. Un leșin îl învălui; se cufundă, cu trăsăturile feței descompuse, în neantul pe care și l dorea.
Abatele Daniel avusese o zi defel îmbucurătoare, doi dintre călugării mai bătrâni veniseră astăzi la el, scoși din fire, ciorovăindu se, acuzându se, certați iarăși, până la furie, din pricina unor vechi, neînsemnate gelozii. El îi ascultase, chiar prea pe îndelete, îi dojenise, dar fără succes, până la urmă îi concediase cu severitate, impunându i fiecăruia câte un canon destul de aspru și păstrase în inimă sentimentul că strădania lui fusese inutilă. Istovit se retrăsese în capela criptei, se rugase, apoi se sculase, fără a se simți întremat. Acum, atras de mireasma de trandafir, care adia sfios spre el, păși în patio, ca să respire o clipă aer proaspăt. Aici îl găsi pe elevul Gură de Aur zăcând leșinat pe dale. Îl privi întristat, speriat de paloarea ca de cenușă a chipului tânăr, altminteri atât de frumos. Hotărât, astăzi nu era o zi bună, pe deasupra și întâmplarea de acum! Încercă să l ridice pe tânăr, dar nu era destul de voinic pentru aceasta. Oftând adânc, bătrânul merse să cheme pe doi dintre frații mai tineri, ca să l ducă pe băiat sus și l mai trimise și pe părintele Anselmus, care stăpânea meșteșugul tămăduirii. Totodată trimise după Narcis, care fu repede găsit și apăru în fața lui.
— Ai aflat? îl întrebă el.
— Despre Gură de Aur? Da, milostive părinte, am auzit adineauri că ar fi bolnav ori s ar fi accidentat, a fost purtat pe brațe până sus.
— Da, l am găsit zăcând în patio, unde, de fapt, nu are ce căuta. Nu e accidentat, e leșinat. Nu mi place! Mi se pare că trebuie să ai un amestec în toată întâmplarea, sau, cel puțin, să știi ceva, este doar prietenul tău. De asta te am chemat. Vorbește.
Narcis, cu ținuta și vorba stăpânite ca întotdeauna, relată pe scurt despre convorbirea de astăzi cu Gură de Aur și cât de surprinzător de violent fusese efectul asupra lui. Abatele clătină din cap, nu fără supărare.
— Ciudate convorbiri sunt acestea, zise el și se sili să și păstreze cumpătul. Ceea ce mi ai descris adineauri, este o convorbire care ar putea fi considerată iscodire într un suflet străin, este, aș putea spune, o convorbire între un duhovnic și învățăcelul său. Dar tu nu ești duhovnicul lui Gură de Aur. Tu, de altfel, nu ești duhovnicul nimănui, încă n ai fost hirotonisit. Cum se poate să vorbești cu un elev pe tonul unui sfătuitor, despre lucruri care îl privesc numai pe păstorul lui sufletesc? Urmările, precum vezi, au fost nefaste.
— Urmările, zise Narcis pe un ton blând dar sigur, încă nu le cunoaștem, milostive părinte. Am fost puțin cam speriat de efectul violent, dar nu pun la îndoială că urmările convorbirii noastre vor fi bune pentru Gură de Aur.
— Vom vedea urmările. Nu de ele vorbesc acum, ci despre fapta ta. Ce te a îndemnat să porți asemenea convorbiri cu Gură de Aur?
— Precum știți, este prietenul meu. Am o afecțiune deosebită pentru el și cred că l înțeleg deosebit de bine.
Dumneavoastră numiți atitudinea mea față de dânsul duhovnicească. Nu mi am însușit nici un fel de autoritate spirituală, am crezut numai că l cunosc ceva mai bine decât se cunoaște el singur.
Abatele ridică din umeri.
— Știu, aceasta este specialitatea ta. Să nădăjduim că nu ai făcut o ispravă rea. Dar Gură de Aur e de fapt bolnav? Vreau să spun, suferă de ceva? E debil? Doarme rău? Nu mănâncă? Îl doare ceva?
— Nu, până astăzi a fost sănătos. Sănătos la trup.
— Și altminteri?
— La suflet este într adevăr bolnav. Știți, este la vârsta la care încep luptele cu instinctul sexual.
— Știu. Are șaptesprezece ani?
— Are optsprezece.
— Optsprezece... Ei da! Destul de târziu. Dar luptele acestea sunt firești, prin ele trebuie să treacă fiecare. Nu i un motiv pentru a socoti că băiatul are sufletul bolnav.
— Nu, milostive părinte, lucrul ăsta, sigur, nu este un motiv. Însă Gură de Aur a fost bolnav sufletește dinainte, încă de multă vreme, de aceea luptele acestea sunt pentru el mai primejdioase decât pentru alții. Suferința constă, după cum cred eu, în aceea că și a uitat o parte a trecutului.
— Așa? Ce fel de parte?
— Mama lui și tot ce are legătură cu dânsa. Nici eu nu știu nimic în privința aceasta, știu numai că acolo trebuie să se afle izvorul bolii sale. Căci Gură de Aur pretinde că nu știe nimic despre mama lui, decât că a pierdut o de timpuriu. Lasă însă impresia, că i ar fi rușine din pricina ei. Totuși, de la ea trebuie să fi moștenit cele mai multe din darurile sale, căci ceea ce are de povestit despre tatăl său nu ni l înfățișează pe acesta ca pe omul care poate avea un fiu atât de frumos, atât de generos înzestrat și de ieșit din comun. Toate acestea nu le cunosc din povestiri, ci le deduc numai din semne.
Abatele, care la început zâmbise în sinea lui pe seama acestor cuvinte socotindu le prea îndrăznețe și înfumurate, și pe care întreaga întâmplare îl stingherea și îl obosea, începu să reflecteze. Își aduse aminte de tatăl lui Gură de Aur, de bărbatul acela ascuns, care stârnea neîncredere și își mai aminti deodată, acum, când își răscolea memoria, și de unele cuvinte pe care omul i le spusese, cu privire la mama lui Gură de Aur. Ea l a acoperit de rușine și a fugit de la el, spusese omul, iar el se străduise să reprime în băiețel amintirea mamei și viciile pe care le ar fi putut, eventual, moșteni de la ea. Izbutise într adevăr și băiatul era doritor, întru ispășirea celor făptuite de mamă, să și închine viața lui Dumnezeu.
Niciodată Narcis nu i plăcuse abatelui așa de puțin ca astăzi. Și totuși – cât de bine ghicise acest gânditor, cât de bine părea într adevăr a l cunoaște pe Gură de Aur!
La urmă întrebat încă o dată despre cele petrecute, Narcis zise:
— N am intenționat să provoc cutremurarea violentă care l a cuprins azi pe Gură de Aur. I am adus aminte că nu se cunoaște pe sine, că și a uitat copilăria și mama. Unul din cuvintele mele trebuie să l fi lovit și să fi pătruns în întunericul împotriva căruia lupt, de atâta vreme. Era parcă rătăcit, mă privea ca și cum nu m ar mai fi văzut vreodată și n ar mai fi știut de sine. Îi spusesem adeseori că doarme, că nu e treaz cu adevărat. Acum a fost trezit, de asta nu mă îndoiesc.
Fu concediat fără mustrare, dar cu interdicția provizorie de a l vizita pe bolnav.
Între timp pater Anselmus poruncise ca Gură de Aur să fie culcat într un pat și ședea alături de el. Nu i se părea potrivit a l readuce la cunoștință cu mijloace violente, brusc și speriindu l. Băiatul arăta mult prea rău. Bătrânul, cu fața zbârcită, blajină, îl privi pe adolescent cu bunăvoință. Deocamdată cercetă pulsul și ascultă inima. Fără îndoială, se gândi el, flăcăul mâncase vreo aiureală, un pumn de măcriș iepuresc sau altă prostie, știm noi cu cine avem de a face. Limba nu i o putea vedea. Îi plăcea Gură de Aur, dar pe prietenul său, pe acest dascăl tinerel, mult prea învățat pentru vârsta lui, nu l putea suferi. Și acum, poftim! Bineînțeles că Narcis trebuie să aibă partea lui de vină în istoria asta stupidă. Ce nevoie avea un tânăr atât de proaspăt, cu ochi atât de senini, unui asemenea copil drăgălaș al naturii, să se amestece tocmai cu acest cărturar trufaș, cu acest grămătic orgolios, pentru care elina sa e mai importantă decât tot ce i viu în lume?
Când, după vreme îndelungată, ușa se deschise și intră abatele, pater Anselmus continua să șadă locului, privind fața celui leșinat. Ce față drăgălașă, tânără, încrezătoare, și iată, stai alăturea, ar trebui să l ajuți și probabil că n o să poți. Sigur, pricina poate fi și o colică, îi va prescrie vin fiert, poate revent. Dar cu cât privea mai îndelung fața palid verzuie, trasă, cu atât mai mult bănuielile sale înclinau în altă direcție, mai gravă. Pater Anselmus avea experiență. De mai multe ori în decursul lungii sale vieți, văzuse posedați. Șovăi să și rostească bănuiala, chiar și față de el însuși. Va aștepta și va observa. Dar, cugetă el înverșunat, dacă bietul băiat a fost într adevăr vrăjit, vinovatul nu va trebui căutat departe și nici nu i va merge bine.
Abatele se apropie, îl privi pe bolnav, îi ridică încet o pleoapă.
— Poate fi trezit? întrebă el.
— Aș mai aștepta. Inima e sănătoasă. Nu trebuie să îngăduim nimănui să vină la el.
— E în pericol?
— Nu cred. Nicăieri nu sunt răni, nici vreo urmă de lovitură sau cădere. E leșinat, poate l a apucat vreo colică. La dureri foarte intense, ne pierdem cunoștința. Dacă s ar fi otrăvit, ar avea febră. Nu, se va trezi și va trăi!
— Nu poate fi urmarea a ceva sufletesc?
— Nu vreau să neg. Dar nu se știe nimic? Poate că s a speriat foarte tare? Vestea unei morți? O ceartă violentă, o jignire? În cazul acesta totul ar fi ușor de explicat.
— Nu știm. Aveți grijă, să nu fie nimeni primit aici! Vă rog, părinte, rămâneți lângă el, până se trezește. Dacă situația se înrăutățește, chemați mă, chiar dacă i noapte.
Înainte de a pleca, bătrânul se mai aplecă o dată peste bolnav; se gândi la tatăl acestuia și de asemenea la ziua când îi fusese adusă această mutrișoară blondă, frumoasă și veselă și cum dintr o dată o îndrăgiseră cu toții. Și lui îi plăcuse băiatul. Dar în punctul acesta, Narcis avea într adevăr dreptate; Gură de Aur nu semăna în nici o privință cu tatăl său! Ah, câte griji, pretutindeni, câte neajunsuri în toate faptele noastre! Oare nu neglijase ceva, în privința acestui biet băiețaș? I se dăduse confesorul cel mai potrivit? Era în regulă faptul că nimeni dintre cei ai casei nu l cunoștea atât de amănunțit pe acest elev, ca Narcis? Îl putea ajuta oare Narcis, care mai era în noviciat, nici frate nu era, nici hirotonisit nu fusese și ale cărui gânduri și păreri aveau, toate, ceva neplăcut de superior, aproape dușmănos? Dumnezeu știe, dacă n a fost multă vreme rău călăuzit și Narcis? Dumnezeu știe, dacă nu ascunde sub masca supușeniei ceva rău, dacă nu i cumva un păgân? Și pentru tot ce vor deveni vreodată acești doi oameni tineri, va purta și el o parte de răspundere.
Când Gură de Aur își reveni, era întuneric. Își simțea capul gol și amețit. Văzu că e întins într un pat, nu știa unde se găsește, nici nu încerca să afle, îi era indiferent. Dar unde fusese? De unde venea, de pe ce străine meleaguri ale plăsmuirilor sufletului? Fusese undeva, foarte departe, văzuse ceva, ceva extraordinar, ceva superb, ceva teribil totodată și de neuitat – și totuși, uitase. Unde era acel ceva? Ce anume se înălțase în fața lui, venind din adâncuri atât de mare, de dureros, de aducător de fericire și dispăruse iarăși?
Pândi adânc în sine, acolo unde azi izbucnise ceva, se petrecuse ceva – dar ce anume? Tulburătoare mănunchiuri de imagini se rostogoliră spre el, vedea capete de câini, trei capete de câini și mirosea parfumul de trandafiri. Oh, cât îl duruse! închise ochii. Oh, cât de îngrozitor îl duruse! Adormi iarăși.
Din nou se trezi și tocmai în secunda când lumea de vis dispărea lunecând grabnic spre depărtări, regăsi imaginea, și tresări, ca într o voluptate dureroasă. Vedea, dobândise darul vederii. O vedea pe Ea. Vedea femeia înaltă, strălucitoare, cu buze pline, înfloritoare, cu părul luminos. O vedea pe mama lui. În același timp, i se păru că aude o voce: „Þi ai uitat copilăria." Dar a cui voce era aceasta? Ascultă, cugetă și descoperi. Era Narcis. Narcis? într o clipă, într un cutremur, totul revenise: își aducea aminte, era știutor. O, mamă, mamă! Munți de moloz, mări de uitare dispăruseră cu ochi regești, senin albaștri îl privi din nou ea, cea pierdută, cea nespus de iubită.
Pater Anselmus, care ațipise în jilțul de lângă pat se trezi. Îl auzi pe bolnav mișcându se, îl auzi respirând. Se ridică, prudent.
— E cineva aici? întrebă Gură de Aur.
— Sunt eu, fii fără grijă, fac lumină.
Aprinse lampa, lumina căzu peste fața lui brăzdată, binevoitoare.
— Sunt bolnav? întrebă tânărul.
— Þi ai pierdut cunoștința, fiul meu. Dă mi mâna, să vedem pulsul. Cum te simți?
— Bine. Vă mulțumesc, pater Anselmus, sunteți foarte bun. Nu mai am nimic, sunt numai ostenit.
— Firește că ești ostenit. Curând vei dormi iarăși. Ia întâi o gură de vin fierbinte, e gata pregătit. Să golim împreună un pahar, băiete, în cinstea bunei noastre înțelegeri.
Grijuliu, ținuse pregătită o căniță de vin fiert, cufundată într o oală cu apă fierbinte.
— Iată că am dormit amândoi o bucată de vreme, râse medicul. Strașnic îngrijitor de bolnavi, care nu i în stare să rămână treaz trebuie că ți spui tu în sinea ta. Ei da, suntem oameni. Hai să bem puțin din licoarea asta vrăjită, băiatule, nimic nu i mai plăcut decât un asemenea chefuleț făcut în taină, în miez de noapte. Va să zică, prosit !
Gură de Aur râse, ciocni și gustă. Vinul fierbinte era aromat cu scorțișoară și cuișoare și îndulcit cu zahăr, niciodată nu mai gustase asemenea băutură. Își aduse aminte că mai fusese o dată bolnav, atunci îl îngrijise Narcis. De astă dată pater Anselmus, se purta drăguț cu el. Îi plăcea foarte, era nespus de bine și de ciudat, să stea culcat, la flacăra lămpii și să bea în toiul nopții, cu bătrânul pater, un pahar de vin dulce, fierbinte.
— Te doare burta? întrebă bătrânul.
— Nu.
— Crezusem că ai colici, Gură de Aur. Va să zică nici vorbă de asta. Arată limba. Ei, e bine, încă o dată bătrânul vostru Anselmus habar n a avut ce se întâmplă. Mâine să stai culcat, am să vin să te consult. Cu vinul ai și isprăvit? Bravo, să ți fie de bine! Ia să văd dacă a mai rămas ceva. Pentru câte o jumătate de pahar de fiecare mai ajunge, dacă facem împărțeală dreaptă. Grozav ne ai mai speriat, Gură de Aur! Zăceai acolo, în patio, ca un mort. Într adevăr nu te doare burta?
Râseră și făcură împărțeală dreaptă cu restul vinului, părintele își înșiră glumele și Gură de Aur îl privi plin de gratitudine și amuzat, cu ochii din nou înseninați. Apoi, bătrânul plecă la culcare.
Gură de Aur mai stătu o vreme treaz, încetul cu încetul de undeva din adâncul ființei sale imaginile răsăriră din nou, cuvintele prietenului izbucniră iarăși, asemenea unor flăcări și din nou apăru în sufletul său femeia blondă, strălucitoare, mama; ca suflarea vântului de primăvară trecu imaginea prin el, ca un nor de viață, de căldură, de gingășie, ca cea mai profundă chemare și aducere aminte. O, mamă! Cum a fost posibil, cum a putut o uita!



CAPITOLUL V

Gură de Aur știuse și până acum câte ceva despre mama lui, dar numai din povestirile altora; imaginea ei n o mai păstra și din puținul pe care crezuse că l știe despre dânsa, cele mai multe lucruri le trecuse sub tăcere față de Narcis. Mama era ceva despre care nu era îngăduit să vorbești, ceva de rușine. Fusese o dansatoare, o femeie frumoasa, sălbatică, de origine nobilă, dar necurată și păgână; tatăl lui Gură de Aur o culesese, povestea el, din sărăcie și ocară; cum nu știuse dacă nu era cumva păgână, pusese să fie botezată și instruită într ale religiei; o luase în căsătorie și făcuse din ea o femeie respectată. Ea însă, după câțiva ani de cumințenie și viață ordonată, își adusese din nou aminte de vechile ei talente și obiceiuri, pricinuise necazuri, sedusese bărbați, lipsise zile și săptămâni de acasă, dobândise renumele unei vrăjitoare și până la urmă, după ce bărbatul o strânsese în mai multe rânduri de pe drumuri și o luase iarăși la el, dispăruse pentru totdeauna. Faima ei mai stăruise câtva timp, o faimă rea, pâlpâind ca o coadă de cometă, pentru ca apoi să se stingă. Soțul își reveni încetul cu încetul, după anii de neliniște, spaimă, rușine și surprize permanente, pe care i le oferise ea; în locul femeii denaturate, se ocupă el de creșterea băiețelului, care semăna leit cu mama la trup și la chip; omul se acri, deveni bisericos și sădi în Gură de Aur credința că trebuie să și închine viața lui Dumnezeu, pentru a ispăși păcatele mamei.
Cam atât povestea de obicei tatăl lui Gură de Aur despre nevasta sa pierdută, deși nu abătea cu plăcere discuția spre acest subiect; unele aluzii făcuse și abatelui, când îl adusese pe Gură de Aur la mânăstire; și toate astea erau cunoscute și fiului, ca o teribilă legendă, deși el se deprinsese să le dea deoparte, aproape să le uite însă.
Cu desăvârșire uitase și pierduse imaginea reală a mamei, acea imagine complet alta, nu cea alcătuită din povestirile tatălui și ale servitorilor, sau din zvonuri tenebroase, nesăbuite. Propria sa amintire, cea aievea trăită despre mama sa, o uitase. Acum însă imaginea aceasta, steaua celor dintâi ani ai vieții sale, răsărise din nou.
— Este de neînțeles cum de am putut o uita, zise el către prietenul său. Niciodată în viață n am iubit pe cineva atât de mult ca pe mama, atât de total și de arzător, niciodată nu am venerat, nu am admirat pe nimeni atât de mult, ea a fost soarele și luna mea. Dumnezeu știe cum a fost cu putință să întunec în sufletul meu această imagine luminoasă și s o prefac încetul cu încetul în acea vrăjitoare rea și palidă, cum a devenit ea de mulți ani, în ochii tatii și ai mei.
Narcis își isprăvise de curând, noviciatul și îmbrăcase rasa. În mod ciudat se schimbă și purtarea lui față de Gură de Aur. Căci Gură de Aur, care înainte refuzase adeseori observațiile și avertismentele prietenului ca pe o pretenție supărătoare de a ști și a vrea mai mult decât alții, era, începând de la marea întâmplare, uluit de admirație față de înțelepciunea prietenului său. Cum i se împliniseră cuvintele, asemenea unor profeții, cât de adânc privise acest om tulburător în el, cât de precis ghicise taina vieții sale, rana ascunsă, cât de înțelept îl tămăduise!
Căci tânărul părea a fi tămăduit. Nu numai că acel leșin rămase fără urmări nefaste; dar se topise parcă și ceea ce făcuse jucăuș, precoce, neautentic, în firea lui Gură de Aur, acea prematură atitudine monahală, credința că e obligat să l slujească pe Dumnezeu într un chip deosebit. Tânărul părea întinerit și îmbătrânit totodată, de când găsise calea spre sine. Toate acestea i le datora lui Narcis.
Narcis, în schimb, se purta de la o vreme ciudat de prudent cu prietenul său; îl privea cu un fel de modestie, fără urmă de superioritate sau tendință de a l dăscăli, în vreme ce prietenul îl admira tot mai mult. Vedea cum Gură de Aur se hrănește cu puteri din tainice izvoare, care lui îi erau străine; putuse favoriza creșterea lor, dar nu avea parte de ele. Cu bucurie îl vedea pe prietenul său eliberându se de sub îndrumarea sa și totuși, câteodată, era trist. Se percepea pe sine ca o treaptă depășită, ca o coajă azvârlită deoparte; întrezărea apropiatul sfârșit al acestei prietenii, care însemnase atât de mult pentru el. Chiar și acum știa despre Gură de Aur mai multe decât el însuși; căci Gură de Aur într adevăr își regăsise sufletul și era gata a i urma chemarea, dar încă nu presimțea încotro îl va duce. Narcis o presimțea și era neputincios; calea preferatului său ducea spre meleaguri pe care el însuși nu le va călca niciodată.
Setea de știință a lui Gură de Aur scăzu mult. Îi trecuse și pofta de dispute prietenești, se rușina, amintindu și de multe dintre discuțiile lor de odinioară, între timp, în Narcis, în vremea din urmă, fie datorită terminării noviciatului, fie întâmplărilor legate de Gură de Aur, se trezise nevoia de a se retrage, nevoia de asceză și exerciții spirituale, o înclinație spre post și rugăciuni îndelungate, spre confesiuni dese, canoane voluntare și Gură de Aur înțelegea această înclinație, aproape o și împărtășea. De la tămăduirea lui, instinctul i se ascuțise mult; chiar dacă nu știa încă nimic în privința țintelor sale din viitor, simțea totuși cu puternică și deseori înspăimântătoare pregnanță că soarta lui se pregătea acum, că un anume timp cruțător al nevinovăției și liniștii s a încheiat și totul în el stătea încordat și pregătit; adeseori presimțirea era de natură a l ferici, îl ținea câte o jumătate de noapte treaz, asemenea unei dulci îndrăgostiri; dar adeseori era sumbră, profund apăsătoare. Revenise la el mama, cea de mult pierdută; era o imensă fericire. Dar unde l conducea chemarea ei ispititoare? Spre nesiguranță, spre încurcăturile vieții, spre suferință, poate spre moarte. Nicidecum spre liniște, spre blândețe, spre certitudini, spre chilia de călugăr și comunitatea mânăstirii, care ținea cât o viață de om, chemarea ei nu avea nimic de a face cu acele porunci părintești, pe care atâta vreme le confundase cu propriile sale dorințe. Din acest sentiment, care de multe ori devenea puternic, neliniștit și arzător ca o violentă senzație trupească, se nutrea evlavia lui Gură de Aur. Repetând îndelungi rugăciuni adresate Sfintei Maici a Domnului el lăsa să se reverse preaplinul de simțire, care l atrăgea spre propria sa mamă. În dese rânduri însă rugăciunile sale se isprăveau iarăși cu acele vise stranii, superbe, care l bântuiau acum atât de des: vise primite cu ochii deschiși, cu simțurile pe jumătate treze, vise despre dânsa, la care luau parte toate simțurile sale. În asemenea clipe, lumea maternă îl învăluia cu parfumul ei, îl privea întunecat, cu ochii misterioși ai dragostei, chema adânc precum marea și paradisul, îngâna, alintător sunete, fără sens, mai de grabă sunete alintătoare încărcate de sensuri, avea gust de dulce și gust de sărat, trecea, mângâietoare, un păr mătăsos, peste însetate buze și ochi. În ființa mamei era nu numai tot ce este frumos, nu numai dulcea, albastra privire de dragoste, zâmbetul splendid, care făgăduia fericire, nu numai alinarea dezmierdătoare; în ea se mai afla, sub atrăgătoare învelișuri, și tot ce este îngrozitor și tenebros, toată pofta, toată frica, toate păcatele, toată jalea, nașterea, întreagă fatalitatea morții.
Adânc se cufunda tânărul în aceste vise, în păienjenișul acestor năluciri ale simțurilor însuflețite. În ele nu reînvia numai, fermecător, un trecut îndrăgit: copilărie și dragoste maternă, un răsărit ai vieții strălucitor, auriu; se înălța la orizont și un viitor amenințător, plin de promisiuni, de ispite și de primejdii. Uneori visele acestea, în care mama, Madona și iubita erau una și aceeași, i se păreau ulterior crime îngrozitoare, blasfemii la adresa lui Dumnezeu, păcate de moarte, ce nu se pot ispăși nicicând; altădată descoperea în ele toată mântuirea, toată armonia. Viața plină de mistere îl privea în ochi, o lume sumbră, impenetrabilă, o pădure încremenită, plină de spini și primejdii fantastice – dar erau tainele mamei, de la ea veneau, către ea duceau, erau micul cerc întunecos, micul abis amenințător din ochii ei senini.
Multă copilărie uitată se ridică la suprafață în aceste vise despre mama, din adâncimi nesfârșite și tărâmuri pierdute, reînfloriră multe flori ale amintirii, deschizându se ca niște mici ochi de aur, respirând un parfum plin de presimțiri, amintiri ale unor sentimente din copilărie, poate ale unor întâmplări trăite, sau ale unor vise. Visa câteodată pești, înotau spre el, negri și argintii, răcoroși și netezi, pătrundeau, înotând, în trupul lui, înotau de a curmezișul, prin el, veneau ca mesageri, purtând splendide vești îmbucurătoare dintr o realitate mai frumoasă, apoi dispăreau ca niște umbre, tremurându și aripioarele. Adesea, visa pești care înotau și păsări care zburau, și fiecare pește sau pasăre era o creație a sa, depindea de el și o putea stăpâni ca pe propria sa respirație, emana din el, asemenea unei priviri sau unui gând, apoi revenea în ființa lui. Adesea visa o grădină, una vrăjită cu copaci de basm, cu flori nemăsurat de mari, cu peșteri adânci, albastre; dintre ierburi priveau ochii scânteietori ai unor animale necunoscute, pe crengi lunecau șerpi netezi, vânjoși; de vrejuri și tufe atârnau, umed strălucind, boabe imense, care îndată ce le culegea se umflau în mâna lui, lăsând să se scurgă din ele o zeamă caldă, asemenea sângelui, ori aveau ochi și îi roteau, râvnitori și vicleni; se rezema, pipăind, de un copac, întindea mâna după o creangă și vedea și simțea, cuibărit între trunchi și creangă, un ghemotoc de păr des și încâlcit, asemenea părului din căușul subsuorii. O dată se visă chiar pe sine sau pe sfântul patron al numelui său, îl visă pe Gură de Aur, Hrisostom; avea o gură de aur și rostea, cu gura lui de aur, o seamă de cuvinte, iar cuvintele erau un stol de păsări mici, care se depărtau fâlfâind din aripi.
O dată visă că era mare, om în toată firea, dar ședea, ca un copil, pe pământ, avea în față lut și modela, ca un copil, figuri din lut: un căluț, un taur, un omuleț, o femeie mititică. Treaba asta îi plăcea, iar animalelor și bărbaților le făcu niște organe genitale ridicol de mari, în vis asta îi păru grozav de hazliu. Apoi joaca îl plictisi și îl obosi, plecă mai departe, dar simți că în urma lui ceva trăiește, că se apropie de el, fără zgomot, ceva mare, își întoarse privirea și văzu, cu adâncă uimire și cu mare spaimă, însă nu fără bucurie, că micile sale figurine de lut crescuseră și prinseseră viață. Imens de mari, ca niște uriași fără grai, figurinele mărșăluiră pe lângă dânsul, continuând să crească, și porniră mai departe în lume, gigantice și tăcute, înalte cât niște turnuri.
Trăia mai mult în această lume de vis decât în cea reală. Lumea reală: sala de clasă, curtea mânăstirii, biblioteca, dormitorul și capela, era numai suprafața, numai o pieliță subțire și tremurătoare deasupra lumii suprareale a imaginilor, încărcată de vise. O nimica toată ajungea, pentru a sparge această pieliță subțire: ceva premonitor în sonoritatea unui cuvânt elin, în toiul lecției sobre, o undă de mireasmă din traista cu ierburi a botanistului pater Anselmus, o privire asupra unui lujer de piatră, țâșnit din coloana unei arcade de fereastră – asemenea mici imbolduri ajungeau, pentru a străpunge pojghița realității pașnic aride și a dezlănțui, de dincolo de ea abisurile clocotitoare, torentele și căile lactee ale acestei lumi de imagini sufletești. O inițială latină devenea făptura înmiresmată a mamei, un ton prelungit în Ave se prefăcea în poarta raiului, o literă grecească într un cal galopând, într un șarpe ce se încolăcea, apoi se depărta calm, șerpuind printre flori pentru ca de îndată, în locul lui să apară iarăși pagina rigidă de gramatică.
Rareori vorbea despre toate acestea, numai de câteva ori îi făcu lui Narcis câte o aluzie la această lume de vis.
— Eu cred, zise el o dată, că o petală de floare sau un viermișor de pe drum grăiește și cuprinde mai mult decât toate cărțile unei biblioteci. Cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Câteodată scriu o literă grecească oarecare, o teta sau o omega, și dacă răsucesc pana numai puțin, litera dă din codiță și e un pește și într o clipă recheamă în amintire toate pâraiele și râurile din lume, tot ce e răcoros și umed, oceanul lui Homer și apa pe care o călca Petru sau litera se preschimbă în pasăre, își saltă coada, înfoaie penele, se umflă, râde și pleacă în zbor. Ei bine, Narcis, probabil că tu nu prea apreciezi asemenea litere? Dar eu îți spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea.
— Le apreciez foarte mult, zise Narcis, trist. Sunt litere de vrajă, cu ele se pot invoca toți demonii. Numai că, firește, sunt improprii pentru cultivarea științelor. Spiritul iubește ceea ce este sigur, format, dorește să se poată încrede în semnele sale, iubește ceea ce ființează, nu ceea ce e în devenire, realul, nu posibilul. Nu îngăduise ca omega să se transforme într un șarpe sau într o pasăre. Spiritul nu poate trăi în natură, ci numai împotriva ei, numai în opoziție cu ea. Acum mă crezi, Gură de Aur, că nu vei deveni niciodată un cărturar?
Da, desigur, Gură de Aur credea aceasta de mult, era de acord cu prietenul său.
— Nu mai sunt deloc încrâncenat în strădania de a dobândi spiritul tău, zise el, pe jumătate râzând. În privința spiritului și a cărturăriei, mi se întâmplă la fel cum mi s a întâmplat cu tatăl meu: credeam că l iubesc mult și că i semăn, fiecare cuvânt al lui era lege pentru mine. Dar abia a reapărut mama, abia am aflat iarăși ce înseamnă iubirea și, alături de imaginea ei, cea a tatălui meu a devenit dintr o dată mică, lipsită de voioșie și aproape respingătoare. Iar acum înclin să consider tot ce aparține spiritualul ca patern, străin și advers mamei, și să nu pun mare preț pe el.
Vorbea în glumă, dar nu reușea să înveselească chipul trist al prietenului său. Narcis se uita la el, tăcând, privirea lui era ca o mângâiere. Apoi zise:
— Te înțeleg prea bine. Acum nu mai trebuie să ne certăm; te ai trezit și ai recunoscut și deosebirea dintre tine și mine, deosebirea dintre originea maternă și paternă, dintre suflet și spirit. Iar de aici înainte, vei recunoaște curând și că viața ta în mânăstire și strădania ta spre o viață monahală au fost o eroare, o născocire a tatălui tău, care voia în felul acesta să absolve de păcat amintirea mamei tale, sau poate numai să se răzbune împotriva ei. Sau mai crezi și acum că ar fi chemarea ta să ți petreci toată viața în mânăstire?
Îngândurat Gură de Aur privea mâinile prietenului său, aceste mâini fine, pe cât de severe pe atât de delicate, slabe și albe. Nimeni nu putea pune la îndoială că erau mâini de ascet și cărturar.
— Nu știu, zise el cu vocea dobândită de câtva timp, o voce puțin legănată, care zăbovea pe îndelete asupra fiecărui sunet. Într adevăr nu știu. Îl judeci cam aspru pe tatăl meu. Nu i a fost ușor. Dar poate că ai dreptate și în privința aceasta. Sunt de mai bine de trei ani aici, la școala mânăstirii și nu m a vizitat încă niciodată. Nădăjduiește că voi rămâne pentru totdeauna aici. Poate că ar fi cel mai bine, doar am dorit o eu însumi, dintotdeauna. Dar astăzi nu mai știu, de fapt, ce vreau și ce doresc. Înainte vreme totul era simplu, la fel de simplu ca literele din cartea de citire. Acum nimic nu mai e simplu, nici măcar literele. Totul a dobândit multe sensuri și fețe. Nu știu ce ar trebui să devin, acum nu sunt în stare să mă gândesc la asemenea lucruri.
— Nici nu trebuie, fu de părere Narcis. Se va vădi de la sine, încotro te poartă drumul tău. A început prin a te readuce la mama ta și te va apropia și mai mult. În ce l privește însă pe tatăl tău, nu îl judec prea aspru. Ai vrea poate să te întorci la el?
— Nu, Narcis, fără îndoială că nu. Altfel aș face o, îndată ce aș isprăvi școala, sau chiar și acum. Căci, de vreme ce nu voi deveni cărturar, am învățat, de fapt, destulă latină, elină și matematică. Nu, nu vreau să mă întorc la tata...
Privi îngândurat, în gol și deodată exclamă:
— Dar cum de izbutești să mi spui mereu cuvinte sau să mi pui întrebări care aruncă în mine o lumină și mă limpezesc pentru mine însumi? Și acum, de pildă, întrebarea ta, dacă aș vrea să mă întorc la tata, a fost cea care mi a arătat dintr o dată că nu vreau. Cum de izbutești? Pari să știi totul. Mi ai spus atâtea lucruri despre tine și despre mine, pe care nici nu le am priceput atunci când le am auzit dar care, mai târziu, au căpătat atâta importanță pentru mine! Tu ai definit originea mea ca maternă și tu ai descoperit că stăteam sub semnul unui blestem și că îmi uitasem copilăria! De unde cunoști atât de bine oamenii? Nu pot să învăț și eu meșteșugul ăsta? Narcis dădu din cap, zâmbind.
— Nu, dragul meu, nu l poți învăța. Există oameni care pot învăța multe, dar tu nu faci parte dintre ei. Tu nu vei fi niciodată unul dintre cei ce învață. Și la ce bun? Nici nu ai nevoie. Tu ai alte daruri. Mai multe decât am eu, ești mai bogat ca mine, și totodată mai slab, tu vei avea o cale mai frumoasă și mai grea ca mine. Uneori n ai vrut să mă înțelegi, adeseori te ai împotrivit ca un mânz, nu a fost întotdeauna ușor și de multe ori a trebuit să ți pricinuiesc durere. Trebuia să te trezesc, căci dormeai. Și când ți am adus aminte de mama ta, întâi te a durut, te a durut grozav, ai fost găsit, zăcând asemenea unui mort, în patio. Trebuia să se întâmple așa! Nu, nu mi mângâia părul! Nu, lasă! Nu pot îndura asta!
— Și deci nu pot învăța nimic? Voi rămâne întotdeauna un prost și un copil?
— Alții vor fi cei de la care vei învăța. Am ajuns la capăt cu ceea ce ai putut învăța de la mine, copilule!
— O, nu, strigă Gură de Aur, nu pentru asta am devenit prieteni! Ce fel de prietenie ar mai fi aceasta care, după o bucată de drum, când și a atins ținta, poate conteni? Te ai săturat de mine? M ai scos din inima ta?
Narcis umbla agitat, de colo până colo, cu privirile în pământ, apoi se opri în fața prietenului:
— Fii pe pace, zise el cu blândețe, știi prea bine că nu te am scos din inima mea.
Își privi cu îndoială prietenul, apoi, imediat, își reluă plimbarea, încolo și încoace, se mai opri o dată și se uită la Gură de Aur: de pe fața aspră și slabă, ochii săi priveau cu fermitate. Cu voce înceată, dar hotărâtă și dură zise:
— Ascultă, Gură de Aur! Prietenia noastră a fost bună; a avut o țintă și a atins o, te a trezit. Sper să nu fi ajuns totuși la capăt; sper că se va reînnoi încă o dată și mereu, și va duce spre ținte noi. Pentru moment ea nu mai are nici o țintă. A ta e incertă, într acolo eu nu te pot nici conduce, nici însoți. Întreab o pe mama ta, întreabă imaginea ei, dă i ascultare! Þinta mea în schimb nu plutește în incertitudine, ea e aici, în mănăstire, mă solicită în fiecare ceas. Mi e îngăduit să ți fiu prieten, dar nu mi e îngăduit să fiu îndrăgostit. Sunt călugăr, am făcut un legământ. Înainte de a fi hirotonisit, mă voi lăsa concediat din funcția de dascăl și mă voi retrage vreme de multe săptămâni, pentru post și rugăciune. În răstimpul acesta, nu voi vorbi despre nimic lumesc, nici măcar cu tine. Gură de Aur înțelese. Zise trist:
— Vei face deci acum ceea ce aș fi făcut și eu, dacă aș fi intrat pentru totdeauna în ordin. Și când pocăința ta va fi încheiată, când vei fi postit și te vei fi rugat și vei fi vegheat destul – atunci încotro vei mai ținti?
— Știi bine, zise Narcis.
— Ei, da. În câțiva ani vei deveni dascăl principal, poate chiar director al școlii. Vei îmbunătăți învățământul, vei mări biblioteca. Poate vei scrie și cărți. Nu? Ei bine, nu. Dar care ți va fi ținta?
Narcis zâmbi palid:
— Þinta? Poate că voi muri director de școală, sau abate, sau episcop. Totuna. Þinta e aceeași: să mă aflu întotdeauna acolo unde pot sluji cel mai bine, unde felul meu de a fi, aptitudinile și darurile mele găsesc solul cel mai roditor, câmpul de acțiune cel mai întins. Nu există altă țintă.
Gură de Aur: – Nu există altă țintă pentru un călugăr?
Narcis: – Ba da, ținte sunt destule. Un călugăr poate hotărî că scopul vieții lui este să învețe ebraica, să l comenteze pe Aristotel, sau să împodobească biserica mănăstirii, sau să se claustreze pentru a medita, sau să întreprindă o sută de alte lucruri. Pentru mine, acestea nu sunt țeluri. Eu nu vreau nici să sporesc avuția mănăstirii, nici să reformez ordinul sau biserica. Vreau să slujesc spiritul în limitele puterilor mele, așa cum înțeleg eu, nu altminteri. Asta nu i o țintă?
Îndelung își cumpăni Gură de Aur răspunsul:
— Ai dreptate, zise el. Te am stingherit foarte mult pe drumul tău spre această țintă?
— Stingherit? O, Gură de Aur, nimeni nu m a ajutat mai mult ca tine. Mi ai făcut greutăți, dar eu nu sunt adversarul greutăților. Am învățat din ele și, în parte, le am depășit.
Gură de Aur îl întrerupse și i zise, jumătate în glumă:
— Minunat le ai depășit! Dar spune mi totuși: dacă m ai ajutat,
m ai condus și m ai eliberat și mi ai tămăduit sufletul, în felul acesta ai slujit oare într adevăr spiritul? Așa, ai sustras probabil mânăstirii un novice zelos și bine intenționat și ai crescut poate, un adversar al spiritului, unul care va făptui, va crede și va râvni exact contrariul a ceea ce tu socotești că este bine...
— De ce nu? zise Narcis, cu profundă seriozitate. Dragă prietene, cât de puțin mă cunoști încă! Probabil că am împiedicat devenirea unui viitor călugăr, în schimb am deschis în tine calea către un destin ieșit din comun. Chiar dacă mâine ai incendia frumoasa noastră mănăstire sau ai predica lumii vreo erezie oarecare, smintită, nici o clipă n aș regreta că te am îndemnat să mergi pe această cale.
Prietenos își așeză ambele mâini pe umerii prietenului.
— Vezi, Gură de Aur, de scopul meu ține și aceasta: orice aș fi, dascăl sau abate, confesor sau orice altceva, niciodată n aș vrea să ajung în situația de a întâlni un om puternic, valoros și deosebit și a nu l putea înțelege, a nu l cunoaște, a nu l deschide lumii, a nu l putea încuraja. Și ți mai spun: orice am deveni, tu sau eu, oricum ne va merge, rău sau bine, niciodată, în clipa în care mă vei chema cu tot dinadinsul și vei crede că ai nevoie de mine, nu mă vei afla cu inima zăvorâtă. Niciodată!
Toate acestea sunau a bun rămas și, într adevăr, erau o anticipare a despărțirii. Stând în fața prietenului său și privindu i chipul hotărât, ochii ațintiți spre scopuri statornice, Gură de Aur simțea fără greș că ei doi nu mai erau frați și camarazi și egali, că drumurile lor se și despărțiseră. Cel din fața lui nu era un visător, și nici nu aștepta cine știe ce chemări ale destinului; era un călugăr, se înrolase, aparținea unei rânduieli și unei datorii ferme, era slujitor și ostaș al ordinului, al bisericii, al spiritului. El însuși însă, iar asta i se limpezise astăzi, nu avea ce căuta aici, era fără patrie, o lume necunoscută îl aștepta. La fel se petrecuseră lucrurile odinioară cu mama lui. Părăsise casa și gospodăria, bărbatul și copilul, comunitatea și ordinea, datoria și onoarea pentru a pleca în necunoscut, probabil că de mult se și prăpădise pe undeva. Altora le era dat să aibă țeluri: avusese o țintă, cum nici el nu avea vreuna. O, cât de limpede văzuse Narcis încă de multă vreme toate acestea și câtă dreptate avusese!
Curând după această zi, Narcis dispăru, se făcu dintr o dată nevăzut. Un alt dascăl îi ținea lecțiile, pupitrul său de lectură, din bibliotecă, rămase gol. Se mai afla în mănăstire, complet invizibil nu era, când și când putea fi zărit trecând prin patio, câteodată putea fi auzit murmurând rugăciuni într una din capele, îngenuncheat pe dalele de piatră; se știa că începuse marea penitență, că postea și se scula de trei ori pe noapte, pentru rugăciuni. Se mai afla aici, și totuși trecuse în altă lume; puteai să l vezi, destul de rar, dar nu l puteai atinge, nu puteai avea nimic comun cu el, nu i puteai vorbi. Gură de Aur știa că Narcis va apărea din nou, își va ocupa din nou pupitrul de lucru și scaunul din refectoriu, va vorbi din nou – dar nimic din cel ce fusese altă dată nu va mai reveni, Narcis nu i va mai aparține. Gândindu se ia toate acestea, lui Gură de Aur îi fu limpede că numai lui Narcis îi datora faptul că mănăstirea și călugăria, gramatica și logica, studiul și spiritul îi deveniseră prețioase și dragi. Exemplul său îl ispitise, își făcuse un ideal din încercarea de a i semăna. Firește, mai exista și abatele, și pe el îl respectase, îl iubise, și întrezărise în el un exemplu înălțător. Dar ceilalți, dascălii, colegii, dormitorul, sala de mese, școala, exercițiile, serviciile divine, întreaga mănăstire – fără Narcis, nu l mai interesau. Ce mai căuta aici? Aștepta, stătea sub acoperișul mănăstirii așa cum un drumeț nehotărât, se oprește pe timp de ploaie, sub un acoperiș oarecare sau sub un copac, numai în trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de ospitalitate a depărtărilor.
Viața lui Gură de Aur, în vremea aceasta, nu mai era decât o amânare și o pregătire a despărțirii. Se ducea în toate locurile care i fuseseră dragi sau dobândiseră vreo semnificație pentru el. Mirat, înstrăinat, constata că sunt puține chipuri și oameni de care i ar veni greu să se despartă. Erau Narcis și bătrânul abate Daniel, bunul și dragul pater Anselmus, poate prietenosul frate portar și vecinul cel vesel, morarul – dar și aceștia deveniseră aproape ireali. Mai greu îi va fi să se despartă de marea Madonă de piatră din capelă și de apostolii portalului. Se oprea îndelung în dreptul lor, ca și al frumoaselor cioplituri în lemn ale scaunelor corului, în dreptul fântânii din patio, al coloanei cu cele trei capete de animale, se rezema de teii din curte, de trunchiul castanului. Toate acestea vor deveni cândva amintiri, o cărticică cu poze păstrată, în inima lui. Încă de pe acum, când se mai afla în mijlocul lor, toate păreau să lunece departe de el, își pierdeau realitatea, se transformau, fantomatic, în ceva de odinioară. Cu pater Anselmus, care îl ținea cu plăcere în preajma lui, se ducea la cules de ierburi, la morarul mânăstirii stătea și privea slugile iar când și când se lăsa invitat la vin și la pește prăjit; dar totul era încă de pe acum străin, pe jumătate amintire. Precum dincolo, în penumbra bisericii și în chilia de penitență, prietenul său Narcis mai umbla și trăia, dar pentru el devenise o umbră, tot astfel lumea din jurul său își pierduse consistența, respira toamnă și nestatornicie.
Reală și vie nu mai era decât viața dinăuntrul său, bătaia speriată a inimii, spinul dureros al dorului, bucuriile și temerile viselor sale. Lor le aparținea, lor li se dăruia. În toiul cititului sau al învățatului, în mijlocul camarazilor săi, se putea cufunda în sine și uita de toate, dăruit în întregime torentelor și glasurilor lăuntrice, care l trăgeau de aici spre fântâni adânci, pline de melodii sumbre, în abisuri colorate pline de legendare aventuri, ale căror sunete răsunau toate, asemenea glasului mamei, ai căror mii de ochi erau, toți, ochii mamei.



CAPITOLUL VI

Într o zi, pater Anselmus îl chemă pe Gură de Aur în farmacia sa, în odaia în care ținea frumos mirositoarele I ierburi. Gură de Aur se descurca bine aici. Părintele îi arătă o plantă uscată, păstrată curat între foi de hârtie și l întrebă dacă o cunoaște și dacă ar putea o descrie exact, așa cum arată afară, pe câmp. Da, Gură de Aur putea; planta se numea pojarniță. Trebui să descrie amănunțit toate caracteristicile ei. Bătrânul călugăr fu mulțumit și i dădu tânărului său prieten însărcinarea de a culege după amiază un snop zdravăn din această plantă, indicându i locurile în care ea creștea de preferință.
— Primești, în schimb, scutire de școală pentru o după masă, dragul meu, cred că nu vei avea nimic împotrivă și nu vei pierde nimic. Căci și cunoașterea naturii este o știință, nu numai gramatica voastră tâmpită.
Gură de Aur mulțumi pentru binevenita însărcinare de a culege flori timp de câteva ceasuri, în loc de a ședea la școală. Pentru ca bucuria să i fie desăvârșită, îl rugă pe fratele grăjdar să i dea calul Bless și curând după dejun scoase din grajd animalul care necheză de bucurie; Gură de Aur sări în șa și, foarte mulțumit plecă la trap, afundându se în ziua călduroasă inundată de lumină. Vreun ceas ori mai mult, colindă călare, se bucură de aer și de mireasma câmpurilor și, mai presus de toate chiar de plimbarea în șa, apoi își aduse aminte că avea o însărcinare și căută unul din locurile pe care i le descrisese părintele. Acolo, legă calul sub un arțar umbros, stătu puțin de vorbă cu el, îi dădu niște pâine după care porni în căutarea plantei. Câteva parcele de ogor părăginit se ntindeau aici, năpădite de tot soiul de buruieni, niște fire mici, de mac pirpirii, cu ultimele flori palide și multe capsule coapte pline de semințe, se ridicau dintre lujerele uscate de răpită, tulpinile cicoarei înflorite siniliu, ca cerul, și ale troscotului decolorat; între două ogoare câteva grămezi de bolovani erau locuite de șopârle și aici găsi primele tufe de pojarniță cu flori galbene, pe care începu să le culeagă. După ce adună un mănunchi gros, se așeză pe bolovani și se odihni. Era arșiță și el privi cu jind spre umbra întunecoasă a unei depărtate margini de pădure, dar nu voia să se abată la distanță atât de mare nici de locul cu pojarniță, nici de calul său, pe care de aici îl mai putea încă zări. Rămase așezat pe bolovanii fierbinți, stătu liniștit, ca să vadă șopârlele, care întâi fugiseră și acum ieșeau din nou la iveală, mirosi pojarnița și i ridică frunzulițele spre lumină, uitându se la sutele de găurele făcute parcă în ele cu acul.
„Miraculos, gândi el, iată, fiecare dintre miile de frunzulițe și a împuns în propria sa ființă, micul său cer înstelat, delicat ca o broderie". Miraculos și de neînțeles era de fapt totul, șopârlele, plantele, până și pietrele, absolut totul. Pater Anselmus, care l îndrăgea atât de mult, nu și mai poate culege singur pojarniță, îl apucă durerile de picioare și zace zile întregi nemișcat, iar știința lui, a tămăduirii, nu l poate lecui. Poate nu peste mult timp va muri și ierburile din odaie vor continua să miroasă, dar bătrânul pater nu va mai fi acolo. Poate însă va mai trăi vreme îndelungată, poate zece sau douăzeci de ani și va avea și atunci, aceleași fire subțiri de păr alb și rar, și aceeași rețea de cute hazlii, în jurul ochilor; dar din el însuși, din Gură de Aur, ce se va alege, peste douăzeci de ani? Vai, totul era de neînțeles și de fapt, trist, deși era și frumos. Nu puteai ști nimic. Trăiai și alergai pe pământ sau călăreai prin păduri și multe se uitau la tine atât de provocator și promițător și ți trezeau nostalgii: o stea în faptul serii, o floare albastră de campanulă, un lac năpădit de verdele stufului, ochiul unui om sau al unei vaci și câteodată părea chiar că într o clipă se va întâmpla ceva încă nevăzut, dar de mult jinduit, o să cadă vălul de pe toate, dar clipa trecea și nu se întâmpla nimic și taina nu se dezlega și vraja secretă nu se spulbera și până la urmă. Îmbătrâneai și arătai la fel de șiret ca pater Anselmus sau de înțelept ca abatele Daniel; și poate că tot nu știai nimic, așteptai și continuai să pândești cu urechea.
Ridică o cochilie goală de melc, sunase stins când o rostogolise printre bolovani și era încălzită de a binelea, de soare. Îngândurat îi privi înfășurarea, spirala crestată, îngustarea capricioasă a coroniței, gura căscată și goală, care scapără sidefiu. Închise ochii, pentru a pipăi forma numai cu degetele, era un vechi obicei și joc al său. Învârtind melcul între degetele destinse, urmări liniile, pipăind ușor, mângâind în lunecare, încântat de miracolul modelării, de vraja materialității. „Acesta, gândi el, visător, este unul din dezavantajele școlii și ale cărturăriei: pare a fi una din tendințele spiritului, aceea de a vedea și a înfățișa totul, de parcă ar fi plat și ar avea numai două dimensiuni", într un fel i se părea că aceasta înseamnă o scădere, o lipsă de valoare a cuprinderii raționale a lucrurilor, dar nu reuși să rețină ideea, melcul îi lunecă printre degete, se simți obosit și somnoros. Cu capul plecat peste ierburile sale, care, ofilindu se, începeau a mirosi din ce în ce mai intens, adormi la soare. Peste pantofii săi alergau șopârlele, pe genunchi i se ofilea pojarnița, iar sub arțar aștepta Bless, cuprins de nerăbdare.
Dinspre pădurea îndepărtată venea cineva, o femeie tânără, cu o fustă albastră, decolorată, o băsmăluță roșie peste părul negru, și o față văratecă, bronzată de soare. Femeia se apropie, purtând o bocceluță în mână și o garofiță roșie ca focul între dinți. Îl zări pe cel ce ședea pe bolovani, îl privi îndelung, de departe, curioasă și bănuitoare, văzu că doarme, veni precaută mai aproape, avea picioarele desculțe, bronzate, se opri chiar în fața lui Gură de Aur și se uită la el. Neîncrederea ei se spulberă, tânărul frumos, adormit, nu părea primejdios, chiar îi plăcea – cum ajunsese oare, aici, în sălbăticie? Culesese flori, văzu ea, și zâmbi căci florile erau de acum pe jumătate ofilite.
Gură de Aur deschise ochii, întorcându se din desișurile viselor. Capul îi era așezat pe moale, în poalele unei femei, în ochii săi somnoroși și uimiți priveau de aproape alți ochi străini, calzi și căprui. Nu se sperie, nu era în primejdie, stelele căprui, calde, străluceau spre el cu prietenie. La privirea lui uimită, femeia răspunse cu un zâmbet foarte prietenos, și încet, încet, începu și el a zâmbi. Gura ei coborî pe buzele lui zâmbitoare, se întâlniră într o sărutare blândă, în timpul căreia Gură de Aur își aminti îndată de acea seară din sat și de fetița cu cozi. Dar sărutarea nu se isprăvi. Gura femeii zăbovi pe a lui, se juca mai departe, necăjindu l și ademenindu l, până la urmă îi prinse buzele cu putere și lăcomie, îi răscoli sângele și l trezi până în străfunduri și în joc prelung și mut, femeia oacheșă se dărui băiatului, învățându l cu răbdare, îndemnându l să caute și să găsească, lăsându l să se încingă și domolindu i dogoarea. Splendida, scurta fericire a dragostei se arcui deasupra lui, se aprinse aurie și înflăcărată, scăpată și se stinse. Stătea întins, cu ochii închiși, cu fața pe pieptul femeii. Nu rostiră nici un cuvânt. Femeia ședea liniștită, îi mângâia încet părul, îl lăsa să și revină încet. În sfârșit, el deschise ochii:
— Tu! zise el. Tu! Cine ești tu?
— Eu sunt Lise, răspunse ea.
— Lise, o îngână el, alintând numele. Lise, ești dulce! Ea își apropie gura de urechea lui și i șopti:
— A fost prima dată? N ai iubit pe nici una înaintea mea?
El își scutură capul. Apoi, brusc, se ridică și se uită împrejur, peste câmp și la cer.
— Oh, strigă el, soarele a coborât bine de tot. Trebuie să mă întorc...
— Ei, unde?
— La mănăstire, la pater Anselmus.
— La Mariabronn? De acolo ești? Nu vrei să mai rămâi cu mine?
— Tare aș vrea...
— Atunci rămâi.
— Nu, asta nu ar fi drept. Și trebuie să mai culeg din buruiana asta...
— Chiar stai la mănăstire?
— Da, sunt elev. Dar nu mai rămân acolo. Pot veni la tine, Lise? Unde locuiești, unde e casa ta?
— Eu nu locuiesc nicăieri, odorule. Dar nu vrei să mi spui care ți e numele? Așa, Gură de Aur, te cheamă? Mai dă mi o sărutare, guriță de aur, și apoi te poți duce.
— Nu locuiești nicăieri? Dar unde dormi?
— Dacă vrei tu, cu tine, în pădure sau în fân. Vii în noaptea asta?
— O, da. Unde? Unde te găsesc?
— Știi să cânți ca o cucuvea?
— N am încercat niciodată.
— Încearcă...
El încercă. Ea râse și fu mulțumită.
— Atunci vino în noaptea asta, ieși din mănăstire și cântă ca o cucuvea, eu o să fiu în apropiere. Dar îți plac, Gură de Aur, băiețașul meu?
— O, îmi placi grozav, Lise. Vin. Dumnezeu să te aibă în pază, acum trebuie să plec.
Cu calul aburind sosi Gură de Aur la mănăstire, în amurg, și fu încântat să l găsească pe pater Anselmus foarte ocupat. Un frate se desfătase, desculț, în pârâu și se alesese cu un ciob în talpă.
Acum trebuia să I caute pe Narcis. Întrebă pe unul din frații slujitori care serveau în refectoriu. Nu, ziseră ei, Narcis nu vine la cină, are zi de post și probabil că acum doarme, căci noaptea are vigilii. Gură de Aur grăbi pasul, în timpul prelungilor exerciții, locul de odihnă al prietenului său era una din chiliile de penitență din incinta interioară a mănăstirii. Fără a sta pe gânduri, alergă într acolo, ascultă la ușă, nu se auzea nimic. Intră fără zgomot. Era strict interzis, însă acum nu mai avea însemnătate.
Narcis stătea întins pe priciul îngust și în umbra amurgului semăna cu un mort, așa cum zăcea rigid, pe spate, cu fața palidă și osoasă, cu brațele încrucișate pe piept. Dar ochii îi ținea deschiși și nu dormea. Privi în tăcere spre Gură de Aur, fără reproș, dar fără a se urni, atât de adâncit în sine, atât de prezent în alt timp și în altă lume, încât avu nevoie de un efort pentru a l recunoaște pe prieten și a i înțelege cuvintele.
— Narcis! Iartă mă, iartă mă dragul meu, că te tulbur, dar n o fac din răutate. Știu că acum de fapt nu ai voie să vorbești cu mine, dar fă o totuși, te rog foarte mult!
Narcis se gândi o clipă, clipind des, parcă s ar fi ostenit să se trezească.
— E necesar? întrebă el, cu voce stinsă.
— Da, e necesar. Vin, ca să mi iau rămas bun de la tine.
— Atunci e necesar. N ai venit degeaba. Vino, stai jos lângă mine. Mai avem un sfert de oră până începe prima veghe.
Se ridică în capul oaselor și șezu, slab și uscat pe scândura goală; Gură de Aur se așeză alături.
— Să mă ierți, zise el, simțindu se vinovat. Chilia, priciul fără așternut, fața nedormită și epuizată a lui Narcis, privirea lui pe jumătate absentă, totul îi arăta clar cât de nepotrivită era prezența lui aici.
— Nu am ce ierta. Nu ține seama de mine, nu mi lipsește nimic. Vrei să ți iei rămas bun, spui? Va să zică pleci'?
— Plec chiar astăzi. Ah, nici nu ți pot povesti! Toate au ajuns deodată la deznodământ.
— A sosit tatăl tău, sau vreo scrisoare din partea lui?
— Nu, nimic. Viața însăși a venit la mine. Plec, fără tată, fără permisiune. Te fac de rușine, Narcis, fug...
Narcis își coborî privirea pe degetele sale prelungi, albe, ce răsăreau subțiri și fantomatice din mânecile largi ale rasei. Nu pe fața lui severă, cumplit de vlăguită, ci în vocea lui se simți umbra unui zâmbet, când zise:
— Avem foarte puțin timp, dragule. Spune mi numai, ceea ce e strict necesar, spune o limpede și scurt. Sau trebuie să ți spun eu ce
s a petrecut cu tine?
— Spune, îl rugă Gură de Aur.
— Ești îndrăgostit, băiețelule, ai cunoscut o femeie.
— Cum de o știi și pe asta ?
— Ești ca o carte deschisă. Starea ta, o amice, poartă toate semnele acelui soi de beție care se cheamă îndrăgostire. Dar, acum vorbește, te rog!
Timid, Gură de Aur își așeză mâna pe umărul prietenului.
— Ai spus o. Dar de astă dată n ai spus o bine, Narcis, îmi zâmbea ca o floare și era drăgăstoasă cu mine; chiar la prima ei sărutare am simțit ceva cum se topește în mine și mă doare într un fel minunat. Toată nostalgia, simțită vreodată, toate visele, toate temerile dulci, toate tainele adormite în mine, s au trezit, totul era înviat, atins de vrajă, totul dobândise un sens. Ea m a învățat ce este o femeie și ce taină ascunde. Într o jumătate de ceas, m a îmbătrânit cu mulți ani. Știu acuma multe. Și am simțit dintr o dată că acum nu mai pot rămâne în casa aceasta, nici măcar o singură zi. Plec, îndată ce se lasă noaptea...
Narcis ascultă și încuviință din cap.
— A venit brusc, zise el, dar este cam ceea ce mă așteptam că se va petrece. Am să mă gândesc mult la tine. Ai să mi lipsești, prietene. Îți pot fi de folos, cumva?
— Dacă ți e cu putință, pune o vorbă la abatele nostru, ca să nu mă osândească prea aspru. Afară de tine, este singurul din mânăstire a cărui părere despre mine nu mi e indiferentă. El și cu tine.
— Știu... Mai ai vreo dorință?
— O rugăminte, da. Mai târziu, când ai să te gândești la mine, roagă te o dată pentru sufletul meu! Și... îți mulțumesc.
— Pentru ce, Gură de Aur?
— Pentru prietenia, pentru răbdarea ta, pentru totul. Chiar și pentru că astăzi mă asculți, când îți vine atât de greu. Și pentru că nu ai încercat să mă reții.
— Cum să fi vrut să te rețin? Știi bine ce gândesc despre asta. Dar încotro ai să te îndrepți totuși, Gură de Aur? Ai vreo țintă? Te duci la femeia aceea?
— Mă duc cu ea, da! Nu am o țintă. E o străină, nu are patrie, așa se pare, poate e o țigancă.
— Ei, da. Dar spune mi, dragul meu, știi că drumul tău împreună cu dânsa ar putea să fie foarte scurt? N ar trebui să te încrezi prea mult în ea, socotesc eu. Poate că are rude, poate bărbat; cine știe cum te vor primi acolo.
Gură de Aur se rezemă de prietenul său:
— Știu, zise el, deși până acum nu m am gândit la asta. Þi am mai spus: n am o țintă. Nici femeia aceea, care a fost atât de dulce cu mine, nu mi este țintă. Mă duc la dânsa, dar nu de dragul ei. Mă duc, pentru că trebuie, pentru că aud chemarea...
Tăcu și oftă și ședeau, rezemați unul de altul, triști și totuși fericiți având sentimentul că prietenia lor e indestructibilă. Apoi Gură de Aur continuă:
— Nu trebuie să crezi că sunt cu desăvârșire orb și mi ai sacrificat astăzi puțin din somnul tău. Greu îmi vine să te las și să plec. N ai să mă uiți?
— Nu mi mai împovăra și nu ți mai împovăra inima! N am să te uit niciodată. Ai să te întorci, e rugămintea mea, te aștept. Dacă vreodată îți va merge rău, vino la mine sau cheamă mă. Cu bine, Gură de Aur, Domnul fie cu tine!
Se ridicase. Gură de Aur îl îmbrățișa. Cunoscând sfiala prietenului său față de gesturile tandre, nu l sărută, îi mângâie numai mâinile.
Se lăsase noaptea; Narcis închise chilia în urma sa și trecu dincolo, în biserică, sandalele sale răsunară pe dalele de piatră. Gură de Aur urmări cu ochi plini de dragoste silueta subțire, până se topi la capătul coridorului, ca o umbră, înghițită de bezna din ușa bisericii, absorbită, acaparată cu totul de exerciții, de îndatoriri, de virtuți. O, cât de ciudat, ce infinit de straniu și de încurcat era totul! Cât de ciudat și înfricoșător a mai fost și asta; să vină la prietenul său, cu inima încărcată până la revărsare, amețit de dragostea ce înflorea în el, tocmai la un ceas când acesta, cufundat în meditație, consumat de post și de veghe, își crucifica și își oferea jertfă tinerețea, inima, simțurile și se supunea celei mai severe școli a supunerii, numai și numai pentru a sluji spiritului, pentru a deveni, în întregime, minister verbi divini! Zăcuse acolo, obosit de moarte și stins, cu fața palidă și mâinile slăbite, cu înfățișarea unui mort și totuși acceptase îndată convorbirea cu prietenul său, îi vorbise clar și afectuos, își plecase urechea spre cel îndrăgostit, care mai amirosea încă a femeie și și sacrificase răgazul de odihnă, drămuit cu zgârcenie între două exerciții de penitență! Era straniu și minunat de frumos că exista și o astfel de iubire, altruistă, cu desăvârșire spiritualizată. Cât de deosebită era, față de dragostea lui de astăzi, de pe câmpul însorit, acest joc beat și fără de răspundere al simțurilor! Și totuși, amândouă erau iubire. Ah, și acum Narcis contenise să mai existe pentru el, după ce, în ultimul ceas, îi mai arătase încă o dată, atât de limpede, cât de totalmente deosebiți sunt ei doi. Narcis stătea acum în fața altarului, apăsându și pe piatră genunchii săi osteniți, pregătit și primenit sufletește pentru o noapte de rugăciune și contemplație, în care nu i erau îngăduite mai mult de două ore de odihnă și somn, vreme ce el, Gură de Aur fugea, pentru a o găsi, undeva sub copaci, pe Lise și pentru a repeta cu ea acele dulci jocuri, sălbatice! Narcis ar fi știut să spună câte ceva, demn de luat în seamă, despre acest subiect. Ei bine: el, Gură de Aur, nu era Narcis. Nu era de datoria lui să cerceteze aceste frumoase și înfiorătoare enigme și confuzii și să spună lucruri de seamă despre ele. Singura lui datorie era să meargă mai departe, pe nesigurele, pe neghioabele făgașuri menite lui Gură de Aur. N avea decât datoria de a se dărui și a iubi, atât pe prietenul din biserica nocturnă, cufundat în rugăciune, cât și pe femeia tânără, frumoasă, fierbinte, care l aștepta.
Pe când se strecura printre teii din curte și căuta ieșirea prin moară având inima răvășită de o sută de sentimente potrivnice, îi veni totuși să zâmbească deoarece își aduse deodată aminte de seara în care, odinioară, părăsise mănăstirea cu Konrad pe același drum ascuns, pentru „a merge în sat". Cât de emoționat și cuprins de spaimă nemărturisită pornise el atunci în mica excursie interzisă, iar azi pleca pentru totdeauna, umbla pe căi mult mai interzise și mai primejdioase și totuși nu simțea teamă, nu se gândea la fratele portar, la abate și la dascăli.
De data aceasta nu se aflau scânduri lângă pârâu, fu nevoit să treacă fără pod. Își scoase hainele și le aruncă pe malul celălalt, apoi trecu, gol, prin pârâul adânc și repede, cufundat până la piept în apa rece.
În vreme ce se îmbrăca dincolo, gândurile sale se întoarseră din nou la Narcis. Rușinându se, își dădea seama acum, cu mare limpezime, că la ceasul acesta nu face decât să împlinească ceea ce Narcis știuse dinainte și că se îndrepta spre țelul spre care fusese condus de prietenul său. Îl revedea, cu excesivă claritate, pe acel Narcis înțelept, puțin ironic, care l ascultase îndrugând atâtea neghiobii, pe acela, care, odată, la un ceas de răscruce, îi deschisese, atât de dureros ochii. Câteva din cuvintele rostite de Narcis atunci, le auzea acum din nou răspicat: „Tu dormi la sânul mamei, eu veghez în deșert. Tu visezi la fete, eu la băieți."
O clipă inima i se strânse, înfrigurată, se afla teribil de singur, acolo în noapte. În spatele lui era mănăstirea o patrie iluzorie numai, totuși îndrăgită, care îl ținuse atâta timp la sânul ei.
În același timp însă simți și celălalt adevăr: că de acum încolo nu mai avea în Narcis un conducător care să l avertizeze, care să știe totul mai bine, care să l trezească. Astăzi, simțea el, călcase pe un tărâm, unde își va găsi cărările singur, unde nici un Narcis nu l mai putea conduce. Se bucură că devenise conștient de aceasta; simțea apăsare și rușine privind astfel îndărăt, către vremea dependenței sale. Acum dobândise darul vederii, nu mai era nici copil, nici școlar. Și totuși – cât îi era de greu să și ia rămas bun! îi făcea bine s o știe. Să l știe acolo, îngenuncheat în biserică, să nu i poată da nimic, să nu l poată ajuta cu nimic, să nu mai fie nimic pentru el! Și să fie de acum încolo despărțit de el pentru lungă vreme, poate pentru totdeauna, să nu știe nimic despre, el, să nu i mai audă glasul, să nu i mai vadă ochii frumoși, nobili!
Se smulse din loc și înaintă pe drumeagul pietros. Când se depărtă cam o sută de pași de zidul mănăstirii, se opri, răsuflă adânc și imită cum putu mai bine țipătul cucuvelei. Îi răspunse un țipăt asemănător, de departe, din josul pârâului.
„Þipăm precum animalele, unul după altul", gândi el și și aduse aminte de ceasul de dragoste de după amiază; abia acum, își dădu seama de faptul că numai la urmă, după ce alintările se istoviseră, el și Lise schimbaseră câteva cuvinte și chiar și atunci, doar puține, lipsite de însemnătate. Cât de lungi convorbiri purtase cu Narcis! Dar acum pare se pășise într o lume unde nu se vorbea, unde oamenii se chemau unul pe altul, se momeau cu țipete de cucuvea, unde cuvintele nu aveau importanță. N avea nimic împotrivă, azi nu mai simțea nevoia nici de cuvinte, nici de gânduri, ci numai de Lise, numai de aceste mute, oarbe, simțiri și răscoliri, fără cuvinte, de această dizolvare plină de suspine.
Lise era aici, o și vedea ieșind din pădure și venindu i în întâmpinare. Întinse mâinile, pentru a o simți, îi cuprinse cu mâini gingașe, iscoditoare, capul, părul, gâtul, ceafa, trupul subțire, șoldurile rotunde. Petrecu un braț după mijlocul ei și merse cu ea, fără a vorbi, fără a întreba încotro. Ea călca fără șovăială, prin pădurea adormită, el se ostenea să țină pasul cu dânsa; asemenea unei vulpi sau unui jder, ea părea să vadă prin întuneric, călca fără să se lovească de ceva în cale, fără să se împiedice. El se lăsa călăuzit de ea în noapte, în pădure, pe meleagurile oarbe, tainice, fără cuvinte, fără gânduri. Nu se mai gândea la nimic, nici la mănăstirea pe care o părăsise, nici la Narcis.
În tăcere zoriră pe drumul întunecos al pădurii, călcând ba pe mușchiul moale ca o pernă, ba pe rădăcini tari și descărnate; când se arcuia deasupra lor, cerul senin printre coroane de arbori rare și înalte, când era beznă desăvârșită; crengile tufelor îl loveau peste față, lujere de mure îi agățau haina. Ea cunoștea locurile, și găsea lesne drumul, arareori se oprea, arareori șovăia. După o bună bucată de vreme ajunseră la niște pini solitari, crescuți la mare distanță unul de altul; cerul noptatic se deschidea până departe, pădurea se curma aici, o fâneață se întindea ospitalieră în fața lor, mirosea dulce a flori de câmp. Trecură printr o apă mică și domoală ; aici unde nu existau opreliști în cale era și mai multă liniște decât fusese în pădure: nici o tufă foșnitoare, nici un animal de noapte stârnit din culcușul lui, nici un trosnet de lemn uscat.
În dreptul unei clăi mari de fin, Lise se opri.
— Aici rămânem, zise ea.
Se așezară amândoi în fân, întâi respirând liniștiți și savurând odihna, cam obosiți amândoi. Se întinseră, ascultară tăcerea, simțeau cum li se usucă frunțile și cum fețele li se răcoresc, treptat. Gură de Aur ședea cuprins de o plăcută oboseală, își îndoi, în joacă, genunchii și i întinse iarăși, sorbea adânc în piept noaptea și parfumul finului și nu se gândea nici la trecut, nici la viitor. Încet încet se lăsa îmbiat și vrăjit de mireasma și de căldura iubitei, răspundea, când și când la mângâierile mâinilor ei și simțea, fericit, cum ea începe a se înfierbânta alături, lunecând treptat tot mai aproape de el. Nu, aici nu erau necesare nici cuvinte, nici gânduri. Simțea limpede tot ce era însemnat și frumos, puterea tinerească și simpla, sănătoasa frumusețe a trupului de femeie, îi simțea dogoarea și dorința; și mai simțea limpede că de astă dată ea vrea să fie iubită altminteri decât prima dată, că acum nu vrea să l seducă și să l învețe, ci să l afle năvalnic și doritor. În liniște lăsă curenții să l străbată, percepea cu fericire tăcutul jar care mocnea încet și viu în amândoi și care, întețindu se, prefăcu micul lor culcuș în miezul încins al întregii nopți mute.
Când se aplecă peste fața Lisei și începu să i sărute, în întuneric, buzele, zări deodată ochii și fruntea ei licărind într o lumină molcomă și urmări, plin de uimire», cum licărul răsare și crește repede. Înțelese și se întoarse: peste liziera neagră, întinsă a pădurii, răsărea luna. Văzu scurgându se, miraculoasă, lumina albă, molcomă, peste fruntea și obrajii femeii, peste gâtul rotund, strălucitor și zise încet, fermecat:
— Cât ești de frumoasă!
Ea surâse de parcă ar fi primit un dar, el o ridică pe jumătate, îi descheie rochia la gât, îi ajută s o scoată, parcă descojind o, până ce umerii și pieptul ei licăriră goale în lumina răcoroasă a lunii. Cu ochii și cu buzele cercetă, îmbătat, gingașele umbre, privind și sărutând; ea stătea ca vrăjită, nemișcată, cu privirea plecată, cu o expresie solemnă, de parcă și ei, abia în clipa aceasta, pentru prima dată, i s ar fi descoperit și revelat propria i frumusețe.



CAPITOLUL VII

În vreme ce peste câmpuri se lăsa răcoarea și luna urca de la un ceas la altul, îndrăgostiții se odihneau pe culcușul luminat de raze blânde, pierduți în jocurile lor, alunecând împreună în somn, în clipa trezirii, întorcându se iarăși unul spre celălalt, și aprinzându se, împletiți încă o dată unul cu altul, apoi adormind din nou. După ultima îmbrățișare zăceau vlăguiți, Lise se afundase adânc în fân și respira greu, Gură de Aur ședea pe spate, nemișcat, și privea încremenit cerul palid, bătut de lună; creștea în amândoi tristețea cea mare, din fața căreia evadară în somn. Dormiră adânc și deznădăjduit, cu lăcomie, de parcă ar fi fost pentru ultima oară, de parcă ar fi fost osândiți la o veghe eternă și în ceasurile acestea dinainte ar fi trebuit, să adape cu întreg somnul lumii.
La trezire, Gură de Aur o zări pe Lise ocupată să și orânduiască părul negru. O privi câtva timp, distrat și doar pe jumătate dezmeticit din somn.
— Te ai și trezit? întrebă el, până la urmă.
Ea se întoarse cu o tresărire către el, de parcă s ar fi speriat.
— Trebuie să plec acum, zise ea, cumva întristată și stingherită.
N am vrut să te trezesc.
— Iată, sunt treaz. Trebuie să și plecăm mai departe? Suntem doar liberi...
— Eu da, zise Lise. Locul tău e însă la mănăstire.
— Nu mai sunt la mănăstire, sunt cu tine, singur și fără țintă. Așa că merg cu tine, firește.
Ea își feri privirea.
— Gură de Aur, nu poți veni cu mine. Eu trebuie să mă întorc la bărbatul meu; o să mă bată, pentru că am lipsit astă noapte. Am să i spun că m am rătăcit. Dar mai mult ca sigur că el n o să mă creadă.
În clipa aceasta, Gură de Aur își aduse aminte că Narcis îi prezisese ce se va întâmpla. Va să zică, așa stăteau lucrurile.
Se sculă și i dădu mâna.
— M am înșelat, zise el, am gândit că noi doi vom rămâne împreună. Ai fi vrut, într adevăr, să mă lași să dorm, și să fugi, fără să ți iei rămas bun?
— Ah, am crezut c ai să te superi și poate ai să mă bați. Că bărbatul meu mă bate, ei da, așa e firesc să fie. Dar nu voiam să mă lovești și tu.
El îi reținu mâna.
— Lise, zise el, eu nu te voi bate nici astăzi, nici altădată. Nu vrei să mergi mai bine cu mine, în loc să te întorci la bărbatul tău, dacă el te chinuiește?
Ea se smuci din răsputeri, pentru a și elibera mâna.
— Nu, nu, nu, strigă ea cu voce plângăreață. Și cum simțea că inima o trage să plece de lângă dânsul și că prefera să primească loviturile celuilalt decât vorbele lui bune, Gură de Aur îi dădu drumul și atunci ea începu să plângă. Dar, în același timp, o rupse la fugă. Fugi, acoperindu și cu mâinile ochii plini de lacrimi. El nu mai zise nimic, privea numai în urma ei. Îi era milă, văzând o, cum zorea peste fânețele cosite, chemată, atrasă de o putere anume, o putere necunoscută, la care va trebui să cugete. Îi era milă de ea și întrucâtva și de el însuși; fiindcă de astă dată nu avusese noroc, așa se părea; ședea locului, părăsit, singur și cam nătâng. Între timp, însă, continuă să simtă oboseală și nevoie de somn, niciodată înainte nu fusese atât de stors de puteri. Mai târziu, va avea răgaz destul să fie nefericit. Așadar adormi din nou, fără zăbavă, și se trezi abia când îl încinse soarele, înălțat până aproape de crucea cerului.
Acum era într adevăr odihnit; se ridică repede, alergă Ia pârâu, se spălă și bău. Din ceasurile de dragoste ale nopții trecute, îi reveneau multe amintiri, îl învăluiau, asemenea miresmelor unor flori străine, multe imagini, splendide, multe senzații gingașe, iscate în ființa lui. Le căuta în gând, în vreme ce se așternu sprinten la drum, simțea totul încă o dată, gusta, mirosea și pipăia totul încă și încă o dată. Câte vise îi împlinise femeia oacheșă, străină, câți muguri adusese la înflorire, câtă curiozitate și cât dor domolise și câte altele, noi, trezise...
Iar în fața lui se întindeau câmpul și lunca, se întindeau pârloaga arsă și pădurea întunecoasă, undeva, dincolo de ele, puteau fi ogrăzi și mori, un sat, un oraș. Pentru întâia oară lumea i se așternea în față deschisă, așteptându l, gata să l primească, să i facă bine și să i pricinuiască dureri. Nu mai era școlarul care vede lumea prin fereastră, drumeția lui nu mai era o plimbare, care sfârșește, inevitabil, cu întoarcerea acasă. Lumea cea mare devenise acum realitate, el era o parte din ea, destinul său se afla ascuns într însa, cerul ei era și al lui, vremea ei era și a lui. Mic, în această lume mare, mic, asemenea unui iepure, unei gângănii, alerga, prin infinitatea ei albastră și verde. Aici nu l mai chema nici un clopot la deșteptare, la slujbă, la lecție, la masa de amiază.
O, cât era de flămând! O jumătate de pâine de orz, o strachină cu lapte, o supă de făină – ce amintiri miraculoase! Stomacul i se trezise ca un lup. Trecu pe lângă un lan de grâu, spicele erau pe jumătate pârguite, le dezghiocă cu degetele și dinții, zdrobi cu lăcomie semințele mici, lunecoase, culese mereu altele, își îndesă buzunarele cu spice. Găsi apoi alune, crude încă și sparse între dinți, cu poftă, cojile care trosneau; strânse și din ele provizii.
Ajunse apoi iarăși la pădure, o pădure de cetini, cu stejari și frasini pe alocuri, iar aici creșteau afine, o sumedenie, deci el făcu popas, mâncă și se răcori. Printre ierburile de pădure, subțiri și aspre, înfloreau campanule albastre, fluturi maronii, bătuți de soare, își luau zborul și dispăreau în zigzaguri capricioase. Într o pădure ca asta locuise sfânta Genoveva, povestea ei îi plăcuse dintotdeauna. O, cât de mult ar fi dorit s o întâlnească! Sau poate exista în pădure o sihăstrie, un pater bătrân, bărbos, într o peșteră sau într o colibă înjghebată din coji de copac. Sălășluiau, poate, în această pădure și cărbunari, bucuros le ar fi dat binețe. Puteau fi chiar și tâlhari, cu siguranță că lui nu i ar fi făcut nici un rău. Ar fi frumos să întâlnească oameni, orice fel de oameni. Dar știa, firește: se putea prea bine să și continue multă vreme drumul prin pădure, astăzi și mâine și încă multe alte zile, fără a întâlni pe cineva. Și trebuia să îndure și asta, dacă așa îi fusese scris. Nu avea voie să cugete prea mult, totul trebuia primit, așa cum venea.
Auzi cum ciocănea o ghionoaie și încercă, tiptil, să se apropie de ea; se strădui îndelung, până s o zărească, în sfârșit izbuti și câtva timp rămase locului nemișcat s o privească, așa cum stătea singuratică, lipită de trunchiul copacului, ciocănind și mișcându și sârguincios, capul, într o parte și în alta. Păcat că nu se putea vorbi cu păsările: ar fi fost frumos să strige ghionoaia, să i spună ceva prietenos și să afle poate câte ceva despre viața ei în copaci, despre truda și bucuriile ei. Oh, de am putea deveni altceva!
Își aduse aminte cum în ceasurile lui libere se îndeletnicise câteodată cu desenul, cum așternuse cu condeiul figuri pe tăblița de ardezie, flori, frunze, copaci, animale, capete de oameni. Adeseori, se jucase astfel, și uneori plămădise, după voința sa, asemenea unui mic Dumnezeu, creaturi mărunte, în cupa unei flori desenase ochi și o gură, dintr un smoc de frunze ce țâșneau pe o creangă, plăsmuise chipuri, unui copac îi schițase un cap. În timp ce se jucase astfel, adeseori fusese, vreme de un ceas, fericit și vrăjit, putuse el însuși vrăji, trăsese linii, neîncercând să ghicească, dacă desenul început va fi în cele din urmă o frunză de arbore, o gură de pește, o coadă de vulpe sau o sprânceană de om. „La fel ar trebui să fim în stare să devenim și noi altceva, gândi el, cum se transformaseră atunci liniile jucăușe, pe tăbliță!" Cu câtă plăcere ar fi devenit Gură de Aur o ghionoaie, pentru o zi, sau poate pentru o lună, ar fi locuit în vârfurile arborilor, ar fi alergat în sus, de a lungul trunchiurilor netede, ar fi ciugulit din coajă cu ciocul vânjos, proptindu se de nădejde în penele cozii, ar fi grăit în graiul ghionoaielor și ar fi scos bunătăți din crăpăturile scoarței. Loviturile ghionoaiei în lemnul sonor împrăștiau în aer sunete dulci și pline.
Multe animale întâlni Gură de Aur pe drumul său prin pădure. Întâlni câțiva iepuri, la apropierea lui ei țâșneau brusc din tufe, se uitau fix la el, se întorceau și o rupeau la goană, cu urechile culcate pe spinare și cu o pată deschisă sub coadă. Într un mic luminiș găsi un șarpe lung, acesta nu fugi, nu era un șarpe viu, ci numai pielea goală, o ridică și o privi, de a lungul spatelui avea un desen frumos brun cenușiu și soarele lumina prin el, era subțire, ca pânza de păianjen. Văzu mierle negre cu ciocuri galbene, priveau țintă printre pleoapele strânse din mărgelele rotunde ale ochilor negri și fricoși, și plecau în zbor razant, aproape de pământ. Măcăleandri și pițigoi erau mulți.
Într un loc, în pădure, se afla o groapă, o baltă plină cu apă verde, groasă, pe care alergau de zor ca nebunii pradă unui joc fără noimă, păianjeni cu picioare lungi, iar deasupra bălții zburau câteva libelule, cu aripi de un albastru foarte închis. Și o dată era târziu, aproape de seară văzu ceva, adică mai degrabă nu văzu decât frunziș agitat, răscolit, auzi sfărâmându se crengi și plescăind pământul ud și un animal mare abia întrezărit goni, cu vigoare năprasnică, prin desiș, rupându l, poate un cerb, poate o scroafă, nu știa. Multă vreme stătu locului, respirând ușurat după spaima pe care o trăsese, adânc tulburat încercă a ghici, cu auzul la pândă, făgașul pe care și l croia animalul, și continuă să asculte, și după ce liniștea învăluise de mult totul.
Nu găsi drum de ieșire din pădure, fu nevoit să înnopteze aici. În vreme ce și alese un culcuș și și clădi un pat din mușchi, încercă să și imagineze, ce s ar petrece dacă nu ar mai găsi niciodată drumul și ar trebui să rămână veșnic aici, în pădure. Își dădu seama că ar fi o mare nenorocire. La urma urmelor, ar fi cu putință să se hrănească numai cu boabe și, de asemenea să doarmă pe mușchi, în afară de asta, fără îndoială, ar reuși să și dureze o colibă, poate chiar să aprindă focul. Însă ar fi trist și de neîndurat să rămână mereu și mereu singur, să sălășluiască printre trunchiurile tăcute și adormite ale copacilor, și să trăiască printre viețuitoarele care fug de el și cu care nu poate vorbi, să nu întâlnească nici un om, să nu spună nimănui bună ziua și noapte bună, să nu mai poată privi chipuri și ochi, să nu mai vadă fete și femei, să nu mai simtă un sărut, să nu mai joace jocul tainic al buzelor și al trupurilor, o, ar fi de neînchipuit! Dacă asta i ar fi hărăzit, se gândi el, atunci ar încerca să devină un animal, urs sau cerb, chiar renunțând la mântuirea veșnică. Să fii un urs și să iubești o ursoaică nu ar fi rău, ar fi, cel puțin, mult mai bine decât să ți păstrezi rațiunea și graiul, și toate celelalte și avându le, să trăiești mai departe, singur și trist și neiubit.
De pe patul său de mușchi, înainte de a adormi, ascultă curios și temător multele, neînțelesele, misterioasele zgomote de noapte ale pădurii. Ele erau acum tovarășii săi, cu ele era nevoit să trăiască, să se obișnuiască, să se măsoare și să se împace; era acum în rând cu vulpile și cu căprioarele, cu brazii și cu molizii, cu ei trebuia să trăiască, cu ei să împartă aerul și soarele, laolaltă cu ei să aștepte ziua, laolaltă cu ei să flămânzească, la ei să fie în ospeție.
Apoi adormi și visă animale și oameni, visă că era urs și o devora, printre mângâieri pe Lise. În toiul nopții se trezi cu profundă spaimă, nu știa de ce, își simți inima teribil de înfricoșată și multă vreme rămase pe gânduri, tulburat. Își aduse aminte că ieri și astăzi se culcase fără rugăciunea de noapte. Se sculă, îngenunche lângă culcușul său și și rosti ruga de seară de două ori, pentru ieri și pentru astăzi. Peste puțin adormi iarăși.
Uimit privi de dimineață de jur împrejur, uitase unde se află. Teama de pădure începu acum să l părăsească, se lăsă în voia vieții de codru, cu încântare reînnoită având însă grijă să meargă drept înainte și potrivindu și calea după soare. Găsi o dată o porțiune de pădure, complet netedă, cu foarte puține tufe și desiș, iar pădurea însăși era alcătuită din brazi albi, foarte groși, bătrâni și drepți; după ce umblă câtva timp printre aceste coloane, ele începură să i amintească de coloanele bisericii mari din mănăstire, ale aceleiași biserici, în al cărei portal negru îl văzuse, dispărând nu de mult pe prietenul său Narcis – când anume? Să fi fost într adevăr numai cu două zile în urmă?
Abia după două zile și două nopți ieși din pădure. Cu bucurie recunoscu semnele vecinătății omenești: pământ lucrat, fâșii de ogoare cu secară și ovăz, fânețe prin care se vedea, ici colo câte o porțiune de cărare îngustă. Gură de Aur culese secară și o mestecă. Lanul îl privi prietenos după îndelungata sălbăticie a pădurii, totul părea că poartă pecetea omului și totul îi făgăduia tovărășie, cărăruia, ovăzul, florile de mentă trecute, albite. Va ajunge acum printre oameni. După un ceas ce trecu repede poposi în dreptul unui ogor, la marginea căruia se înălța o cruce, îngenunche și se rugă la picioarele ei. Ocolind o costișă de deal, se trezi deodată în fața unui tei umbros, ascultă, încântat, melodia unei fântâni a cărei apă curgea dintr o țeavă, într un jgheab, lung de lemn, bău apa rece, gustoasă și văzu cu bucurie câteva acoperișuri de paie, înălțându se deasupra unor tufe mari de soc, ale căror boabe se și înnegriseră. Dar mai profund decât toată această priveliște prietenoasă îl mișcă mugetul unei vaci, era plăcut, cald și domestic, asemenea unui salut și unei urări de bun venit.
Iscodind împrejurimea, se apropie de coliba dinspre care venise mugetul. În colbul din fața ușii ședea un băiețaș cu păr roșcat și ochi albaștri deschis, lângă el, pe jos, se afla o oală de lut plină cu apă, copilul frământa din praf și apă o cocă, picioarele sale desculțe erau mânjite de a binelea cu ea. Fericit și serios pritocea glodul umed cu mâinile, privea cum îi mustește printre degete, modela din el cocoloașe și pentru a l frământa și a i da formă, se mai folosea și de bărbie.
— Bună ziua, băiețaș, zise Gură de Aur, foarte prietenos. Dar când mititelul își ridică privirea și văzu un străin, rămase cu gura căscată, își strâmbă fața rotofeie și o tuli în patru labe pe ușă, scâncind. Gură de Aur îl urmă și ajunse în bucătărie; era atât de întunecoasă, încât venind din strălucirea intensă a amiezii, la început nu fu în stare să deslușească nimic. Pentru orice eventualitate, rosti un salut cuviincios și nu primi nici un răspuns; dar printre țipetele speriate ale copilului, se făcu auzită, cu încetul, o voce pițigăiată bătrânească, grăindu i puștiului, ogoindu l. În sfârșit, din întuneric se ridică, și se apropie o femeie mărunțică, o băbuță, care și feri cu o mână ochii și și înălță privirea către musafir.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, mamă, strigă Gură de Aur, și toți sfinții să ți blagoslovească fața, că i bună; de trei zile n am mai văzut obraz de om.
Băbuța îl privi nătâng, cu ochii slăbiți de bătrânețe.
— Ce vrei ? întrebă ea, nesigură.
Gură de Aur îi întinse mâna, apoi i o mângâie încet pe a ei.
— Vreau să ți dau binețe, bunicuțo, și să mă odihnesc puțin și să ți ajut s aprinzi focul. O bucată de pâine dacă vrei să mi dai, n o disprețuiesc, dar nici nu s zorit s o capăt.
Zări o laviță la perete, se așeză pe ea, în vreme ce bătrâna tăie o felie de pâine băiețașului, care se mai zgâia la străin, curios și încordat, gata și acum să izbucnească în orice clipă în plâns și s o tulească. Bătrâna tăie o a doua felie și i o dete lui Gură de Aur.
— Mulțumesc, zise el. Dumnezeu să te răsplătească.
— Þi e burta goală? întrebă femeia.
— E plină cu afine.
— Ei, atunci mănâncă. De unde vii?
— De la Mariabronn, din mănăstire.
— Ești popă?
— Nu, sunt elev. Călătoresc.
Ea îl privi mai în batjocură, mai în prostie și și clătină ușor capul, pe gâtul slăbănog și stafidit. Îl lăsă să mestece câteva îmbucături și l scoase pe mititel iarăși la soare. Apoi se întoarse curioasă, și l întrebă:
— Ai noutăți?
— Îl cunoști pe pater Anselmus?
— Nu. Ce i cu el ?
— E bolnav.
— Bolnav? Trage să moară?
— Nu știu. L au apucat picioarele. Nu poate să umble.
— Trage să moară?
— Nu știu, poate.
— Ei, n are decât să moară! Trebuie să fierb supa. Ajută mă să tai surcele.
Îi dădu un butuc de brad, uscat grijuliu pe vatră, și un cuțit. El tăie surcele, câte voi ea și urmări din priviri cum le așează bătrâna în cenușă, cum se pleacă deasupra lor, cum se ostenește și suflă până ce ele se aprind. Cu o ordine precisă, ea stivui lemnele, brad și fag, focul din vatra deschisă străluci voios, ea împinse în mijlocul flăcărilor ceaunul mare negru, prins de un lanț îmbâcsit de funingine, ce atârna din coșul sobei.
La porunca ei, Gură de Aur cară apă de la fântână, smântâni laptele din oală, șezu în penumbra afumată a odăii, privi jocul flăcărilor și pe deasupra lor, fața brăzdată, osoasă a bătrânei apărând și dispărând în licărul roșu; de alăturea, de după un perete de scândură, auzi cum scormonește și lovește vaca în iesle. Îi plăcea grozav. Teiul, fântâna, focul pâlpâind sub ceaun, sforăitul și mestecatul vacii, izbiturile ei surde în perete, încăperea semiobscură, cu masa și lavița, trebăluitul femeii mititele, bătrâne, toate i se părură frumoase și bune, miroseau a hrană și pace, a oameni și a căldură, a patrie. Mai erau acolo și două capre iar de la bătrână află că în dosul colibei aveau și o cocină de porc și că băbuța era bunica țăranului, străbunica băiețașului. Acesta se numea Kuno, din când în când venea înăuntru și chiar dacă nu scotea nici un cuvințel și continua să arunce priviri sperioase, totuși nu mai plângea.
Sosi țăranul, împreună cu femeia lui, și fură nespus de mirați să găsească un străin în casă. Þăranul fu gata să înceapă a ocărî, neîncrezător îl trase de braț pe tânăr, spre ușă, ca să i vadă fața la lumina zilei; apoi râse, îl bătu binevoitor pe umăr și l pofti la masă. Se așezară și fiecare își muie pâinea în strachina cu lapte comună, până ce pe fundul ei mai rămăseseră doar câteva linguri, iar țăranul le sorbi.
Gură de Aur întrebă dacă îi îngăduiau să stea la ei până a doua zi și să doarmă sub acoperișul lor. Nu, fu de părere bărbatul, nu ar fi loc, dar pretutindeni afară este fân destul, își va găsi el negreșit un culcuș.
Þăranca îl ținea pe mititel alăturea, nu se amesteca în vorbă, dar în timpul mesei, ochii ei curioși puseseră stăpânire pe străinul cel tânăr. Părul lui inelat și privirea o impresionaseră de la început, apoi îi descoperi cu plăcere și gâtul frumos, alb, mâinile distinse, cu pielea netedă și mișcările lor degajate, frumoase. Era un străin chipeș și ales, și atât de tânăr! Ceea ce o atrăgea însă în mod deosebit și o făcu să se îndrăgostească, fu vocea străinului, această voce de bărbat tânăr ce purta în ea o melodie ascunsă, radiind căldură, îmbiind cu o blândețe, care suna asemenea unei alintări. Ar fi stat oricât s o asculte.
După masă țăranul își găsi de treabă în grajd; Gură de Aur ieșise din casă, își spălase mâinile la fântână și ședea acum pe muchia scundă a puțului, răcorindu se și ascultând susurul apei. Ședea nehotărât; nu mai avea ce căuta aici, totuși îi părea rău că trebuie să plece. Tocmai atunci ieși din casă țăranca, ținea în mână o căldare, o așeză sub firul de apă, și așteptă să se umple. Cu glas scăzut, îi zise:
— Dacă deseară mai ești pe aici, am să ți aduc de mâncare. Uite, după ogorul acela mare cu orz, e fân, abia mâine l vor strânge. Ai să fii acolo?
Se uită la fața ei pistruiată, la brațele puternice, încordate ca să ridice căldarea, la ochii ei mari care l priveau senini și cu căldură. Îi zâmbi și încuviință din cap și în aceeași clipă ea porni îndărăt cu căldarea plină și dispăru în întunericul ușii. Cu un sentiment de gratitudine mai zăbovi locului, foarte mulțumit și ascultă clipocitul apei. Ceva mai târziu intră în casă, îl căută pe țăran, dădu mâna cu el și cu bunicuța și le mulțumi. În colibă mirosea a foc, a funingine și a lapte. Adineauri îi era încă adăpost și patrie, acum îi devenise iarăși un loc străin. Își luă rămas bun și ieși.
Dincolo de cele câteva colibe, găsi o capelă și în apropierea ei o pădurice frumoasă, cu un pâlc de stejari bătrâni, vânjoși, și printre ei un covor de iarbă măruntă. Rămase aici, la umbră, umblând de colo până colo, plimbându se printre trunchiurile groase. Ciudat lucru, cugetă el, cu femeile și cu dragostea; de fapt, ele nu aveau nevoie de cuvinte. Femeia folosise unul singur pentru a i indica locul întâlnirii, restul îi spusese fără cuvinte. Dar cu ce? Cu ochii da, și cu un sunet anume al glasului ei învăluit, și cu încă ceva, poate o mireasmă, o radiație imperceptibilă, gingașă, a pielii, după care femeile și bărbații sunt în stare să recunoască numaidecât, că se doresc unul pe altul. Totul era ciudat, precum o delicată limbă secretă, dar ce repede o învățase! Aștepta seara cu multă bucurie, era curios să afle cum va fi oare această femeie blondă, înaltă, ce fel de priviri și de sunete, ce fel de trup, de mișcări și de sărutări va avea – desigur, cu totul altele, deosebite de cele ale Lisei. Unde putea fi acum, Lise, cea cu părul negru și aspru, cu pielea brună, cu oftaturile scurte? O bătuse bărbatul ei? Se mai gândea oare la el? Găsise un nou amant, cum și el găsise astăzi o nouă femeie? Cât de repede se petreceau toate acestea, cum se ivea, pretutindeni în drum, norocul, cât de frumos și fierbinte era totul, și cât de straniu de trecător! Era un păcat, un adulter, nu de mult s ar fi lăsat mai de grabă ucis decât să comită păcatul acesta. Iar acum o și aștepta pe cea de a doua femeie, iar conștiința lui tăcea și era liniștită. Adică liniștită poate nu era, totuși; dar nu adulterul și voluptatea îi nelinișteau câteodată conștiința și i o împovărau. Era ceva de altă natură, ceva căruia el nu era în stare să i spună pe nume. Era sentimentul unei culpe nelegată de vreo faptă, o culpă cu care ai venit pe lume. Să fi fost ceea ce teologia numește păcat originar? Se prea poate. Da, viața însăși purta în sine ceva, asemănător unei culpe – altminteri de ce un om atât de curat și de înțelept ca Narcis, s ar fi supus penitențe, asemenea unui condamnat? Sau de ce o fi trebuind ca el însuși, Gură de Aur, să simtă undeva, în adâncul inimii, această culpă? Nu era oare fericit? Nu era tânăr și sănătos, nu era liber ca pasărea cerului? Nu l iubeau femeile? Nu era oare minunat să simtă că el, amantul, putea dărui femeii aceeași voluptate profundă, pe care o gusta și el? Prin urmare de ce nu era, totuși, pe deplin fericit? De ce putea pătrunde când și când, în fericirea lui, ca și în virtutea și înțelepciunea lui Narcis, această stranie durere, această frică surdă, această plângere a ceea ce este trecător? De ce era de atâtea ori nevoit să cadă pe gânduri, să și stoarcă mințile, deși știa bine că el nu este un cugetător?
În sfârșit, cu toate astea era minunat să trăiești! Culese din iarbă o floricică violetă, o ridică aproape de ochi, se uită în cupele mici, înguste, acolo șerpuiau vinișoare și pulsau, vii, mădulare mărunte, subțiri ca firul de păr; ca în poala unei femei sau ca în creierul unui cugetător, vibra și acolo viața, tremura și acolo voluptatea. O, de ce se știe atât de puțin? De ce nu se poate vorbi cu floarea aceasta? De fapt, nici măcar doi oameni nu și pot vorbi cu adevărat, pentru asta e nevoie de prietenie deosebită și deschidere. Nu, e un adevărat noroc că dragostea nu are nevoie de cuvinte; altminteri, s ar împotmoli cu totul în neînțelegeri și neghiobii. Ah, cum se frânsese privirea Lisei, pe jumătate ascunsă sub pleoape în revărsarea copleșitoare a voluptății și cum se zărea numai albul ochilor, sub genele ce tresăreau – nici cu zece mii de cuvinte savante sau poetice nu se putea exprima clipa aceea! Nimic, ah, absolut nimic nu se lăsa exprimat în nici un fel, nu se lăsa gândit în nici un fel – și totuși, simțeai în tine, mereu reînnoită, nevoia stăruitoare de a vorbi, impulsul veșnic de a gândi!
Privi frunzele micuței plante, cât de fermecător, ce neașteptat de înțelept erau orânduite în jurul tulpinii. Frumoase erau versurile lui Virgiliu, le iubea; dar Virgiliu avea și versuri care nu erau nici pe jumătate atât de limpezi și înțelepte, atât de frumoase și pline de sens, ca ordinea așezării în spirală a acestor frunzulițe, în susul tulpinii. Ce desfătare ar fi, ce noroc, ce faptă încântătoare, nobilă și plină de sens, dacă un om ar fi în stare să creeze o singură asemenea floare! Dar nimeni nu era în stare, nici un erou și nici un împărat, nici un papă și nici un sfânt.
Când soarele scăpată spre asfințit, se ridică și caută locul unde îl trimisese țăranca. Așteptă acolo. Era plăcut să aștepte astfel, și să știe că o femeie se află în drum spre el, purtând cu ea dragostea.
Ea veni, aducând un ștergar de in, în care legase o bucată mare de pâine și o felie de slănină. Îl deznodă și l așternu în fața lui.
— Pentru tine, zise ea. Mănâncă!
— Mai târziu, răspunse el, nu sunt flămând de pâine, sunt flămând de tine. O, arată mi ce mi ai adus frumos!
Multe frumuseți îi adusese ea, buze tari, setoase, dinți tari, scânteietori, brațe puternice, arse de soare, dar pe partea lor dinlăuntru, ca și pe gât, și mai în jos, pielea era albă și gingașă. Cuvinte știa puține, însă adânc, în gâtlej, cânta pe un ton dulce, îmbietor și când îi simți mâinile pe trupul ei, mâini atât de delicate, drăgăstoase și blânde, cum nu mai simțise niciodată, pielea i se înfiora, iar în gâtlej îi susură, parcă ar fi tors o pisică. Știa puține din jocurile dragostei, mai puține decât Lise, dar era minunat de puternică, îl strângea, de parcă ar fi vrut să i frângă grumazul. Dragostea ei era copilăroasă și lacomă, simplă și plină de vigoare, încă rușinoasă; Gură de Aur fu foarte fericit cu dânsa.
Ea plecă apoi, oftând, se smulse din loc cu greu, totuși nu mai putea să zăbovească.
Gură de Aur rămase singur, fericit, și în același timp trist. Abia într un târziu își aduse aminte de pâine, de slănină și mâncă de unul singur; se înnoptase de a binelea.



CAPITOLUL VIII

Trecuse multă vreme de când Gură de Aur călătorea, arareori rămânea două nopți la rând în același loc, pretutindeni dorit și fericit de femei, bronzat de soare, slăbit de drumeție și de mâncarea frugală. Multe femei se despărțiseră de el în zorii zilei și plecaseră, unele cu lacrimi în ochi și câteodată se gândise: „De ce nu rămâne oare nici una la mine? De ce, din moment ce mă iubesc și pentru o noapte de dragoste comit adulterul – de ce toate se întorc neîntârziat la bărbații lor, de la care, de cele mai multe ori trebuie să îndure chiar bătaie? Nici una nu l rugase cu tot dinadinsul să rămână, nici măcar una nu l rugase vreodată să o ia cu el, gata fiind, din dragoste, să împartă cu el bucuriile și nevoile drumeției. E adevărat, nici el nu îmbiase pe vreuna, nici uneia nu i împărtășise această dorință: când își cerceta inima, își dădea seama că libertatea îi este mai dragă și nu și amintea de nici o iubită de care să i mai fie dor în brațele următoarei. Și totuși, i se părea straniu și puțin întristător că pretutindeni dragostea părea atât de trecătoare, și cea a femeilor, și a lui însuși, că se sătura la fel de repede, precum se înflăcăra. Era bine astfel? Se întâmpla așa întotdeauna și pretutindeni? Sau era din vina lui, poate că el era în așa fel plămădit, că femeile îl doreau într adevăr și l găseau frumos, dar nu râvneau o însoțire cu el, afară de cea scurtă, fără de cuvinte, în fân sau pe patul de mușchi? Să fi fost din pricină că el își ducea viața călătorind iar pe oamenii așezați la casa lor traiul celor fără de căpătâi îi îngrozește? Sau ținea numai de el, de ființa lui, faptul că femeile îl doreau ca pe o păpușă frumoasă și l strângeau la piept, dar după aceea fugeau toate înapoi la bărbații lor, chiar dacă le aștepta bătaia? Nu știa.
Nu ostenea să învețe de la femei. Deși se simțea mai atras de fete, de cele tinere de tot, care încă nu avuseseră bărbat și încă nu știau nimic din ale dragostei, de ele era în stare să se îndrăgostească arzător; însă de cele mai multe ori fetele erau inaccesibile, ele, cele iubite, sfioase, prea bine păzite. Dar și de la femei învăța cu plăcere. Fiecare îi lăsa ceva amintire, un gest, un fel de a săruta, un joc deosebit, un fel anume de a se dărui sau a se apăra. Gură de Aur primea orice, era nesățios și gata la toate ca un copil, era dispus să accepte orice seducție; numai astfel devenea el însuși atât de seducător. Singură frumusețea lui nu ar fi fost de ajuns ca să atragă femeile către el cu atâta ușurință; era însă această fire de copil, această receptivitate deschisă, această nevinovăție plină de curiozitate a dorinței, disponibilitatea desăvârșită față de tot ce o femeie putea dori de la el. Fără să și dea seama, era pentru fiecare iubită exact cel pe care ea și l dorise și și i visase, pentru una gingaș și răbdător, pentru cealaltă iute și energic, când copilăros precum un băiat care abia acum cunoaște dragostea, când rafinat și cunoscător. Era gata de joc și de luptă, în stare să suspine și să râdă, plin de pudoare și impudic; nu dăruia unei femei decât ceea ce ea dorea și căuta într – însul. Or tocmai asta ghicea repede la el orice femeie cu simțurile treze, de asta devenea favoritul tuturor.
Iar el învăța. Nu învăță numai, în scurt timp, meșteșugurile și felurile iubirii și nu și însuși numai experiența multor iubite. Învăță, de asemenea, să vadă femeile în diversitatea lor, să le simtă, să le perceapă, să le adulmece: dobândi o ureche sensibilă la nuanțele oricărui glas și învăță a bănui fără greș, numai după sunetul glasului unor femei, felul și amploarea capacității lor de a iubi; contemplă, cu mereu reînnoită încântare, modurile nesfârșit de variate cum putea sta un cap pe un gât, cum se putea delimita o frunte de rădăcina părului, cum se putea mișca o rotulă. Învăță să deosebească în întuneric, cu ochii închiși, cu degete gingaș cercetătoare, un păr de femeie de altul, o piele și un puf de altul. Nu după mult timp începu să și dea seama, că poate tocmai aceasta era de fapt rostul drumeției sale, că poate din pricina aceasta era mânat de la o femeie la alta, pentru a învăța și a exersa cu tot mai mare finețe, tot mai divers și mai profund această aptitudine a cunoașterii și a deosebirii. Poate că aceasta era chemarea lui: să cunoască femeile și dragostea, într o mie de modalități și într o mie de deosebiri, până va atinge perfecțiunea precum unii muzicieni știu să cânte nu numai la un instrument, ci la trei, la patru, la multe. Nu știa, firește, la ce slujeau, unde duceau toate acestea; simțea doar că se află pe drumul său. Pesemne că era dotat satisfăcător pentru latină, și logică, dar avea un talent deosebit rar și uimitor pentru ele, în schimb pentru dragoste, pentru jocul cu femeile, da; aici învăța fără trudă, nu uita nimic, aici experiențele se adunau și se orânduiau de la sine.
Odată, după ce colindase astfel un an sau doi, Gură de Aur nimeri la curtea unui cavaler bogat, care avea două fete tinere, frumoase. Era toamnă timpurie, curând nopțile urmau să se răcorească; în toamna și în iarna trecută îndurase frigul, se gândea nu fără griji la lunile ce aveau să vină, pe timp de iarnă drumeția era trudnică, întrebă de mâncare și de un adăpost pentru noapte. Fu primit după cuviință, iar când cavalerul află că străinul studiase și știa grecește, îl pofti să treacă de la masa slujitorilor la a sa, tratându l aproape ca pe cineva egal în rang. Cele două fiice țineau privirile plecate, cea mai mare avea optsprezece ani, cea mai mică abia șaisprezece, Lydia și Julie.
A doua zi Gură de Aur voi să pornească mai departe. Nu exista nici o speranță de a câștiga pe vreuna din frumoasele domnișoare blonde, iar alte femei, de dragul cărora ar fi putut rămâne, nu se aflau prin preajmă. Dar iată că, după gustarea de dimineață, cavalerul îl luă deoparte și l conduse într o cameră pe care și o amenajase în scopuri deosebite. Modest, bărbatul cu tâmplele cărunte îi vorbi tânărului despre slăbiciunea lui pentru cărturărie și cărți, îi arătă un sipet, plin de scrieri pe care le adunase, îi mai arătă un pupitru de scris, pe care și l construise și o provizie de hârtie și pergament din cele mai frumoase. Acest cavaler pios, avea să afle Gură de Aur mai târziu, încetul cu încetul, frecventase în tinerețea lui școli, dar apoi se dedicase în întregime vieții de războinic și celei lumești, până ce, în timpul unei boli grave, un avertisment divin îl hotărî să pornească în pelerinaj și să se căiască de păcatele sale din tinerețe. Ajunsese la Roma și chiar până la Constantinopol, la întoarcere îl găsise pe tatăl său mort și casa pustie, se stabilise aici, se însurase, își pierduse soția, își crescuse fetele iar acum, în pragul bătrâneții, se așezase și se apucase să scrie o amănunțită dare de seamă a pelerinajului său de odinioară. Terminase mai multe capitole, dar – precum îi mărturisi tânărului – latineasca lui era destul de mediocră și l împiedica la fiecare pas. Așadar, îi oferi lui Gură de Aur un rând de haine noi și adăpost, fără plată, dacă ar fi dispus să corecteze și să transcrie pe curat ce scrisese până acum și să l ajute la continuarea lucrării.
Era toamnă, Gură de Aur știa ce înseamnă asta pentru un drumeț. Straiele noi erau și ele binevenite. Mai presus de toate însă îi surâse perspectiva de a rămâne o vreme sub același acoperiș cu cele două surori frumoase. Spuse da, fără să stea mult pe gânduri. După câteva zile, menajera fu pusă să deschidă dulapul cu postavuri, se găsi un postav cafeniu frumos, și comandă din el un costum și o bonetă pentru Gură de Aur. Ce i drept, cavalerul se gândise la o haină neagră, un soi de veșmânt de magistru, dar musafirul său nici nu voi să audă, reuși să l convingă și astfel, până la urmă se alese cu această îmbrăcăminte drăguță, pe jumătate de paj, pe jumătate de vânător, care i venea foarte bine.
Nici cu latina lucrurile nu mergeau rău. Revăzură împreună cele scrise până acum și Gură de Aur corectă nu numai numeroasele cuvinte inexacte sau greșite, ci pe alocuri drese și frazele scurte, neajutorate ale cavalerului, compunând frumoase perioade latinești, cu o construcție solidă și o consecutio temporum impecabilă. Cavalerul era încântat, nu se zgârcea cu laudele. În fiecare zi petreceau cel puțin două ceasuri cu lucrul.
La castel – de fapt era o curte țărănească largă, protejată de un zid de apărare – Gură de Aur găsi multe feluri de a și petrece vremea. Participă la vânătoare și învăță de la vânătorul Heinrich să tragă cu arbaleta, se împrieteni cu câinii și avea voie să călărească oricând poftea. Rareori era văzut singur; fie că vorbea cu un câine, sau cu un cal, fie cu Heinrich sau cu Lea, menajera, o bătrână grasă, cu voce de bărbat și cu multă aplecare spre glumă și râs, cu băiatul de la câini sau cu un păstor. Cu nevasta morarului, din vecinătate, ar fi fost ușor de înnodat o legătură, dar se reținu, făcând pe neștiutorul.
Cele două fiice ale cavalerului îl fermecau. Cea mică era mai frumoasă, dar în același timp atât de năzuroasă, încât abia schimba câte un cuvânt cu Gură de Aur. El le întâmpina pe amândouă cu cea mai mare considerație și politețe, dar amândouă percepeau prezența lui ca o permanentă tentativă de cucerire. Mezina se închise complet, încăpățânată în timiditatea ei. Cea mai mare, Lydia, găsi în schimburile de cuvinte cu el un ton special, tratându l pe jumătate respectuos, pe jumătate în bătaie de joc, ca pe o ciudată dihanie de cărturar, îi punea multe întrebări curioase, interesându se de viața de mănăstire, dar vădind mereu față de el o nuanță de ironie, ceva din superioritatea unei doamne. El acceptă totul, o trată pe Lydia ca pe o doamnă, pe Julie ca pe o călugăriță mică și când reușea să rețină fetele prin conversație, mai îndelung, la masă, după cină, sau când Lydia intra în vorbă cu el prin curte sau în grădină, și și îngăduia să I tachineze, era mulțumit, simțea că lucrurile nu stau pe loc.
În toamna aceea până târziu frasinii înalți din curte, își păstrară frunzele, până târziu se mai găsiră în grădină flori de ochiul boului și de trandafir. Iată însă că într o zi sosi în vizită un vecin de moșie cu nevasta lui, însoțit de un rândaș de cai; veniseră călare, blândețea zilei îi ispitise la o plimbare neobișnuit de lungă, așa ajunseseră până aici și acum cereau adăpost pentru o noapte. Fură primiți foarte cuviincios și fără zăbavă, patul lui Gură de Aur fu mutat din odaia de musafiri în cea de scris, iar încăperea primenită pentru găzduirea oaspeților se tăiară câteva găini și se trimise la moară, după pește. Gură de Aur participă cu încântare la emoțiile pregătirilor sărbătorești și simți imediat că doamna cea străină îl privea cu luare aminte. Și îndată ce vocea ei, și ceva din privire, îl făcură să i ghicească simpatia și dorința, observă cu încordare sporită, cum Lydia se schimbă, cum devine tăcută și închisă, cum începe să i urmărească din ochi pe el și pe soția vecinului. Când, în timpul festinului, piciorul doamnei începu să se joace sub masă cu piciorul lui, pe Gură de Aur nu l încântă numai jocul în sine, ci și mai mult tensiunea sumbră, tăcută, cu care Lydia observă jocul cu ochi curioși și învăpăiați. Până la urmă lăsă dinadins să i scape un cuțit pe jos, se aplecă pentru a l ridica de sub masă, și și trecu, mângâietor, mâna peste piciorul și gamba doamnei; o văzu pe Lydia cum pălește și și mușcă buzele, și continuă să povestească anecdote mănăstirești, simțind că străina ascultă cu dăruire, mai puțin poveștile propriu zise, cât mai mult glasul său învăluitor. Și ceilalți îl ascultau, mentorul său cu bunăvoință, musafirul cu fața imobilă, dar sensibil și el la focul care ardea în tânărul comesean. Lydia nu l mai auzise vreodată vorbind astfel, Gură de Aur înflorise, văzduhul era încărcat de voluptate, ochii lui scăpărau, glasul îi vibra de fericire, ca și cum ar fi implorat dragostea. Cele trei femei simțeau asta, fiecare altminteri, micuța Julie cu violentă împotrivire și adversitate, nevasta cavalerului cu radioasă satisfacție, Lydia cu o dureroasă tălăzuire a inimii, în care se amestecau o dorință arzătoare, o apărare sfioasă și o gelozie aprinsă, care îi crispa trăsăturile și i încinse privirea. Gură de Aur simțea toate aceste talazuri, ele se revărsau spre el asemenea unor răspunsuri tainice la chemările lui ispititoare, asemenea unor păsări zburau împrejurul lui gândurile de dragoste, cele ce se dăruiau, cele ce se împotriveau, cele ce se luptau între ele.
După cină, Julie se retrase, se lăsase de mult noaptea, părăsi foișorul, glacial, ca o călugăriță mică, ducând lumânarea într un sfeșnic de lut. Ceilalți mai zăboviră un ceas, și în timp ce amândoi bărbații vorbeau despre recoltă, despre episcop și despre împărat, Lydia asculta, îmbujorată, cum între Gură de Aur și musafiri se înfiripa o flecăreală oarecare, despre mai nimic, prin a cărui urzeală rară se țesea însă, o rețea deasă, dulce, plămădită din aluzii, priviri, accente, mici gesturi, fiecare supraîncărcat de semnificații, supraîncălzit de dogoare. Fata percepea această atmosferă cu voluptate și cu oroare totodată, iar când vedea sau bănuia că genunchiul lui Gură de Aur îl atinge pe sub masă, pe cel al străinei, simțea atingerea parcă pe propriul ei trup, și tresărea. Apoi nu reuși să adoarmă și jumătate de noapte stătu la pândă cu inima bătând să se spargă, convinsă că cei doi se vor întâlni. Trăi în imaginație ceea ce le era interzis celor doi; îi vedea aievea îmbrățișându se, le auzea sărutările, tremurând de emoție, în vreme ce se temea și dorea în același timp ca îndrăgostiții să fie surprinși de cavalerul înșelat iar acesta să i înfigă pumnalul în inimă ticălosului Gură de Aur.
A doua zi cerul era acoperit, sufla un vânt umed și oaspetele, refuzând invitația de a și prelungi șederea, insistă să pornească neîntârziat. Lydia asistă la plecare, stătu lângă oaspeți când încălecară, le strânse mâinile și rosti cuvintele de salut, dar nu și dădu seama de nimic din ce făcea și spunea, toate simțurile ei se concentraseră în privirea cu care urmărea cum la urcarea în șea nevasta cavalerului își așează piciorul în mâinile pe care i le oferea Gură de Aur și cum dreapta lui, lată și viguroasă, se încleștează în jurul pantofului, cuprinzând o clipă piciorul ei.
Străinii plecaseră călare. Gură de Aur trebui să se ducă în camera de scris, și să lucreze. După o jumătate de ceas auzi jos în curte glasul poruncitor al Lydiei, auzi cum se scoate un cal din grajd, stăpânul se apropie de fereastră și se uită afară, zâmbind și dând din cap, apoi amândoi priviră în urma Lydiei, care părăsea, călare, curtea. În dimineața aceasta progresară mai încet cu scrisul în latinește. Gură de Aur era distrat; prietenos, stăpânul său îi dădu drumul mai devreme decât în alte dăți.
Neobservat Gură de Aur se strecură cu calul afară din curte, călări împotriva vântului rece și umed de toamnă, înainta în peisajul decolorat și îndemnând calul la un trap din ce în ce mai susținut, simți cum se încălzește animalul sub el și cum începe a se încinge și propriul lui sânge. Străbătu miriști și pământuri nedesțelenite, tufărișuri și mocirle năpădite de brădișor și de rogoz, călări, respirând lacom, prin ziua cenușie, trecu prin vâlcele cu arini, prin crânguri de molizi ce musteau de glod și peste lunci brumate, pustii.
Pe o coamă înaltă de deal, profilându se limpede pe cerul cenușiu deschis, înnorat, descoperi silueta Lydiei, ședea semeață pe cal, înaintând în trap lent. Goni spre dânsa; dar când băgă ea de seamă că e urmărită, ea dădu pinteni calului și fugi de el. Ba dispărea, ba se ivea din nou, cu părul fluturând. O gonea ca pe un vânat, inima lui râdea, își îndemna calul, cu strigăte scurte, gingașe, deslușea din zbor, cu ochi încântați, reperele peisajului, câmpurile tupilate, păduricea de arini, cetele de arțari, malurile noroioase ale bălților, și își întorcea mereu privirea spre ținta din fața lui, frumoasa care fugea. Curând o ajunse.
Când Lydia îl simți aproape, renunță la fugă și și struni bidiviul la pas. Nu se întoarse spre urmăritorul ei. Mândră, aparent indiferentă, călări înainte, de parcă nu s ar fi petrecut nimic, de parcă ar fi fost singură. El își conduse calul alături de al ei, cei doi cai călcau acum liniștiți, aproape atingându se, dar și animalele, și călăreții erau încinși de goană.
— Lydia! chemă el, încet.
Nu primi nici un răspuns.
— Lydia!
Ea rămase mută.
— Cât de frumoasă priveliște, Lydia, să te văd de departe, călărind, părul zbura în urma ta ca un fulger auriu! Cât a fost de frumos! Ah, ce minunat că ai fugit de mine! Abia acum mi am dat seama că mă iubești puțin. Nu știam, aseară mă îndoiam încă. Abia când ai încercat să fugi de mine, am înțeles dintr o dată. Iubito, frumoasa mea, trebuie să fii obosită, hai să descălecăm!
Descălecă iute și apucă, în aceeași clipă, căpăstrul calului ei, ca nu cumva să mai încerce încă o dată să fugă. Ea își aplecă fața spre el, albă ca varul și când o trase din șa, izbucni în plâns. Atent, o conduse câțiva pași, o lăsă să se așeze pe iarba veștedă și îngenunche alături. Stând acolo, în iarbă, ea luptă împotriva sughițurilor de plâns, luptă cu nădejde și izbuti să le stăpânească.
— Oh, ești atât de rău! începu ea, când fu în stare să vorbească. Abia izbutea să închege cuvintele.
— Sunt chiar atât de rău?
— Ești un seducător, Gură de Aur. Vreau să uit ce mi ai spus adineauri, au fost cuvinte nerușinate, nu se cuvine să vorbești cu mine astfel. Cum de poți crede că te aș iubi? Hai să uităm toate astea! Dar cum să uit ce am fost nevoită să văd ieri seara?
— Ieri seara? Dar de fapt ce ai văzut?
— Ah, nu te mai preface, nu mai minți! A fost îngrozitor și nerușinat, cum o făceai pe galantul, în văzul meu, în fața acelei femei. N ai pic de rușine? Chiar și piciorul i l ai mângâiat sub masă, sub masa noastră! în fața mea, sub ochii mei ! Și acum vii, îndată după plecarea ei, și te ții după mine ! Într adevăr, tu nu știi ce înseamnă rușinea ?
Gură de Aur regretase imediat cuvintele pe care i le spusese înainte de a descăleca. Cât de prost fusese! De cuvinte ne putem lipsi în dragoste, ar fi trebuit să tacă.
Nu mai spuse nimic. Îngenunche alături de dânsa și cum ea îl privea, atât de frumoasă și de nefericită, se molipsi de suferința ei; simți și el că era într adevăr motiv de plâns. Dar în ciuda a ce spusese Lydia, citea, totuși, dragoste în ochii fetei, chiar și durerea de pe buzele care i tremurau tot dragoste era. Dădea mai multă crezare ochilor decât cuvintelor.
Însă ea așteptase un răspuns. Cum răspunsul nu venea, Lydia își înăspri și mai mult buzele, îl privi cu ochii încă puțin înlăcrimați, și repetă:
— Þie, într adevăr nu ți e rușine?
— Iartă mă, zise el umil, vorbim despre lucruri care n ar trebui să se vorbească. E vina mea, iartă mă! Mă întrebi, dacă nu mi e rușine. Da, sigur că mi e rușine. Dar mi ești dragă, și dragostea nu știe de rușine. Nu fi supărată!
Părea că nu aude. Ședea și și ținea mai departe buzele strânse a amărăciune, privind pe lângă el, departe, în zare, de parcă ar fi fost singură. Niciodată Gură de Aur, nu mai fusese într o asemenea situație. Cuvintele erau de vină.
Cu un gest molcom își așeză fața pe genunchiul ei și în aceeași clipă atingerea îl reconforta. Totuși se simțea încă pierdut și trist, iar Lydia, la rândul ei, părea și ea mereu tristă, ședea nemișcată, tăcea și privea spre depărtări. Câtă confuzie, câtă tristețe! Dar genunchiul accepta, prietenos, alipirea obrazului său, nu l respingea. Fața lui, cu ochii închiși întârzia, pe genunchiul ei, întipărind în sine încetul cu încetul linia nobilă, alungită a acestuia. Gură de Aur descoperea cu bucurie și emoție, în gând, cât de bine se potrivea acest genunchi, prin forma sa elegantă și tinerească, cu unghiile ei lungi, frumoase, delicat bombate. Se lipea recunoscător de genunchiul acesta, lăsându și obrazul și gura să i grăiască.
Apoi simți cum mâna ei poposește, sfioasă și ușoară ca o pasăre, pe părul lui. Dulce mână, simți el, iar ea îi mângâie, încet și copilăros, părul. Privise de multe ori această mână cu atenție și cu admirație, o cunoștea aproape la fel de bine ca pe a sa, degetele lungi, subțiri, cu movilițele alungite, frumos bombate, ale unghiilor roze. Acum degetele lungi și subțiri grăiau cu timiditate buclelor sale. Graiul lor era copilăros și temător, dar era graiul iubirii. Plin de gratitudine își lipi capul de mâna ei, îi pipăi palma cu ceafa și cu obrajii.
Atunci ea zise:
— E timpul să plecăm.
El își săltă capul și o privi cu gingășie, îi sărută blând degetele subțiri.
— Te rog, scoală te, zise ea, trebuie să ne întoarcem acasă.
El ascultă neîntârziat, se sculară, încălecară, porniră.
Inima lui Gură de Aur era plină de fericire. Cât era de frumoasă Lydia, ce copilăros de curată și de gingașă! Nici nu o sărutase încă, și totuși era atât de îmbogățit, atât de plin de dânsa. Călăriră repede, și abia la întoarcere, chiar în marginea curții, ea se sperie și zise:
— N ar fi trebuit să sosim împreună! Cât de proști suntem! Iar în ultima clipă, când descălecau, iar un rândaș de la grajduri se apropia, alergând, ea îi suflă în ureche repede și fierbinte:
— Spune mi dacă noaptea trecută ai fost la femeia aceea!
El își scutură de mai multe ori capul și se apucă să scoată căpăstrul calului.
După amiază, când tatăl ei nu mai era acolo, ea apăru în camera de scris:
— E chiar adevărat? nu întârzie să întrebe pasionată, și el ghici imediat la ce se gândește.
— Atunci de ce te ai jucat cu dânsa, atât de îngrozitor, și ai făcut o să se îndrăgostească?
— Te ținteam pe tine, zise el. Crede mă, mi ar fi fost de o mie de ori mai drag să mângâi piciorul tău, decât pe al ei. Dar piciorul tău nu s a apropiat niciodată de mine sub masă, și nu m a întrebat dacă te iubesc.
— Într adevăr, mă iubești, Gură de Aur?
— O, da!
— Dar la ce o să ducă asta?
— Nu știu, Lydia. Nici nu mi pasă. Mă simt fericit că te iubesc – la ce o să ducă, nu mă gândesc. Mă bucur când te văd călărind și când îți aud glasul, și când degetele tale îmi mângâie părul. Mă voi bucura când îmi va fi îngăduit să te sărut.
— Doar mireasa ți e îngăduit să o săruți, Gură de Aur. Nu te ai gândit niciodată la asta?
— Nu, nu m am gândit niciodată. La ce bun? Știi tot atât de bine ca și mine că nu poți deveni mireasa mea.
— Așa este. Și pentru că tu nu poți să devii bărbatul meu și să rămâi lângă mine pentru totdeauna, a fost cât se poate de nedrept din partea ta să mi vorbești de dragoste. Ai crezut că m ai putea seduce?
— N am crezut și nu m am gândit la nimic, Lydia, în general gândesc mult mai puțin decât ți se pare. Eu nu doresc decât să mă săruți o dată. Vorbim atât de mult. Îndrăgostiții nu fac așa. Cred că tu nu mă iubești.
— Azi dimineață ai spus contrariul.
— Și tu ai făcut contrariul!
— Eu? Ce vrei să spui?
— Întâi ai fugit din fața mea, când m ai văzut apropiindu mă. Atunci am crezut că ți sunt drag. Apoi ți a venit să plângi și am crezut c o faci pentru că mă iubești. Apoi capul meu a stat pe genunchiul tău și tu m ai mângâiat și am crezut că o faci din dragoste. Dar acum nu mi dai nici un semn de iubire.
— Eu nu sunt ca femeia al cărei picior l ai mângâiat ieri. Pari obișnuit cu asemenea femei.
— Nu, slavă Domnului, ești mult mai frumoasă și mai delicată ca ea.
— Nu despre asta vorbesc.
— O, dar așa este. Știi oare cât ești de frumoasă?
— Am oglindă.
— Þi ai privit vreodată fruntea în oglindă, Lydia? Și apoi umerii și unghiile și genunchii? Și ai văzut cum seamănă între ele, și cum se armonizează una cu alta, cum au aceeași formă toate, o formă prelungă, zveltă, fermă și foarte subțire? Ai văzut?
— Cum vorbești! De fapt, n am văzut niciodată, dar acum, când mi o spui, îmi dau seama la ce te gândești. Ascultă, ești totuși un seducător, încerci să mă faci încrezută.
— Îmi pare rău că nu izbutesc nicicum să ți fiu pe plac. Dar de ce m aș strădui să te fac încrezută? Ești frumoasă și aș vrea să ți arăt recunoștința mea pentru asta. Mă silești să ți o spun cu vorbe; ți aș putea o spune de o mie de ori mai bine altminteri. Cu vorbele nu ți pot da nimic! Și cu vorbe nu pot învăța nimic de la tine nici tu de la mine.
— Dar ce să învăț eu de la tine?
— Eu de la tine, Lydia, și tu de la mine. Dar tu nu vrei. Tu vrei să l iubești numai pe acela, căruia îi vei deveni mireasă. Va râde când va vedea că nu ai învățat nimic, nici măcar să săruți.
— Așa, va să zică vrei să mă instruiești în materie de sărutat, magistre?
El îi zâmbi. Chiar dacă vorbele nu i erau pe plac, în dosul flecărelii pripite și prefăcute simțea, totuși, cum fecioria ei era cuprinsă de voluptate și cum Lydia se apăra, speriată.
Nu i mai dădu nici un răspuns. Îi zâmbi, îi prinse cu ochii privirea neliniștită și i o ținu prizonieră și, în vreme ce ea, nu fără să reziste, cedă farmecului, își apropie încet fața de a ei, până ce buzele lor se atinseră. Ii dezmierdă ușor gura, ea îi răspunse cu un mic sărut de copil și când el nu i mai dădu drumul, buzele ei se desfăcură, ca într o dureroasă mirare. Ispitind o blând, urmări gura ei, care încerca să fugă, o făcu să i vină din nou, șovăielnică, în întâmpinare și astfel, fără constrângere, o învăță pe fata stăpânită de vrajă, să ia și să primească sărutul, până ce, epuizată, își îngropa fața în umărul lui. O lăsă să se odihnească, îi adulmecă fericit părul blond și des, îi murmură la ureche vorbe gingașe și liniștitoare, și și aduse aminte cum odinioară pe când era numai un școlar neștiutor, fusese inițiat în această taină de țiganca Lise. Cât de negru fusese părul ei, cât de brună pielea, ce puternic dogorise soarele și cum mirosea pojarnița veștedă! Și cât de departe era acum întâmplarea aceea, din ce depărtări fulgera spre el! Atât de repede se veștejea tot ce abia înflorise!
Încet Lydia își înălță fruntea, chipul ei nu mai era același, ochii ei drăgăstoși îl priveau serioși și mari. Lasă mă să plec, Gură de Aur, zise ea. Am stat prea multă vreme cu tine. O, tu, tu, iubitul meu!
În fiece zi se întâlniră pentru câte un ceas al lor ascuns și Gură de Aur se lăsă condus în toate de cea îndrăgostită, această dragoste de fată îl mișca și îl fericea ca un miracol. Câteodată vreme de o oră întreagă ea nu voia, decât să i țină mâinile într ale ei, și să se uite în ochii lui luându și apoi rămas bun, cu un sărut de copil. Altădată, săruta dăruită și nesățioasă, dar nu răbda nici o atingere. Odată, roșind adânc și înfrângându se, în dorința de a i face o mare bucurie, îl lăsă să i vadă unul din sâni cu sfială ea scoase micul fruct alb din rochie; iar după ce el așezat în genunchi, îl sărută, ea îl ascunse din nou, grijulie, îmbujorată până la gât. Mai și vorbeau, însă într un fel nou, nu ca în prima zi; își inventau unul altuia nume, ea îi povestea cu plăcere despre copilăria ei, despre vise și jocuri. Adesea fata vorbea despre faptul că dragostea lor era nedreaptă, pentru că el nu o putea lua în căsătorie; pomenea toate acestea cu tristețe și resemnare și și împodobea dragostea cu taina acestei tristeți, asemenea unui văl negru.
Pentru prima oară, Gură de Aur se simțea nu numai dorit de o femeie, ci și iubit.
Lydia zise odată.
— Ești atât de drăguț și de vesel. Dar, adânc, în ochii tăi, nu i veselie, e numai jale; de parcă ochii tăi ar ști că nu există fericire și că, nu putem păstra prea mult ceea ce e frumos și drag. Ai ochii cei mai frumoși ce pot exista și cei mai triști. Cred că sunt așa, pentru că tu nu ai un cămin. Ai venit la mine din pădure și cândva ai să pleci iarăși, ai să dormi pe mușchi și ai să colinzi lumea. Dar unde i oare căminul meu? Dacă tu pleci, mai am, ce i drept, un tată și o soră și mai am o odaie și o fereastră, unde pot ședea gândindu mă la tine; dar voi fi dezrădăcinată pentru totdeauna.
El o lăsa să vorbească, uneori zâmbea, ascultând o, uneori se întrista. N o consola niciodată cu vorbe, ci numai cu mângâieri blânde, numai strângându i capul la piept și murmurând sunete de vrajă fără sens, precum șușotesc doicile pruncilor când plâng. Odată Lydia zise:
— Aș vrea să știu, Gură de Aur ce se va întâmpla cu tine în viitor, adeseori stau și mă gândesc. Nu vei avea o viață obișnuită, nici una ușoară. Ah, de ți ar merge bine! Câteodată mă gândesc că ar trebui să devii poet, unul dintre cei ce au viziuni și vise și le exprimă atât de frumos. Vei hoinări prin toată lumea și toate femeile te vor iubi și, totuși, vei rămâne singur. Mai bine întoarce te la mănăstire, la prietenul tău, despre care mi ai povestit atâtea! Am să mă rog pentru tine, ca să nu trebuiască să mori cândva, singur, în pădure!
Asemenea lucruri era în stare să spună profund serioasă, cu ochii pierduți. Însă pe urmă călărea iarăși cu el, râzând, peste câmpurile tomnatice sau îi dădea ghicitori glumețe de dezlegat sau azvârlea spre el crenguțe veștede și ghinde strălucitoare.
Odată Gură de Aur stătea în odaia lui, întins pe pat și aștepta să i vină somnul. Inima îi era grea, într un fel minunat și dureros în același timp, îi bătea în piept greu și cu putere, peste măsură de încărcată de dragoste, de tristețe, de dezorientare. Auzea cum vântul de noiembrie zgâlțâia acoperișul; se obișnuise să stea astfel mult timp înainte de a adormi somnul se lăsa așteptat. Rosti încet, precum obișnuia în fiecare seară, un imn marianic, lăsându se pătruns de el:

Tota pulchra es, Maria,
et macula originalis non est in te.
Tu laetitia Israel,
tu advocata peccatorum!

Cântecul picura, cu blânda sa melodie, în sufletul său, dar în același timp afară cânta vântul, cânta despre neliniști și drumeții, despre pădure, despre toamnă, despre viața celor hoinari. Se gândea la Lydia, se gândea la Narcis și la mama lui, inima neostoită îi era plină și grea.
Tresări și se uită, neputând să și creadă ochilor: ușa odăii se deschisese, în întuneric pătrunse o făptură învăluită într o cămașă albă, lungă, Lydia intră, fără un sunet, călcând cu picioarele goale pe dalele de piatră, închise încet ușa și se așeză pe marginea culcușului său.
— Lydia, șopti el, căprioara mea, floarea mea albă! Lydia, ce faci?
— Vin la tine, zise ea, numai pentru o clipă. Vreau să văd și eu cum stă în pătuț Gură de Aur al meu, inima mea de aur.
Se întinse lângă el, statură nemișcați, cu inimi grele, palpitânde. Ea îl lăsă să o sărute, lăsă mâinile lui îndrăgostite să se plimbe pe brațele ei, mai mult nu i era îngăduit. După puțin, îi dădu încet mâinile de o parte, îl sărută pe ochi, se sculă fără zgomot și dispăru. Ușa scârțâi, pe acoperiș vântul se zbătea și zornăia. Totul era vrăjit, plin de mister, plin de spaime, plin de promisiuni, plin de amenințări. Gură de Aur nu mai știa nici ce gândește, nici ce face. Când, după un somn scurt și neliniștit, se trezi din nou, perna îi era udă de lacrimi.
Ea reveni peste câteva zile, dulce stafie albă, și stătu un sfert de ceas lângă dânsul, în pat, ca și prima dată. Cuprinsă de brațele lui, îi șopti la ureche, avea a i spune și a i se plânge de multe. O ascultă cu delicatețe, ea se culcase pe brațul lui stâng, cu mâna dreaptă îi mângâia genunchii.
— Guriță de aur, zise ea, cu vocea foarte scăzută, aproape de obrazul lui, e atât de trist că niciodată nu voi putea fi a ta. Mica noastră fericire, mica noastră taină nu va mai dura mult. Julie a și intrat la bănuială, în curând mă va sili să i mărturisesc tot. Sau va băga de seamă tata. Dacă m ar găsi la tine, în pat, pasărea mea de aur, ar fi rău de Lydia ta; ar sta cu ochii plânși, să se uite la copaci și l ar vedea pe iubitul ei, atârnat acolo, sus, și clătinat de vânt. Ah, mai bine ai fugi chiar acum, în loc să aștepți până te leagă și te spânzură tata. Am văzut odată pe unul, spânzurat, un hoț. Nu te pot vedea spânzurat, mai bine fugi și uită mă, să nu trebuiască să te văd mort, dulcele meu auraș, să nu ciugulească păsările ochii tăi albaștri! Dar nu, comoara mea, nu te las să pleci – ah, ce mă fac dacă mă lași singură!
— Nu vrei să vii cu mine, Lydia? Fugim împreună, lumea e mare!
— Ar fi foarte frumos, suspină ea, ah, cât ar fi de frumos, să colind cu tine prin lume! Dar nu pot. Nu pot să dorm în pădure și să trăiesc fără adăpost și să umblu cu fire de paie în păr, nu pot. Și nici nu l pot face de rușine pe tata. Nu, nu mi spune nimic, nu sunt năluciri. Nu pot! Așa cum n aș fi în stare să mănânc dintr o farfurie murdară sau să dorm într un pat de lepros. Ah, nouă ne e interzis tot ce i bine și frumos: noi, amândoi, suntem născuți pentru suferință. Aurașul meu, bietul meu băiețel, până la urmă tot am să te văd spânzurat. Și eu, eu voi fi închisă și, apoi trimisă într o mănăstire. Iubitule, trebuie să mă părăsești și să faci iar dragoste cu țigănci și cu țărănci. Ah, du te, du te, înainte să te prindă și să te lege! Niciodată nu vom fi fericiți, niciodată.
El îi mângâie încet genunchii și atingându i foarte delicat locul de taină, o rugă:
— Floricica mea, am putea fi atât de fericiți! Vrei?
Fără supărare, dar cu putere ea îi dădu mâna deoparte și se depărtă puțin de el.
— Nu, zise ea, n ai voie să faci asta! Mi e interzis. Tu, țigănușule, poate nu înțelegi. Mă port cum nu trebuie, sunt o fată rea, fac de rușine casa noastră. Dar undeva în adâncul sufletului meu, mi am păstrat mândria; și acolo nu are voie să pătrundă nimeni. Trebuie să mi lași măcar atât, altfel n am să mai pot veni niciodată la tine în odaie.
Nicicând n ar fi trecut peste o interdicție, o dorință sau o aluzie a ei. Era el însuși uimit de puterea pe care fata o avea asupra lui. Dar suferea. Simțurile îi rămâneau flămânde și inima lui protesta adeseori cu vehemență împotriva acestei supuneri. Câteodată se străduia să se desprindă de ea. Câteodată o curta, cu politețe aleasă, pe micuța Julie și, de fapt, era chiar foarte necesar să rămână în relații bune cu această persoană însemnată și, pe cât îi stătea în putință, să o inducă în eroare. Erau ciudate raporturile sale cu această Julie, care de multe ori se purta atât de copilărește și de multe ori se vădea atotștiutoare. Fără îndoială era mai frumoasă decât Lydia, era o frumusețe neobișnuită care, alături de nevinovăția și înțelepciunea ei precoce, copilăroasă, constituia o mare ispită pentru Gură de Aur; era adesea foarte îndrăgostit de Julie. Tocmai datorită acestei ispite, pe care Julie o exercita asupra simțurilor sale, recunoscu în cele din urmă, uimit, deosebirea dintre dorință și iubire. La început privise ambele surori cu aceiași ochi, le socotise pe amândouă vrednice de a fi dorite, pe Julie o găsise însă mai frumoasă, meritând deci mai mult osteneala seducerii, încercase fără deosebire a le cuceri pe amândouă, păstrându le fără contenire pe amândouă în raza privirilor sale. Și acum, Lydia dobândise această putere asupra lui! Acum o iubea atât de mult încât din dragoste renunța s o posede în întregime. Îi cunoscuse și îi îndrăgise sufletul, copilăros cum era, gingaș și înclinat spre tristețe, i se părea asemănător cu propriul său suflet; adeseori rămânea profund uimit și încântat de corespondența desăvârșită dintre sufletul și trupul ei; când făcea ori spunea ceva, dădea grai unei dorințe sau unei judecăți, cuvântul ei și atitudinea sufletului repetau în chip desăvârșit același tipar, ca tăietura ochilor, și conformația degetelor ei.
În asemenea clipe, în care el credea că vede formele de bază și legile după care era plămădită ființa ei, atât sufletul cât și trupul, se trezea de cele mai multe ori în Gură de Aur pofta de a reține și a reda ceva din această făptură și, pe câteva foi pe care le păstra în mare taină, încercă să deseneze din memorie, cu câteva trăsături de condei, conturul capului, linia sprâncenelor, mâna, genunchiul ei.
Cu Julie situația era mai complicată. Evident, ea simțea unda de dragoste ce o învăluia pe sora ei mai mare și, pline de curiozitate și dorințe, simțurile ei se îndreptau spre acest paradis, fără ca judecata ei încăpățânată să recunoască acest lucru. Pe Gură de Aur îl trata cu exagerată răceală și antipatie și totuși, în clipe de uitare, se întâmpla să l privească cu admirație și voluptuoasă curiozitate. Cu Lydia se purta adeseori cu foarte multă delicatețe, câteodată se ducea chiar în patul ei și în asemenea clipe, respira cu tăcută lăcomie atmosfera de dragoste și de sex, se apropia, curajoasă, de secretul interzis și râvnit. Apoi dădea iarăși a înțelege, într un fel aproape jignitor, că știe fapta nepermisă a Lydiei și o disprețuiește. Fermecătoare și stingheritoare, frumoasa copilă pâlpâia capricioasă între cei doi îndrăgostiți, se hrănea, în visele ei însetate, din taina lor, ba făcând pe nebănuitoarea, ba lăsând să se întrevadă o primejdioasă cunoștință de cauză; deveni repede dintr un copil, o putere de temut. Lydia avea mai mult de suferit de pe urma ei decât Gură de Aur, care, afară de mese, o zărea rar. De asemenea nu i putea scăpa Lydiei că Gură de Aur nu era insensibil la farmecul Juliei, câteodată vedea privirea lui admirativă, plină de încântare, zăbovind asupra mezinei. Nu avea voie să spună nimic, totul era atât de complicat, totul atât de plin de primejdii, Julie, mai ales, nu trebuia indispusă și jignită; ah, în orice zi și în orice clipă secretul iubirii lor putea fi descoperit, fericirea lor atât de împovărată de opreliști și temeri putea fi curmată, poate într un fel îngrozitor.
Câteodată Gură de Aur se mira că încă n o luase din loc, ceea ce de mult ar fi trebuit să facă. Era greu de trăit așa cum trăia el acum: iubit, dar fără să tragă nădejde nici într o fericire îngăduită și durabilă, nici în împlinirile ușoare, cu care dorințele sale de dragoste fuseseră obișnuite până mai deunăzi; cu instinctele necontenit ațâțate și flămânde, niciodată potolite, și, în același timp, în permanentă primejdie. De ce rămânea aici și suporta totul, toate complicațiile acestea, toate sentimentele acestea confuze? Oare acestea nu erau trăiri, sentimente, stări de conștiință cuvenite sedentarilor, celor cu drepturi legitime, oamenilor care locuiesc în odăi încălzite? Iar el, hoinarul fără cămin și fără ambiții, nu era el îndreptățit să se sustragă acestor gingășii și complicații și să râdă de ele? Da, avea acest drept, și era o nebunie să caute ceva aici, ceva ce semăna cu un cămin și o patrie, plătind această căutare cu atâtea dureri și atâtea confuzii. Totuși, așa făcea, și suferea, se învoia să sufere și, în taină, suferința aceasta îi aducea fericirea. Era stupid și dificil, complicat și extenuant să iubească astfel, dar era minunat. Era superbă tristețea splendid întunecată a acestei iubiri, ca și nebunia și deznădejdea ei; aceste nopți frumoase erau fără somn, încărcate de gânduri; erau frumoase și pline de delicii toate acestea, ca și trăsătura de suferință ce se desena pe buzele Lydiei, ca și sunetul pierdut, supus al glasului ei, când îi vorbea despre dragoste și despre îngrijorare. Trăsătura aceasta de suferință se crestase și încremenise în puține săptămâni pe fața tânără a Lydiei, ale cărei linii el le trasa încă o dată cu condeiul și acest lucru i se părea frumos și foarte important și simțea că în aceste câteva săptămâni, el însuși devenise altfel, mult mai vârstnic, nu mai înțelept, dar totuși mai experimentat, nu mai fericit, dar totuși mult mai matur și mai bogat la suflet. Nu mai era un băiețandru.
Cu glasul ei blând, pierdut, Lydia îi zise:
— Nu trebuie să fii trist din pricina mea, n aș vrea decât să te înveselesc și să te văd fericit. Iartă mă, te am întristat, te am molipsit cu teama și cu mâhnirea mea. Noaptea visez ciudățenii: umblu mereu printr un deșert, care e atât de întins și de întunecos, cum nici nu ți pot spune, și umblu, și umblu, și te caut, dar nu te aflu, și știu că te am pierdut, și va trebui întotdeauna, întotdeauna să umblu astfel, singură de tot. Apoi, când mă trezesc, îmi spun: „O, ce bine, ce minunat că mai este aici și l voi vedea, poate încă săptămâni întregi, poate numai zile, totuna, dar mai este aici!"
Într o dimineață, Gură de Aur se trezi curând după ce mijiseră zorile și rămase câtva timp întins în pat, căzut pe gânduri, mai roiau în jurul lui imagini de vis, dar fără legătură între ele. Îi visase pe mama sa și pe Narcis, continua să vadă limpede figurile amândurora. După ce se descâlci din firele visului, luă aminte la lumina neobișnuită, la seninul acela ciudat, care pătrundea astăzi prin micul ochi ie geam. Sări din pat și alergă la fereastră, iar de acolo văzu acoperișul grajdului, intrarea în curte și întreg peisajul de dincolo de ea, toate licărind alb albăstrui, acoperite ie prima zăpadă a acestei ierni. Contrastul dintre neliniștea inimii sale și tihnita, resemnata lume hibernală îl impresiona; cât de calm, cât de emoționant și pios se dăruiau ogorul și pădurea, dealul și lunca soarelui, vântu lui, ploii, secetei, omătului, cât de frumos și domol își purtau arțarii și frasinii povara lor iernatică! Nu putea deveni asemenea lor, nu putea învăța nimic de la ei? Încărcat de gânduri, ieși în curte, își croi pârtie prin zăpadă, o pipăi cu mâinile, trecu dincolo, spre grădină și privi peste gardul nins și el din belșug, spre tulpinile de trandafir, încovoiate de povara omătului.
La micul dejun mâncară o supă de făină, vorbiră despre prima zăpadă, toți – chiar și fetele – fuseseră în curte. Zăpada sosea târziu anul acesta, Crăciunul era aproape. Cavalerul povesti despre țările de la miazăzi, unde nu există zăpadă. Însă ceea ce avea să l facă pe Gură de Aur să nu uite niciodată această primă zi de iarnă, se petrecu abia mult după ce se lăsase noaptea.
Cele două surori avuseseră astăzi o ceartă, de care Gură de Aur nu știa. Noaptea, după ce casa se învălui în liniște și întuneric, Lydia veni la el, precum obișnuia, se culcă lângă dânsul, cu capul pe pieptul său, pentru a auzi cum îi bate inima și pentru a găsi alinare în apropierea lui. Era abătută și speriată, se temea de trădarea Juliei, dar nu se putea, decide totuși să i vorbească iubitului despre toate necazurile acestea împovărându l și cu alte griji. Așa că ședea liniștită cuibărită la inima lui, îl auzea din când în când, șoptindu i câte un cuvânt alintător și îi simțea mâna care i mângâia părul.
Dar deodată – nu stătuse prea multă vreme astfel – se sperie îngrozitor și se înălță, cu ochii larg deschiși. Și Gură de Aur se sperie, și încă zdravăn, când văzu cum se deschide ușa odăii, lăsând să intre o persoană pe care, în prima lui spaimă, nici nu o recunoscu imediat. Abia când arătarea ajunse foarte aproape de pat și se aplecă peste el, văzu că era Julie, și simți o violentă strângere de inimă. Ea lepădă mantia pe care și o azvârlise peste cămașă lăsând o să cadă la pământ. Cu un icnet de durere, de parcă ar fi fost înjunghiată, Lydia se culcă la loc și se încleșta de Gură de Aur.
Cu un ton de ironie și de satisfacție malițioasă, dar totuși cu glasul nesigur, Julie zise:
— Nu mi place să stau singură în pat, la mine în odaie. Sau mă luați la voi și stăm culcați împreună toți trei, sau mă duc și l scol pe tata.
— Bine, atunci vino, – zise Gură de Aur și dădu învelitoarea de o parte, – că ți îngheață picioarele. Ea se sui, și pe el îl costă oarecare trudă, să i facă loc în culcușul îngust, căci Lydia își îngropase fața în pernă și ședea nemișcată, în sfârșit se aflau toți trei în pat, fetele de o parte și de alta a lui Gură de Aur și pentru o clipă el nu putu să alunge gândul că abia cu puțină vreme în urmă, această situație s ar fi potrivit de minune dorințelor sale. Cuprins de o ciudată teamă, totuși în taină încântat, simți șoldul Juliei atingându i coapsa.
— Trebuia să văd și eu o dată, reîncepu ea, cum se stă în patul tău, pe care sora mea îl vizitează cu atâta plăcere.
Pentru a o potoli, Gură de Aur își frecă încet obrazul de părul ei și o mângâie, abia atingând o, pe șold și pe genunchi, cum se alintă o mâță, și ea se dărui mâinii sale, tăcută și curioasă, cu tulburare și reculegere, ca vrăjită, nu opuse nici o rezistență. Însă în timpul acestei descântări, n o uită nici pe Lydia, îi șopti la ureche, încet, cuvinte și alintări drăgăstoase și o hotărî, până la urmă, să și ridice măcar fața de pe pernă și să o întoarcă spre el. Îi sărută în tăcere gura și ochii, în vreme ce dincolo, mâna lui o stăpânea pe sora cea mică, pe deplin conștient, aproape neputând să îndure penibilul și falsitatea întregii situații. Mâna lui stângă fu cea care îl învăță de bine; în vreme ce ea făcea cunoștință cu trupul frumos al Juliei, care l aștepta în tăcere, percepu, pentru prima oară, nu numai frumusețea și profunda deznădejde a dragostei sale față de Lydia, dar și ridicolul ei. Ar fi trebuit, așa i se părea acum, în vreme ce și dăruia buzele Lydiei iar mâinile Juliei, ar fi trebuit fie s o constrângă pe Lydia la dăruire deplină, fie să purceadă mai departe, pe drumul său. A o iubi și totuși a renunța la ea, fusese o neghiobie, o greșeală.
— Inima mea, șopti el la urechea Lydiei, suferim zadarnic. Cât de fericiți am putea fi acum, toți trei! Hai să facem ceea ce ne cere sângele!
Cum ea se retrase, înfiorată, dorința lui se refugie la cealaltă și mâna lui stârni atâta plăcere, încât Julie răspunse cu un îndelung și tremurat suspin de voluptate.
Când Lydia auzi acest oftat, gelozia îi strânse inima, de parcă i ar fi picurat venin în ea. Se ridică, brusc, în capul oaselor, smulse învelitoarea de pe pat, sări în picioare și strigă:
— Julie, hai să mergem!
Julie tresări; chiar și numai necugetata intensitate a strigătului, care îi putea trăda pe toți, o făcu să înțeleagă primejdia, deci se ridică în tăcere.
Dar Gură de Aur, jignit și înșelat în toate instinctele sale, o cuprinse repede pe Julie, îi sărută amândoi sânii în timp ce ea se ridica, și i șopti încins la ureche:
— Mâine, Julie, mâine!
Lydia stătea în cămașă, desculță, pe dalele de piatră, degetele de la picioare i se zgârciseră de frig. Ridică de jos mantia Juliei și i o anină de umeri, cu un gest de suferință și de umilință totodată, care nici în întuneric nu i scăpă celeilalte, gest care o mișcă și o împacă imediat. Surorile se strecurară afară din odaie tăcute ca niște umbre. Răscolit de sentimente contradictorii Gură de Aur pândi în urma lor și respiră ușurat, căci în casă domnea aceeași liniște de moarte.
Astfel, părăsind acea însoțire ciudată și potrivnică naturii, cei trei tineri se văzură exilați acum fiecare într o singurătate apăsată de gânduri, căci nici amândouă surorile, după ce ajunseră în odaia lor de culcare, nu reușiră să se lămurească între ele, ci fiecare ședea în patul ei singuratică, tăcută și încăpățânată. Un spirit al nefericirii și a] înfruntării, un demon al lipsei de sens, al însingurării și al confuziei sufletești părea să fi pus stăpânire pe casă. Gură de Aur adormi abia după miezul nopții, Julie abia spre dimineață. Lydia rămase trează, chinuită, până ce peste zăpadă răsări paloarea zilei. Se ridică imediat, se îmbrăcă, zăbovi îndelung în genunchi, în fața micului ei crucifix de lemn și se rugă, iar apoi, de cum auzi pe scări pasul tatălui ei, se duse la el și l rugă să i dea ascultare. Fără a încerca să facă vreo distincție între grija pentru virtutea Juliei și propria ei gelozie, ajunsese la concluzia că situația trebuie curmată. Gură de Aur și Julie mai dormeau, când cavalerul și aflase tot ce Lydia găsise de cuviință să i împărtășească. Trecuse sub tăcere participarea Juliei la aventură.
Când Gură de Aur apăru, la ceasul obișnuit, în odaia de scris, îl zări pe cavaler – care altminteri se îndeletnicea cu compunerile lor în papuci și halat de pâslă – încălțat cu cizmele, îmbrăcat cu tunica, cu spada aninată la șold și își dădu îndată seama ce însemnau acestea.
— Pune ți boneta, zise cavalerul, am de făcut un drum cu tine.
Gură de Aur își luă boneta din cui și l urmă pe stăpânul său pe scări în jos, de a lungul curții și afară pe poartă. Tălpile lor făceau să scârțâie strident omătul ușor înghețat, pe cer mai stăruia roșeața dimineții. Cavalerul mergea tăcut înainte, tânărul îl urma și își întoarse, de mai multe ori, privirea înapoi spre curte, spre fereastra odăii sale, spre acoperișul țuguiat, acoperit cu zăpadă, până ce acesta se topi în zare. Niciodată nu va revedea acest acoperiș și aceste ferestre, niciodată odaia de scris și cea de culcare, nici pe cele două surori. De multă vreme se deprinsese cu ideea unei despărțiri subite, totuși inima i se strânse. Despărțirea îl durea amarnic.
Vreme de un ceas umblară astfel, stăpânul în față, tânărul în urma lui, amândoi fără să scoată o vorbă. Gură de Aur începu să se întrebe ce l aștepta. Cavalerul era înarmat, poate îl va omorî. Totuși, nu i venea să creadă. Primejdia era neînsemnată; trebuia numai să o rupă la fugă și bătrânul ar rămâne neputincios locului cu tot cu spada sa. Nu, viața nu i era în pericol. Dar drumul acesta și tăcerea, mersul în urma bărbatului solemn, jignit, această escortare mută de la locul faptei devenea, pas cu pas, tot mai chinuitoare. În sfârșit, cavalerul se opri.
— De aici încolo, zise el cu voce spartă, te vei duce singur mai departe, mereu în direcția aceasta și ți vei relua viața de hoinar, cu care ai fost obișnuit. De te vei arăta vreodată în apropierea casei mele, vei fi omorât. Nu vreau să mă răzbun împotriva ta; ar fi trebuit să fiu mai înțelept și să nu îngădui ca un om atât de tânăr să ajungă în preajma fiicelor mele. Dacă însă îndrăznești să te întorci, ți ai pierdut viața. Du te acum, Dumnezeu să te ierte!
Stătu pe loc; în lumina palidă a zorilor și a omătului, fața lui cu barba cenușie, părea stinsă. Rămase locului asemenea unei stafii și nu se urni până ce Gură de Aur nu dispăru după următoarea creastă de deal. Licăririle roșii de pe cerul acoperit de nori se pierduseră, soarele nu mai apăru, începu să ningă încet, cu fulgi subțiri, șovăielnici.



CAPITOLUL IX

După atâtea plimbări călare Gură de Aur cunoștea împrejurimile; știa că dincolo de stufărișul înghețat se află o șură a cavalerului, iar ceva mai încolo o gospodărie țărănească, unde era cunoscut; într unul din locurile acestea, va putea poposi și înnopta. Mâine va hotărî ce are de făcut mai departe. Treptat îl cuprinse din nou sentimentul libertății, al străinătăților, de care se dezobișnuise de la o vreme. În această zi de iarnă morocănoasă și geroasă, străinătatea nu l chema cu un parfum plăcut, avea un iz iute de chin, foame și ananghie și totuși, nemărginirea ei, grandoarea și crâncena ei asprime grăia inimii sale răsfățate, tulburate, cu un glas liniștitor, aproape consolator.
Umblă până osteni. „S a isprăvit cu călăria, gândi el. O, lume largă!" Ningea încet, undeva, departe, coamele pădurilor se pierdeau, cenușii, în nori, tăcerea se întindea nesfârșită, până la capătul lumii. Oare ce se întâmplă acum cu Lydia, cu biata ei inimă speriată? îi părea amarnic de rău de dânsa; se gândea la ea cu duioșie, în timp ce ședea să se odihnească în mijlocul stufărișului pustiu, sub un frasin singuratic și pleșuv. Până la urmă, frigul îl goni din loc, se sculă cu picioarele înțepenite, se sili, treptat, la un mers întins, lumina nevoiașă a zilei tulburi părea să scadă iarăși. În timpul marșului îndelungat de a curmezișul câmpurilor pustii scăpă de toate gândurile. Acum nu era momentul să gândească ori să nutrească sentimente, oricât de gingașe, oricât de frumoase; acum important era să nu înghețe, să ajungă la vreme într un adăpost pentru noapte, să se strecoare asemenea jderului și vulpii prin această lume neospitalieră, de gheață, și, pe cât cu putință, să nu se prăpădească aici, în câmp deschis; nimic altceva nu mai avea însemnătate.
Privi uimit împrejur, căci i se păru că aude bătaia depărtată a unor copite. Ar fi cu putință să l urmărească? Pipăi micul cuțit de vânătoare din buzunar și i desfăcu teaca de lemn. Acum călărețul ajunse în raza privirilor sale și recunoscu, de departe, un cal din grajdul cavalerului, ce se îndrepta stăruitor spre el. Fuga ar fi fost inutilă. Se opri locului și așteptă, fără a se teme de fapt, însă foarte încordat și curios, cu inima bătându i repede. Violent îl străfulgera o clipă gândul: „Dacă aș reuși să l omor pe călărețul acesta, ce bine mi ar merge; aș avea un cal și a mea ar fi lumea!" Dar când îl recunoscu pe călăreț, pe tânărul Hans, rândaș la grajduri, cu ochii săi apoși, albaștri deschis, cu fața bună, de băiețaș timid, îi veni să râdă; ca să l omoare pe acest băiat drăguț și bun ar fi avut nevoie de o inimă de piatră. Îl salută prietenos pe Hans și îl salută cu gingășie pe Hannibal, calul care l recunoscu imediat, și căruia îi mângâie gâtul fierbinte, umed.
— Încotro zorești, Hans? îl întrebă.
— După tine, râse flăcăul, arătându și toți dinții. Ai alergat o bună bucată de drum! Va să zică, de zăbovit, nu am voie să zăbovesc, trebuie doar să te salut și să ți predau asta.
— Dar din partea cui să mă saluți?
— Din partea domnișoarei Lydia. Ei, amară ciorbă ne ai mai fiert, magistre Gură de Aur; sunt fericit că am putut s o șterg și eu puțin de acolo. Deși stăpânul nu trebuie să bage de seamă că am fost plecat și că am îndeplinit unele însărcinări, altfel ar ieși lată de tot. Va să zică, ia asta!
Îi întinse un pachețel pe care Gură de Aur îl luă în primire.
— Ascultă, Hans, ai cumva o bucată de pâine prin buzunare? Dacă ai, dă mi o.
— Pâine? Ei, s o mai găsi o coajă. Scormoni prin buzunare, și dădu la iveală o bucată de pâine neagră. Apoi voi să se aștearnă din nou la drum.
— Dar domnișoara ce face? întrebă Gură de Aur. Nu ți a încredințat nimic? N ai vreo scrisorică?
— Nimic. Am văzut o numai o clipă. Știi, în casă e furtună; stăpânul aleargă de colo până colo, ca regele Saul. Prin urmare trebuie să ți predau asta și atâta tot. Trebuie să mă întorc.
— Da, o clipă numai! Ascultă, Hans, n ai putea să mi dai cuțitul tău de vânătoare? Eu nu am decât unul mic. Dacă vin lupii sau cine știe... ar fi mai bine să am în mână ceva mai acătării.
Însă Hans nici nu voia să audă. I ar părea rău, zicea el, dacă magistrul Gură de Aur ar păți ceva. Dar jungherul său, nu, nu l ar da niciodată, nici pentru bani, nici în schimb, o, nu nici măcar dacă l ar ruga, personal, însăși sfânta Genoveva. Așa, iar acum trebuie să se grăbească, îi dorește vreme bună și i pare rău.
Își strânseră mâinile, băiatul întoarse calul și plecă. Gură de Aur privi în urma lui cu inima ciudat de îndurerată. Apoi desfăcu pachetul, bucuros de cureaua bună, din piele de vițel, cu care fusese legat. Înăuntru găsi un pieptar, împletit din lână cenușie, groasă, evident lucrat de mâna Lydiei, și destinat lui, iar în împletitura de lână, bine învelit, mai simți ceva tare, era o felie de șuncă, iar în șuncă o crestătură mică, și înfipt în ea, un ducat de aur, strălucitor. Nici un cuvânt scris. Cu darurile Lydiei în mână stătu locului, în zăpadă, nehotărât, apoi își scoase haina și trase pe el pieptarul de lână, îi ținea plăcut de cald. Se îmbrăcă repede, ascunse moneda de aur în buzunarul cel mai sigur, se încinse cu cureaua și porni în grabă mai departe, de a curmezișul câmpului; era timpul să ajungă la un loc de popas, ostenise de a binelea. Dar la țăran nu voia să se ducă, deși acolo ar fi dormit la căldură și cu siguranță ar fi primit și lapte; însă nu i venea să flecărească, nici să înfrunte întrebările. Înnopta în șura cavalerului, dimineața porni mai departe prin ger și vânt aspru, frigul îl silea la marșuri îndelungate. Multe nopți de a rândul îl visă pe cavaler și spada lui și pe cele două surori; multe zile de a rândul solitudinea și melancolia îi împovărară inima.
Într una din serile următoare găsi găzduire pentru noapte într un sat la niște țărani săraci, care nu aveau pâine, ci doar supă de mei. Aici îl așteptau experiențe noi. Þăranca, al cărei oaspete era, născu în timpul nopții și Gură de Aur fu sculat din fân ca să dea o mână de ajutor, deși, până la urmă, nu i se găsi altceva de făcut decât să țină o făclie până ce moașa avea să și isprăvească treaba. Asista pentru prima oară la o naștere și stătea cu ochii uimiți, arzători, ațintiți la fața femeii, îmbogățit dintr o dată cu o nouă experiență. Ceea ce deslușea pe fața aceea i se părea demn de luat în seamă. La lumina faclei de brad, privind cu neînfrânată curiozitate la femeia care țipa în durerile facerii, își dădu seama de ceva neașteptat: liniile chipului schimonosit al celei ce țipa se deosebeau foarte puțin de altele pe care le văzuse, în clipa supremei beatitudini a dragostei, pe alte chipuri de femeie! Expresia unei dureri cumplite desfigura într adevăr mai mult, era mai violentă decât cea a unei mari voluptăți – dar nu fundamental deosebită, era aceeași contracție aducând cu o grimasă, aceeași învăpăiere și stingere. Fără să înțeleagă de ce, descoperirea că durerea și plăcerea se aseamănă precum două surori gemene îl covârși ca un miracol.
Și se mai întâmplă ceva în satul acela. De dragul unei femei din vecini, pe care o zărise în dimineața următoare și care răspunsese repede la întrebarea ochilor săi îndrăgostiți, rămase și a doua noapte în sat și făcu femeia foarte fericită, căci abia acum instinctul său se putu îndestula iarăși pentru prima oară după foarte lungă vreme și după multele întâmplări de dragoste, care l stârniseră și l dezamăgiseră întruna în aceste ultime săptămâni. Iar amânarea plecării îi prilejui o nouă experiență; din pricina ei întâlni a doua zi, printre țăranii din același sat, un tovarăș de drum, un lungan obraznic, pe nume Victor, ce arăta pe jumătate a popă, pe jumătate a tâlhar. Acesta îl salută cu frânturi de cuvinte latinești și se dădu drept un student pribeag, deși depășise de mult vârsta anilor de învățătură.
Bărbatul cu bărbiță ascuțită îl salută pe Gură de Aur cu oarecare cordialitate și cu un anume umor de vagabond, care îl cuceri repede pe tânăr. La întrebarea acestuia unde anume învățase și încotro îl poartă drumeția, ortacul cel ciudat declamă:
— Pe sufletul meu, sărmanul, școli înalte am frecventat destule; am fost la Köln și la Paris și despre metafizica slăninii afumate arareori s au vorbit lucruri mai cu miez decât le am rostit eu, în dizertația pe care am ținut o la Leyda. De atunci încoace, amice, eu, un biet porc de câine, cutreier imperiul german, cu sufletul, dragul de el, chinuit de nețărmurită foame și sete; mi se zice „spaima țăranilor" și meseria mea constă în a instrui femeile tinere în tainele limbii latine și a muta prin vrăji, cârnații din horn la mine în burtă. Þinta mea este patul nevestei primarului și dacă mă vor mânca în prealabil ciorile, atunci probabil că nu voi fi cruțat de obligația de a mă dedica plicticoasei profesii de arhiepiscop. E mai bine, tinere coleg, să folosești mâinile ca să ți îndestulezi gura și nu invers, și la urma urmelor, niciodată o friptură de iepure nu s a simțit mai la locul ei decât în bietul meu stomac. Regele Boemiei îmi este frate și tatăl nostru, al tuturor, ne hrănește, deopotrivă, pe amândoi, dar, întru atingerea acestui scop, pe mine mă lasă să depun eu însumi grosul strădaniilor, iar alaltăieri, hain la inimă cum sunt tații îndeobște, a vrut să abuzeze de mine, pentru a salva cu făptura mea viața unui lup pe jumătate mort de foame. De n aș fi omorât dihania, domnule coleg, nu ai fi avut niciodată parte de onoarea de a mă cunoaște. În saecula saeculorum, amen!
Gură de Aur, încă nefamiliarizat cu umorul macabru și latineasca de haimana a acestui specimen, se cam temea de derbedeul deșirat, ciufulit și de râsul prea puțin plăcut, cu care își însoțea glumele, totuși ceva îl atrase la acest vagabond uns cu toate alifiile și se lăsă repede convins să continue călătoria împreună, căci fie că povestea cu lupul omorât fusese o născocire, fie că nu, în doi erau, în orice caz, mai puternici și aveau a se teme de mai puține vitregii. Însă înainte de a purcede mai departe, fratele Victor voia să mai vorbească latinește cu sătenii, cum spunea el, și se încartirui la un biet țăran. Dar nu se purtă, precum se purtase până acum Gură de Aur, în toate călătoriile sale, când fusese găzduit într o gospodărie sau într un sat, ci o luă din colibă în colibă, flecări cu fiecare femeie, își vârî nasul în fiecare grajd și în fiecare bucătărie și nu păru a se învoi să părăsească nici o bătătură, până ce nu și luă de peste tot vama și tributul. Le povesti țăranilor despre războiul din țara italică și cântă lângă vatră balada despre bătălia de la Pavia, le recomandă bunicuțelor leacuri împotriva podagrei și a căderii măselelor, părea că știe totul și a fost pretutindeni, între timp își burduși cămașa deasupra curelei, gata să plesnească, cu felii de pâine, cu nuci, cu pere primite în dar. Uimit Gură de Aur îl privea cum își duce, neobosit, campania până la capăt, cum izbutea ba să sperie oamenii, ba să i câștige, lingușindu i, cum se umfla în pene și cum se lăsa admirat, cum maltrata latina și făcea pe cărturarul, impresionând printr un limbaj pestriț și obraznic, de haimana, cum în toiul povestirii sau al discursurilor savante, înregistra cu ochi ageri, vigilenți, fiecare chip, fiecare sertar ce se deschidea, fiecare cheie și fiecare jimblă. Văzu, că avea de a face cu un vagabond viclean spălat cu toate apele pământului, un bărbat care cunoscuse și trăise multe, răbdase adesea de foame și de frig și în lupta încrâncenată pentru viața sa, atât de sărăcăcioasă și mereu primejduită, devenise priceput și neobrăzat. Deci așa deveneau toți cei care trăiau vreme îndelungată pe drumuri. Oare și el va deveni, cândva, la fel? A doua zi porniră mai departe. Gură de Aur încerca acum pentru prima oară gustul drumeției în doi. Umblau de trei zile împreună și Gură de Aur găsea mereu câte ceva de învățat de la Victor. Multe lucruri îl învățase pe vagabond în decursul anilor obișnuința, transformată în instinct, de a reduce totul la cele trei nevoi principale ale omului lipsit de cămin: asigurarea împotriva primejdiei de moarte, găsirea unui adăpost pentru noapte și procurarea hranei. Să recunoască din semnele cele mai puțin vizibile apropierea așezărilor omenești și pe timp de iarnă, și în toiul nopții, să cerceteze cu de amănuntul fiecare colțișor de pădure sau de câmp, ca să vadă dacă e bun sau nu pentru popas, sau pentru un culcuș de noapte, ori să adulmece într o secundă, la intrarea într o odaie, măsura bunăstării sau a mizeriei în care trăiește proprietarul, precum și măsura generozității, curiozității ori a fricii sale – toate acestea erau arte în care Victor dobândise o adevărată măiestrie. El povesti mai tânărului tovarăș de drum multe lucruri pline de învățăminte. Când, odată, Gură de Aur îi ripostă zicând că lui nu i vine să se apropie de oameni cu atâta chibzuire calculată, și că, deși nu cunoștea toate aceste arte, la rugămintea lui prietenoasă numai de foarte puține ori i se refuzase dreptul la ospitalitate, lunganul Victor râse și răspunse binevoitor:
— Ei da, Guriță de Aur, mititelule, s ar putea ca ție să ți izbutească, ești așa de tânăr și frumușel și arăți așa de nevinovat, încât înfățișarea ta un bilet bun de încartiruire. Muierilor le placi, iar bărbații cugetă: „Ah, Doamne, ăsta i nevinovat, ăsta nu face rău nimănui." Dar uite frățioare, omul îmbătrânește și pe mutra de copilandru crește barbă și se sapă riduri și pantalonii se găuresc și pe nesimțite, devii un musafir urât și nedorit, și în loc de tinerețe și nevinovăție, în ochii tăi nu se mai citește decât foame; dacă până la ceasul acela omul încă n a lepădat mila și n a învățat câte ceva din lume, e azvârlit fără vorbă multă la gunoi și se pișă câinii pe el. Dar mie mi se pare că tu nici așa nu vei mai colinda prea multă vreme pe drumuri, ai mâini prea fine, bucle prea frumoase, o să te aciuiești iarăși pe undeva unde se trăiește mai bine, într un pat cald dobândit cu cununie sau într o mănăstire frumoasă, ghiftuită sau într o odaie de scris, încălzită zdravăn. Chiar și porți straie atât de frumușele, încât ai putea fi luat drept un tânăr nobil.
Tot râzând, își petrecu mâna peste îmbrăcămintea lui Gură de Aur și acesta simți cum degetele caută și pipăie toate buzunarele și cusăturile; se feri, gândindu se la ducatul său de aur. Povesti despre șederea lui în casa cavalerului și cum își câștigase straiele cele frumoase, cu mâzgăleala latinească. Însă Victor voi să știe de ce părăsise în toiul iernii aspre un cuib atât de călduros și Gură de Aur, neobișnuit cu minciuna, povesti câte ceva despre fiicele cavalerului. Atunci izbucni prima ceartă între cei doi camarazi. Victor îl socoti pe Gură de Aur un netot fără pereche, pentru că și luase pur și simplu catrafusele și lăsase castelul și fecioarele care sălășluiau în el, în voia bunului Dumnezeu. Greșeala trebuia dreasă, va vedea el cum anume. Se vor duce la castel și bineînțeles că Gură de Aur nu trebuia să se arate acolo, ci doar să lase totul în seama lui. Va avea de întocmit o scrisorică pentru Lydia, așa și pe dincolo, și înarmat cu răvașul, el, Victor, va descinde la castel și, pe rănile Mântuitorului, nu se va întoarce de acolo fără atât și atât, socotind în bani și în bunuri. Gură de Aur se împotrivi și până la urmă deveni violent; refuză să mai asculte o vorbă despre asta sau să i dezvăluie numele cavalerului, și drumul către el.
Când Victor îl văzu atât de mânios, râse din nou și și compuse o mină binevoitoare:
— Ei, zise el, am priceput, nu ți răci gura de pomană! Atât îți spun: ai lăsat să ne scape, o pradă zdravănă, băietele, și de fapt, asta nu i prea frumos, nici colegial din partea ta. Dar tu nu le învoiești, mă rog, doar ești nobil, vrei să te întorci la castelul tău călare și s o iei de nevastă pe domnișoara! Băiete, cât ți e capul de împuiat cu prostii! Ei, hai, fie și așa, hai să ne vedem de drum mai departe și să ne împăcăm cu degeratul picioarelor.
Gură de Aur rămase până seara supărat și tăcut, dar cum în ziua aceea nu dăduseră peste nici o așezare și peste nici o urmă de om, îl lăsă pe Victor, nu fără recunoștință, să caute un loc potrivit pentru adăpostul de noapte, să înalțe o apărătoare între două trunchiuri la marginea pădurii și să adune multe crengi de brad, pentru a clădi un culcuș. Mâncară pâine și brânză din buzunarele pline ale lui Victor. Gură de Aur se rușină de mânia sa de dinainte, se arătă cuviincios și gata de orice ajutor, îi oferi camaradului, pentru noapte, pieptarul său de lână, căzură la învoială, de frica fiarelor, să stea de strajă cu schimbul, și Gură de Aur preluă prima veghe, în timp ce Victor se culcă pe crengile de brad. Gură de Aur stătu vreme îndelungată rezemat de un trunchi de molid, și nu se mișcă, pentru a nu l tulbura pe celălalt, care dormea. Apoi începu să se plimbe de colo până colo, căci i se făcuse frig. Umblă în sus și în jos pe o distanță tot mai lungă, văzu cum vârfurile ascuțite ale brazilor înțepau cerul palid, ascultă cu solemnitate și cu oarecare spaimă liniștea profundă a nopții de iarnă, își simți inima caldă, vie, bătând solitară în tăcerea glacială ce nu i dădea răspuns și, întorcându se încet, auzi respirația camaradului adormit, îl cuprinse, mai puternic ca oricând, sentimentul celui pierdut în lume, care nu a durat între ființa lui și marea spaimă ziduri despărțitoare de casă, de castel sau de mănăstire, care aleargă, gol și însingurat, prin lumea neînțeleasă, plină de dușmănie, însingurat pe sub stelele reci, ironice, printre animalele pitite la pândă, printre copacii răbdători, neclintiți.
Nu, gândi el, nu va deveni niciodată asemenea lui Victor, chiar dacă va rămâne pe drumuri toată viața. Nu și va putea însuși felul acesta de a se apăra de groază, nici furișatul viclean, hoțesc și nici meșteșugul acesta de a face pe măscăriciul zgomotos, obraznic, acest umor macabru, limbut, de fanfaron. Poate că bărbatul cel isteț și aspru, avea dreptate, poate că el. Gură de Aur, nu va fi niciodată aidoma lui, niciodată pe de a ntregul un vagabond iar într o bună zi se va refugia, între niște ziduri. Cu toate acestea va rămâne, dezrădăcinat și fără de țintă, niciodată nu se va simți într adevăr apărat și în siguranță mereu, lumea îl va înconjura misterios de frumoasă și misterios de tulburătoare, mereu va trebui să pândească, să și plece urechea la această tăcere, în mijlocul căreia bătaia inimii era atât de timidă, de trecătoare. Se vedeau puține stele, nu adia nimic prin văzduh, dar sus, în tării, norii păreau a se învălmăși.
După o bună bucată de vreme Victor se deșteptă – Gură de Aur nu se îndurase să l trezească – și l chemă.
— Vino, strigă el, acum trebuie să dormi tu, altfel mâine nu vei fi bun de nimic...
Gură de Aur îi dădu ascultare, se întinse în culcuș și închise ochii. Era destul de obosit dar nu dormi, gândurile îl țineau treaz, și dincolo de gânduri, un sentiment, pe care nu și l mărturisea nici sieși, un sentiment de teamă și de neîncredere față de camaradul său. I se părea acum de neînțeles cum de i a putut povesti despre Lydia acestui om grosolan, cu un râs atât de gălăgios, acestui farsor și cerșetor obraznic. Era supărat pe celălalt și pe sine și, îngrijorat, căuta în gând felul și prilejul cel' mai potrivit pentru a se despărți de el.
Trebuie să fi ațipit totuși, căci se sperie și rămase surprins când simți mâinile lui Victor pipăindu i atent hainele. Într unui din buzunare avea cuțitul, în celălalt ducatul; dacă le ar fi găsit, Victor le ar fi furat, negreșit, pe amândouă. Se prefăcu adormit, se răsuci pe o parte' și pe alta, parcă beat de somn, își mișcă brațele, iar Victor se retrase. Gură de Aur era foarte pornit. Împotriva lui și hotărî ca a doua zi să se despartă de el.
Când însă, cam după un ceas, Victor se aplecă din nou peste el, începând să caute, Gură de Aur fu cuprins de o mânie rece. Fără a se mișca, deschise ochii și zise, disprețuitor:
— Pleacă de aici, de la mine nu i rost să furi nimic. Speriat de apostrofare, hoțul întinse mâinile și le încleștă pe gâtul lui Gură de Aur. Când Gură de Aur se apără și încercă să se ridice, celălalt apăsă și mai tare, și în același timp îi puse genunchiul în piept. Nemaiputând respira, Gură de Aur se zbătu și se zvârcoli violent, și cum nu izbuti să scape, îl străfulgeră spaima de moarte care i inspiră prezență de spirit. Își vârî mâna în buzunar și în timp ce celălalt continua să l sugrume, scoase micul cuțit de vânătoare și izbi, brusc și orbește, de câteva ori în cel îngenuncheat peste el. După o clipă mâinile lui Victor îl sloboziră, avu din nou aer; inspirând adânc și sălbatic Gură de Aur își gustă viața regăsită. Încercă apoi să se ridice, însă camaradul deșirat se prăbuși peste el, moale și fleșcăit, cu un geamăt înfiorător și sângele lui năpădi fața lui Gură de Aur. Abia acum izbuti acesta să se scoale. În lumina cenușie, nocturnă, îl zări pe lungan, zăcând grămadă; atingându l dădu de sânge peste tot. Îi săltă capul, dar acesta căzu la loc, moale și greu, ca un sac. Din piept și din gât continua să i gâlgâie sângele, viața i se scurgea din trup cu oftaturi fără rost, din ce în ce mai slabe.
„Iată, am ucis un om", gândi Gură de Aur și gândul îi revenea întruna, pe când, îngenuncheat deasupra mortului, îi privea fața cuprinsă de paloare. „Sfântă Maică a Domnului, am ucis", se auzi vorbind singur.
Deodată simți că nu mai e în stare să zăbovească aici. Își luă cuțitul, îl șterse de pieptarul de lână purtat de celălalt, și împletit de mâinile Lydiei, pentru iubitul ei; vârî cuțitul în teaca de lemn și l ascunse la loc în buzunar, sări în picioare și o rupse la fugă, cât îl ținură puterile.
Moartea vagabondului cel vesel îi apăsa greu sufletul; când se crăpă de ziuă, se spălă cu zăpadă, înfiorat de sângele pe care l vărsase și rătăci de colo până colo, fără țintă, cuprins de groază, încă o zi și o noapte. Nevoile trupului îl dezmeticiră până la urmă și i curmară regretele și frica.
Răzlețit în ținutul pustiu și înzăpezit, fără adăpost, fără drum, fără hrană și aproape fără somn, ajunse la mare ananghie, foamea îi țipa în trup asemenea unei fiare, de mai multe ori se întinse epuizat, în mijlocul câmpului, închise ochii și se crezu pierdut, nemaidorind nimic, decât să doarmă și să moară în zăpadă. Dar ceva îl îmboldea să se scoale de fiecare dată, pornea să meargă deznădăjduit și lacom, pentru a și salva viața și chiar pradă celor mai cumplite spaime, îl încântă și l ameți puterea și sălbăticia dincolo de orice rațiune a voinței de a nu muri, puterea imensă a instinctului vital. De pe o tufă înzăpezită de ienupăr culese, cu mâini vinete de ger, bobițele stafidite și le mâncă, sfărâmicioase și amare cum erau, amestecându le cu ace de brad; înghiți pumni întregi de zăpadă, pentru a și stinge setea. Cu respirația tăiată, suflând în mâinile înțepenite, șezu pe o movilă și și îngădui un scurt răgaz de odihnă, pândi lacom în toate direcțiile, dar nu se vedea nimic decât câmp sterp și pădure, nicăieri o urmă de fum. Peste capul său, trecură în zbor, niște ciori, privi mânios în urma lor. Nu, nu se vor ospăta din trupul lui, nu câtă vreme mai avea o picătură de vlagă în picioare, o scânteie de căldură în sânge. Se ridică și porni din nou în ne cruțătoarea cursă împotriva morții. Mergea și mergea, iar în febra epuizării și a ultimului efort, gânduri ciudate puneau stăpânire pe el, purta discuții smintite, de unul singur, ba pe tăcute, ba cu glas tare. Vorbea cu Victor, cu cel înjunghiat, vorbea cu el brutal și ironic:
— Ei, viclene, cum îți merge? îți râde luna n mațe, haimana, îți rod vulpile urechile? Zici că ai omorât un lup? L ai mușcat de beregată sau i ai smuls coada, hai? Ai vrut să mi furi ducatul, nesătulule! Numai că Guriță de Aur, mititelul te a prins, așa i bătrâne, și te a cam gâdilat pe la coaste! Și doar aveai desagile pline cu pâine și cu cârnați și cu brânză, porcule, sac fără fund ce ești!
Împroșca și urla de unul singur asemenea vorbe de ocară, îl suduia pe mort, se îmbăta de biruința asupra lui, îl lua în râs, pentru că se lăsase răpus, tâmpitul, prostovanul, lăudărosul!
După aceea însă, gândurile și vorbele sale nu mai fură adresate lui Victor. Acum o vedea pe Julie, pe mica și frumoasa Julie, așa cum îl părăsise în noaptea aceea; o striga, cu alintări, cu gingășii nerușinate, nebunești, încerca s o seducă, s o ademenească, s o hotărască să și scoată cămășuța și să călătorească împreună cu el prin ceruri, cu un ceas înainte de moarte, cu o secundă înainte de jalnicul său sfârșit. Implorându i și provocându i, grăi sânilor ei mititei, pietroși, picioarelor, părului blond și creț de la subțioara ei.
Și iarăși în vreme ce umbla împleticindu se, cu încheieturile înțepenite, peste buruienile câmpului, acoperite de zăpadă și înghețate, beat de durere, cu un sentiment de triumf inspirat de lăcomia de viață ce ardea în el ca o vâlvătaie, începu să șoptească; dar acum cel cu care vorbea era Narcis, lui îi împărtășea noile sale descoperiri, înțelepciuni și glume.
— Þi e frică, Narcis, îi vorbi, ți e groază, ai observat oare ceva? Da, stimate prietene, lumea e plină de moarte, plină de moarte, stă cocoțată pe fiecare gard, după fiecare copac și nu folosește la nimic că înălțați ziduri și dormitoare și capele și biserici, ea se zgâiește la voi prin ferestre, râde, vă cunoaște pe fiecare dintre voi fără greș, în miez de noapte o auziți cum râde de sub geamul vostru și vă strigă pe nume. Cântați vă psalmii și, aprindeți frumos lumânări pe altar și rugați vă la vecernii și la utrenii și strângeți buruieni pentru laborator și cărți pentru bibliotecă! Postești, prietene? Te lipsești de somn? O să te ajute ea, cumătră, o să te facă să te lipsești de toate, numai ciolanele o să ți le lase. Fugi, scumpule, fugi repede, aici pe câmp se aține dumneaei, fugi și ține ți bine ciolanele laolaltă, că vor să se împrăștie, n o să le mai avem multă vreme. Ah, bietele noastre ciolane, ah, biata noastră gură și bietul nostru pântec, ah, biata noastră fărâmă de creier de sub țeasta asta tare! Totul vrea să se risipească, vrea să se ducă naibii, pe copaci șed ciorile, popi în sutane negre...
De mult nu mai știa cel rătăcit încotro se duce, unde se află, ce spune, dacă e culcat sau mai e în picioare. Cădea peste tufișuri, se lovea de copaci, se prindea, în cădere, de zăpadă sau de spini. Dar instinctul său era viguros, îl smulgea mereu din loc, îl mâna mereu mai departe în goana lui oarbă. Când se prăbuși pentru ultima oară și rămase zăcând pe jos, se găsea în același sătuc, unde, cu câteva zile mai înainte, îl întâlnise pe Victor, și unde ținuse, timp de o noapte, facla de brad deasupra femeii ce năștea. Acolo rămase întins pe pământ, iar oamenii veniră, alergând, și se strânseră în jurul lui, și și dădură cu părerea, dar el nu mai auzea nimic. Þăranca, a cărei dragoste o gustase atunci, îl recunoscu și se sperie de înfățișarea lui, i se făcu milă de el, îl lăsă pe bărbatul ei s o ocărască și l târî pe cel pe jumătate mort în grajd.
Nu dură mult până ce Gură de Aur se putu ridica din nou în picioare și fu în stare să și continue drumul. Căldura grajdului somnul și laptele de capră, pe care femeia i l dăduse de băut, îl tămăduiră și i redară puterile; relele prin care trecuse de curând, alunecaseră în urmă, undeva foarte departe, de parcă s ar fi scurs multă vreme de când le trăise. Marșul cu Victor, noaptea geroasă, de spaimă, din pădure, sub brazii aceia, încleștarea înfiorătoare de pe culcuș, moartea îngrozitoare a camaradului, zilele și nopțile de ger, de foame și rătăcire, toate țineau de trecut, le uitase aproape; dar nu erau totuși uitate, ci numai biruite, numai rămase în urmă. Ceva stăruia însă, ceva imposibil de exprimat în cuvinte, ceva totodată, de spaimă și de preț, ceva scufundat și, totuși, pentru totdeauna prezent, o experiență, un gust anume pe limbă, un inel în jurul inimii. În numai doi ani deșertase până la fund cupa plăcerilor și suferințelor vieții fără de căpătâi: singurătatea, libertatea, pânda pădurii și a fiarelor, dragostea necredincioasă, hoinară, ananghia cumplită, de moarte. Zile întregi fusese musafir în câmpia văratică, zile și săptămâni în pădure, zile în zăpadă, zile în spaima și în vecinătatea morții și din toate prin câte trecuse, lucrul cel mai covârșitor și mai ciudat fusese felul cum se apărase de moarte, faptul că se știa mic și prăpădit și amenințat, și totuși, în această ultimă luptă, deznădăjduită, cu moartea, simțise în sine această putere, superbă, teribilă, această încăpățânare a vieții. Asta stăruia în el ca un ecou, asta i rămăsese înscris în inimă, asemenea gesturilor și chipurilor voluptății, care semănau atât de bine cu ale nașterii și ale morții. Cum strigase, deunăzi, femeia în chinurile facerii și cum își schimonosise fața, și cum se prăbușise, deunăzi, tovarășul lui de drum, Victor, iar sângele lui cursese atât de repede și de tăcut! Oh, și el însuși cum simțise, în zilele lui de foame, cum îl pândește moartea din toate părțile, cât îl duruse foamea, și ce frig îi fusese, ce frig! Și cum luptase, cum îi dăduse morții peste nas, cu ce spaimă și cu ce voluptate crâncenă se apărase! Acum i se părea că pe lângă cele ce i se întâmplaseră nici nu ar mai fi multe de aflat în viață. Poate cu Narcis ar fi putut vorbi despre toate acestea, cu nimeni altcineva.
Când Gură de Aur își reveni pentru prima oară, de a binelea, pe culcușul de paie din grajd, nu și mai găsi în buzunar ducatul. Să l fi pierdut în timpul marșului îngrozitor, când umblase împleticindu se, pe jumătate inconștient, în ultima zi de foame? Rămase multă vreme pe gânduri, căutând răspuns Ia întrebare. Ducatul îi fusese drag, n ar fi vrut să l piardă. Ce i drept, banii nu însemnau mare lucru pentru el, abia le cunoștea valoarea. Dar această monedă de aur îi devenise importantă din două motive. Era singurul dar ce i mai rămăsese de la Lydia, căci pieptarul de lână zăcea în pădure, cu Victor, îmbibat de sângele acestuia. Și apoi, mai presus de toate, din pricină că nu voise să rabde înstrăinarea monezii de aur, de aceea se apărase de Victor, și fusese silit să l ucidă. Dacă ducatul era acum pierdut, toate întâmplările din noaptea aceea de groază rămâneau fără rost și fără valoare. După ce stătuse multă vreme pe gânduri, se destăinui și țărăncii.
— Christine, îi șopti el, am avut o monedă de aur în buzunar și acum n o mai am.
— Ai și băgat de seamă? zise ea cu un zâmbet deosebit de drăgăstos, dar totodată șiret și hazliu care l încântă într atât, încât în ciuda slăbiciunii sale, o cuprinse în brațe.
— Ce băiat ciudat ești tu, zise ea cu gingășie, atât de înțelept și de delicat și totodată atât de prost! Căci cine aleargă prin lume cu un ducat în buzunar la vedere? O, băiat copilăros ce ești, prostuț și dulce! Moneda ta de aur am găsit o eu, încă de pe când te am culcat aici, în paie.
— Așa? Și unde i acuma?
— Caut o, râse ea și l lăsă, într adevăr, să o caute îndelung, până ce i arătă, pe tunică, locul cu pricina, în care o prinsese cu o cusătură solidă.
Mai adăugă o mulțime de sfaturi bune, materne, pe care Gură de Aur le dădu repede uitării, dar serviciul pe care i l făcuse, din dragoste, și râsul acela șiret și binevoitor de pe chipul ei de țărancă, nu l uită niciodată. Se strădui a i arăta câtă recunoștință îi poartă, și când, peste puțin, se simți din nou în stare de drum și voi să pornească mai departe, ea îl ținu pe loc, căci în zilele acestea se schimba luna și era sigură că vremea se va mai îmblânzi. Și așa se și întâmplă. Când porni mai departe, zăpada părea cenușie și bolnavă, și văzduhul era greu de umezeală, iar sus, în tării se auzea geamătul vântului, care prevestea dezghețul.



CAPITOLUL X

Din nou gheața se scurgea pe râuri în jos, din nou sub frunzișul putred mirosea a violete, din nou Gură de Aur umbla prin anotimpurile pestrițe, sorbea cu ochi nesățioși pădurile, munții și norii, hoinărea de la o ogradă la alta, de la un sat la altul, de la o femeie la alta, ședea uneori, în răcoarea serii, trist și cu inima îndurerată, sub câte o fereastră dincolo de care ardea lumina, iar din răsfrângerea ei roșietică radia spre el, splendidă și de neatins, imaginea a tot ce putea însemna pe pământ fericire, cămin și pace. Toate reveneau iarăși și iarăși, toate câte crezuse a le cunoaște atât de bine, toate reveneau și păreau, totuși, de fiecare dată altminteri: colindatul îndelung peste câmpuri și lunci sau pe drumuri pietroase, somnul văratic din pădure, hoinăreala prin sate, în urma șirurilor de fete tinere care se întorceau acasă, mână în mână, de la zvântatul finului sau de la culesul hameiului, primul fior al toamnei, primele geruri tăioase – toate reveneau, o dată, de două ori, banda pestriță a imaginilor se depăna nesfârșită în fața ochilor săi.
Nu puține ploi și nu puține zăpezi apucase Gură de Aur pe drumuri, până când, într o bună zi, străbătând o pădure luminoasă de fag, care începuse a înmuguri verde deschis urcă o coastă și, de sus, de pe creasta muntelui, zări, desfășurându se în fața sa, un peisaj nou, care îi încântă ochii și stârni în inima lui un val de presimțiri, de doruri și de nădejdi. De zile întregi știa că se apropie de acest ținut și îl așteptase, dar faptul că l vedea izbuti totuși să l surprindă la acest ceas de amiază, și ceea ce ochii săi percepură, la prima întâlnire, îi confirmă și i întări așteptările. Printre trunchiurile cenușii și printre crengile ce se legănau molcom, văzu o vale colorată în brun și verde, în mijlocul căreia licărea, albastru sticlos, un râu lat. Își dădu seama că începând de acum se va isprăvi și pentru o bucată de vreme cu umblatul peste miriști, fără drumuri, prin câmpii sălbatice, prin păduri și singurătăți în care numai arareori putea poposi în câte o gospodărie sau în vreun sătuc nevoiaș. Aici, în vale, curgea râul, și de a lungul râului se întindea unul din cele mai frumoase și mai vestite drumuri ale imperiului, aici se așternea până în zare un ținut bogat, îndestulat, pe aici treceau plute și bărci, iar drumul ducea spre sate frumoase, spre castele, mănăstiri și orașe bogate și cine voia putea hălădui pe drumul acesta zile și săptămâni în șir, fără grijă că s ar putea înfunda brusc, asemenea unui șleau mizer de țară, undeva în desișul unei păduri sau în umezeala unei mocirle. Îl aștepta ceva nou și Gură de Aur se bucură.
În seara aceleiași zile, se și afla într un sat frumos așezat pe șoseaua lată, între râu și roșcatele coaste cu vii, un sat unde casele cu fronton, aveau grinzile aparente, vopsite vesel în roșu; se vedeau porți cu intrări boltite și străduțe tăiate în trepte de piatră, dintr o fierărie se revărsa pe uliță lumina roșie a focului și bătăile sonore ale nicovalei. Plin de curiozitate hoinări cel proaspăt sosit, prin toate ulițele și ungherele, adulmecă izul de butoi și de vin, ce izvora din gurile de pivniță, iar la malul râului mirosul proaspăt de apă și de pește; se uită la casa Domnului și cercetă cimitirul, și nu uită să și ochească o șură potrivită, în care la nevoie se putea aciui preț de o noapte. Dar înainte de asta, voia să și încerce norocul la casa parohului cerând ceva de ale gurii. Dădu peste un preot gras, cu fața stacojie, care l interogă și căruia îi relată povestea vieții sale, trecând unele pasaje sub tăcere și adăugând altele, născocite; în urma acestei povestiri fu primit cu prietenie și nevoit să petreacă seara în prelungi discuții cu sfinția sa, dar ospătat cu mâncări alese și vin. A doua zi porni mai departe, de a lungul șoselei, care urma cursul râului. Văzu trecând plute și bărci împovărate, lăsă în urmă căruțe, câte una îl duse chiar o bucată de drum; zilele de primăvară goniră una după alta repede și supraîncărcate de imagini, sate și orășele îl găzduiau, femei îi zâmbeau de după gardurile grădinilor sau îngenuncheau în țărâna brună, în care sădeau răsaduri, fete cântau pe ulițele satelor, la ceasul înserării.
Într o moară, o slujnică tânără îi plăcu atât de mult, încât rămase două zile încheiate în împrejurimi și i dădu târcoale; ea râse și stătu cu plăcere la flecăreală cu el, lui i se păru că mai mult ca orice i ar surâde să devină ajutor de morar și să rămână pentru totdeauna aici. Șezu cu pescarii, ajută cărăușilor să dea nutreț cailor și să i țesale, primi în schimb pâine și carne și putu să și continue călătoria cu ei. Îi prii, după îndelungata lui singurătate, această lume de drumeți prietenoși, după atâta vreme petrecută numai cu gândurile lui, veselia laolaltă cu oameni vorbăreți și voioși după nesfârșitele posturi, îndestularea cotidiană cu mâncare îmbelșugată, bucuros se lăsă dus de valul acesta zglobiu care l săltă și l purtă mai departe; și cu cât se apropia de orașul de reședință al episcopiei, cu atât șoseaua devenea mai aglomerată și mai veselă.
Într un sat, cum tocmai se însera, se duse să se plimbe de a lungul apei, sub niște copaci cu coroane falnice. Râul curgea puternic și liniștit, șuvoiul murmura și ofta sub rădăcinile arborilor, de după un deal răsărea luna, azvârlind scânteieri peste râu și umbre sub arbori. Întâlni acolo o fată care ședea și plângea, se certase cu iubitul ei, el plecase și o lăsase singură. Gură de Aur se așeză lângă ea și i ascultă jelania, îi mângâie mâna, îi povesti despre pădure și despre căprioare, o împacă, o făcu să râdă puțin și ea îi îngădui o sărutare. Dar atunci apăru, iubitul fetei pornit în căutarea ei; se potolise și regretase cearta. Când îl găsi pe Gură de Aur, șezând lângă ea, se azvârli asupra lui și l izbi cu pumnii; Gură de Aur izbuti cu oarecare trudă să se apere, până la urmă reuși totuși să se descotorosească de el, flăcăul fugi, ocărind, spre sat, fata se mistuise de mult. Dar Gură de Aur, neîncrezător în această pace nestatornică, își părăsi culcușul pregătit și merse mai departe, preț de o jumătate de noapte la lumina lunii, străbătând o lume tăcută, argintată, mulțumit foarte, încântat de picioarele lui zdravene, nu se opri până ce roua nu i spălă colbul alb de pe încălțări, apoi, obosit, dintr o dată se culcă sub cel mai apropiat copac și adormi. Se făcuse de mult ziuă când îl trezi un gâdilat pe obraz, beat de somn căută să izgonească, dând din mână, presupusa gâză, adormi la loc și în curând fu din nou trezit de același gâdilat; în fața lui stătea o țărăncuță, care – în vreme ce l privea – îl gâdila cu vârful unei nuielușe de salcie. Se ridică, împleticindu se, își dădură binețe zâmbindu și unul altuia, iar ea îl conduse într un șopron, unde chipurile se dormea mai bine. Dormiră un timp acolo, împreună, apoi ea plecă în fugă și reveni cu o căldare mică, plină cu lapte cald, proaspăt muls. Dărui fetei o bentiță albastră de prins părul, pe care nu de mult o găsise în uliță și pe care o pusese bine și apoi, înainte ca el s o pornească mai departe, se mai sărutară o dată. Se numea Franziska și lui Gură de Aur îi păru rău că trebuia s o părăsească.
În seara aceleiași zile găsi adăpost într o mănăstire, dimineața luă parte la misă; o mie de amintiri îi unduiră miraculos în inimă, aerul de sub bolți, pietros și rece, sunetul sandalelor pe dalele de piatră ale coridoarelor îl mișcară, trezindu i o emoție parcă de acasă. După ce misa se isprăvi și în biserica mănăstirii se lăsă liniștea, Gură de Aur rămase îngenuncheat; inima lui era tulburată într un fel ciudat, noaptea trecută visase multe. Simțea dorința de a se elibera într un fel de propriul său trecut, de a și schimba oarecum viața, nu știa nici el de ce, poate că îl tulbura numai amintirea anilor de la Mariabronn și a tinereții sale pioase. Se simțea îndemnat să se confeseze și să se primenească, avea de mărturisit multe păcate mărunte, multe vicii ne însemnate, dar mai greu decât orice îl apăsa moartea lui Victor, care se prăpădise de mâna lui. Găsi un preot, i se spovedi, îi povesti una și alta, îndeosebi loviturile de cuțit în gâtul și în spatele bietului Victor. O, de cât timp nu se mai mărturisise! Numărul și greutatea păcatelor sale i se părură covârșitoare, ar fi fost gata să ispășească pentru ele, luând asupră i un canon greu. Dar părintele confesor părea a cunoaște viața celor hoinari, nu se îngrozi, îl ascultă calm, îl dojeni și l avertiză, cu seriozitate și simpatie, fără a se gândi să l afurisească.
Gură de Aur se ridică ușurat, își rosti rugăciunile în fața altarului, după cum îl îndemnase părintele și era gata să părăsească biserica, dar în acea clipă o rază de soare pătrunse printr o fereastră, privirea lui o urmări și atunci zări, într o capelă laterală, o statuie care parcă îi grăia și l atrăgea atât de intens, încât se întoarse spre ea cu ochi de îndrăgostit și o privi, cu adâncă evlavie, profund mișcat. Era o Maică a Domnului, lucrată din lemn, nespus de gingașă, care stătea ușor plecată și felul cum mantia albastră îi cădea de pe umerii înguști, cum întindea mâna gingașă, de fată, cum priveau ochii ei mai sus de gura îndurerată, cum i se arcuia fruntea superbă, toate acestea erau atât de vii, de frumoase, de profunde și de însuflețite, cum – i se păru – nu mai văzuse niciodată. Nu se sătura să privească aceste buze, această curbură delicată, dulce a gâtului. I se părea că vede ceva ce mai întâlnise de nenumărate ori în visele și presimțirile lui, ceva după care tânjise adesea. În câteva rânduri dădu să plece, dar de fiecare dată ceva îl atrăgea îndărăt.
Când, în sfârșit, voi totuși să pornească, îl descoperi pe părintele căruia i se mărturisise adineauri, stând în spatele său.
— Þi se pare frumoasă? întrebă acesta, prietenos.
— Nespus de frumoasă, zise Gură de Aur.
— Mulți spun la fel, răspunse preotul. Iar alții dimpotrivă spun că n ar fi o adevărată Maică a Domnului, că ar fi prea de modă nouă, prea lumească, și totul de la exagerat și neadevărat. Mulți se contrazic pe seama ei. Va să zică ție ți place, îmi pare bine. Se află abia de un an aici în biserică, a donat o un binefăcător al casei noastre. E cioplită de meșterul Niklaus.
— Meșterul Niklaus? Cine i meșterul Niklaus, unde stă? Îl cunoașteți? O, vă rog, spuneți mi ceva despre el! Cel ce i în stare să creeze asemenea lucru trebuie să fie un om minunat și binecuvântat.
— Nu știu multe despre el. Este un sculptor în lemn din orașul de reședință al episcopului nostru, cale de o zi de aici, și ca artist, se bucură de mare faimă. De obicei artiștii nu sunt chiar niște sfinți și probabil că nici el nu este, dar fără îndoială un bărbat de talent, un spirit ales. L am văzut de câteva ori...
— Oh, l ați văzut! Cum arată?
— Fiule, pari cu totul vrăjit de el. Ei bine, caută l și du i salutări din partea lui pater Bonifazius.
Gură de Aur mulțumi în cuvinte deosebit de însuflețite. Părintele plecă zâmbind, el însă zăbovi încă multă vreme în dreptul acestei statui misterioase al cărei piept părea că respiră și pe a cărei față păreau să trăiască laolaltă atâta durere și atâta dulceață, încât i se încleșta inima.
Ieși din biserică schimbat, pașii îl purtară printr o lume cu desăvârșire nouă. Din clipele acelea, trăite în fața statuii sfinte, de lemn, Gură de Aur intrase în stăpânirea a ceva ce el însuși nu mai avusese niciodată, și care la alții, îi stârnise de atâtea ori zâmbetul sau invidia: un scop! Avea un scop și poate că va izbuti să l atingă și poate că astfel întreaga sa viață neînchegată, va dobândi sens și valoare. Cu bucurie și cu teamă simțea cum îl străbate acest sentiment nou, și i înaripează pașii. Șoseaua frumoasă, veselă, pe care umbla, nu mai era ce fusese ieri, un prilej permanent de sărbătoare câmpenească și un loc unde era o plăcere să zăbovești astăzi, nu mai era decât un simplu drum, era drumul spre oraș, drumul spre meșter. Zori, nerăbdător. Ajunse încă înainte de a se însera, văzu turnurile răsărind de după ziduri, deasupra porții zări blazoane dăltuite și steme pictate, păși înăuntru cu inima palpitând și abia luă în seamă hărmălaia și înghesuiala voioasă de pe străzi, cavalerii care treceau călare, căruțele și trăsurile. Nici cavalerii, nici căruțele, nici orașul și nici episcopul nu aveau vreo însemnătate pentru el. Întrebă pe primul om pe care l întâlni la poartă unde locuiește meșterul Niklaus și rămase profund dezamăgit că acela nu știa nimic despre sculptor.
Ajunse într o piață cu case mari, multe dintre ele erau împodobite cu picturi sau cu statui. Deasupra intrării unei case stătea, mare și strălucitor, chipul sculptat al unui lăncier, colorat în tonuri extrem de vii. Nu era atât de frumos, ca statuia din biserica mânăstirii, dar felul anume cum stătea, și și arăta pulpa și înțepa cu barba către lume, îl făcu pe Gură de Aur să gândească totuși, că putea să fi fost făurit de același meșter. Intră în casă, bătu la uși, urcă trepte, dădu până la urmă peste un domn îmbrăcat cu un halat de catifea împodobit cu blană, și l întrebă, unde l ar putea afla pe meșterul Niklaus. Ce vrea de la dânsul, întrebă domnul și Gură de Aur trebui să facă un efort ca să se stăpânească, și să se mărginească a i spune doar că are de transmis un mesaj. Domnul îi indică numele străzii în care locuia meșterul, și până ce Gură de Aur, tot întrebând, găsi drumul până acolo, se făcuse noapte. Puțin cam speriat, dar totuși foarte fericit stătea acum în fața casei meșterului, cu privirea ridicată spre ferestre, gata să dea buzna. Dar luă aminte că era târziu, că arăta nădușit și colbuit de marșul de peste zi, așa încât se stăpâni și așteptă. Rămase vreme îndelungată în fața casei. Văzu o fereastră luminându se, și tocmai când se ntoarse să plece zări, apropiindu se de geam, silueta unei fete blonde, foarte frumoase, prin părul căreia se scurgea, venind din spate, licărul blând al unei candele.
Dimineața următoare, după ce orașul se deșteptă și hărmălaia
reîncepu, Gură de Aur se spălă pe față și pe mâini, la mănăstirea unde dormise peste noapte își curăță hainele și încălțările de praf, apoi căută iarăși drumul spre strada aceea, și bătu în poartă. Apăru o servitoare care nu prea voi să l conducă la meșter, însă el reuși s o îmbuneze, așa că până la urmă bătrâna îl conduse, totuși, înăuntru. Meșterul se afla într o sală mică, ce i slujea de atelier, purta un șorț de lucru, era un bărbat înalt, bărbos, Gură de Aur i ar fi dat patruzeci sau cincizeci de ani. Îl privi pe străin cu niște ochi albaștri, tăioși, și l întrebă scurt ce dorește. Gură de Aur îi transmise salutul lui pater Bonifazius.
— Altceva, nimic?
— Meștere, zise Gură de Aur cu respirația tăiată, acolo, la mănăstire, am văzut acea Maică a Domnului, cioplită de dumneavoastră. Ah, nu vă uitați atât de neprietenos la mine, numai dragostea și admirația mă aduc la dumneavoastră. Nu sunt fricos, am hoinărit multă vreme și cunosc gustul pădurii și al zăpezii, și al foamei; nu există om de care m aș teme. Dar de dumneavoastră mă tem. Oh, am o singură, o mare dorință, de care inima mi e atât de încărcată, încât mă doare.
— Și anume care dorință?
— Aș vrea să vă devin ucenic și să învăț la dumneavoastră.
— Nu ești singurul om care nutrește această dorință, tinere. Însă mie ucenicii nu mi plac, iar două calfe am. Dar de unde vii și cine ți sunt părinții?
— Nu am părinți, și vin de nicăieri. Am fost școlar într o mănăstire, unde am învățat latina și greaca, apoi am fugit, ani de zile am fost tot pe drumuri, până astăzi.
— Și de ce crezi că ar trebui să devii sculptor? Þi ai încercat vreodată mâna? Ai desene?
— Am făcut multe desene, însă nu le mai am. De ce anume aș vrea să învăț această artă, cred că vi o pot spune. Mi au trecut prin cap multe gânduri, am văzut nenumărate fețe și trupuri și am cugetat asupra lor, iar unele din aceste gânduri m au chinuit neîncetat și nu
m au lăsat în pace. Am observat cum într o făptură se repetă mereu o anume formă, o anume linie, cum o frunte corespunde unui genunchi, un umăr unui șold și cum în miezul lor cel mai adânc, toate sunt una cu ființa și cu firea omului care are un asemenea genunchi, un asemenea umăr sau o asemenea frunte. Și am mai observat, asta am văzut o într o noapte în care a trebuit să ajut unei femei care năștea: că cea mai mare durere și cea mai mare voluptate au o expresie foarte asemănătoare.
Meșterul îl privi pătrunzător pe străin:
— Îți dai seama ce mi spui?
— Da, meștere, așa este. Tocmai asta a fost, spre cea mai mare încântare și uimire a mea, ceea ce am găsit exprimat în Maica Domnului sculptată de dumneavoastră, și de asta am și venit. Oh, atâta suferință pe fața aceea frumoasă, sublimă, și în același timp parcă toată suferința a devenit numai fericire, numai zâmbet. Când am văzut asta, am fost ca fulgerat de un foc, toate gândurile și visele mele de atâția ani au părut să se confirme și deodată n au mai fost de prisos și pe loc am știut ce am de făcut și încotro să mă îndrept. Iubite meștere Niklaus, vă rog din inimă, îngăduiți mi să învăț la dumneavoastră!
Niklaus ascultase cu atenție, fără ca chipul lui să devină mai prietenos.
— Tinere, zise el, știi să vorbești uimitor de frumos despre artă și mă miră, de asemenea, că la anii tăi, ai atâtea de spus despre voluptate și despre suferință. Ar fi o plăcere pentru mine să stăm de vorbă despre toate acestea, într o seară, la o cupă de vin. Dar uită te: a sta de vorbă împreună, a schimba cuvinte plăcute și înțelepte, nu este același lucru cu a trăi și a munci câțiva ani împreună. Aici e un atelier și se lucrează, nu se flecărește, și aici nu are preț ce i a trecut prin cap cuiva și ce știe să spună, ci numai și numai ce poate plămădi cu mâinile sale. Pari a avea intenții serioase, de aceea nu vreau să te trimit îndată de unde ai venit. Să vedem dacă știi să faci ceva. Ai modelat vreodată un chip în lut sau în ceară?
Gură de Aur se gândi imediat la visul avut cândva, cu multă vreme în urmă, în care modelase mici figuri de lut ce înviaseră și deveniseră uriașe. Dar trecu întâmplarea sub tăcere și răspunse că n a încercat încă niciodată asemenea lucruri.
— Bine. Atunci vei desena ceva. Acolo i o masă, vezi, cu hârtie și cărbune. Așează te și desenează, nu te grăbi, poți rămâne până la prânz sau chiar până deseară. Poate atunci îmi voi da seama dacă ești sau nu bun de ceva. Așa, și acum am vorbit destul, eu trebuie să mă apuc de lucrul meu; apucă te și tu de al tău.
Gură de Aur se așeză pe scaunul pe care i l indicase Niklaus, la masa de desen. Nu se grăbi cu lucrarea, întâi stătu și așteptă liniștit, asemenea unui școlar intimidat, uitându se cu nesaț, curios și plin de dragoste spre celălalt capăt al sălii, la meșterul care i întors pe jumătate cu spatele își continua lucrul la o statuie mică, de lut. Privea cu atenție la acest bărbat, în al cărui cap sever, ușor încărunțit și în ale cărui mâini de meșteșugar, aspre dar nobile și însuflețite, sălășluiau splendide puteri de vrăjitor. Arăta altfel decât și l închipuise Gură de Aur: mai bătrân, mai modest, mai lucid, mult mai puțin strălucitor și cuceritor, și defel fericit. Tăișul necruțător al privirii sale scormonitoare era acum ațintit asupra lucrului, astfel că ferit de ochii lui, Gură de Aur cercetă cu grijă înfățișarea meșterului în ansamblul ei. „Omul acesta, gândi el, ar fi putut deveni la fel de bine un cărturar, un cercetător tăcut, sever, care și ar fi închinat viața unei opere, începută înaintea lui, de un șir întreg de antecesori și pe care, odată, va trebui la rându i să o lase moștenire urmașilor, o operă tenace, de lungă durată, ce nu se isprăvește nicicând, și care adună în sine munca și abnegația multor generații." Acestea toate le citea observatorul, privind capul meșterului; erau înscrise acolo multă răbdare, multă învățătură dobândită și cugetare, multă modestie și cunoaștere a valorii îndoielnice a oricărei munci omenești, dar și credință în propria lui misiune. Altul era limbajul mâinilor sale, ele contraziceau chipul. Mâinile acestea apucau cu degete sigure dar și foarte sensibile lutul pe care l modelau, atingeau lutul ca mâinile unui amant pe iubita ce i se dăruise în întregime: îndrăgostite, pline de tremurul fin al simțirii, doritoare, dar fără să deosebească între a lua și a da, voluptuoase și pioase în același timp, sigure și măiestre, ca înțelepțite de o străveche, profundă cunoaștere. Gură de Aur urmărea încântat și plin de admirație mișcarea acestor mâini bine cuvântate. Cu dragă inimă l ar fi desenat pe meșter, de n ar fi stăruit acel contrast dintre față și mâini, care l paraliza.
După ce îl privise poate vreun ceas pe artistul care, singur cu sine își vedea de lucrul său, după ce iscodise cu gândul taina acestui om, o altă imagine începu să se formeze în el, arătându se ochilor sufletului său, imaginea omului pe care l cunoștea cel mai bine dintre toți, pe care îl iubise foarte mult și l admirase cu ardoare; iar această imagine era fără fisuri și contradicții, deși purta și ea trăsături diverse și amintea de multe înfruntări. Era imaginea prietenului său Narcis. Ea se adună tot mai densă într o unitate, într un întreg, tot mai limpede ieșea la lumină în această imagine a sa legea lăuntrică a acestui om iubit, capul nobil era modelat de spirit, gura frumoasă, stăpânită și ochiul puțin trist, toate înăsprite și înnobilate de slujirea spiritului, umerii înguști, gâtul prelung, mâinile subțiri, distinse, toate însuflețite de aspirația către spiritualizare. De atunci, de când se despărțise de mănăstire, niciodată nu și mai revăzuse atât de limpede prietenul, niciodată nu avusese în sine imaginea lui atât de completă.
Ca în vis, nu din voia sa, totuși plin de dăruire și ascultând parcă o poruncă, Gură de Aur începu să deseneze cu băgare de seamă, petrecându și degetele drăgăstos, cu evlavie, împrejurul figurii ce sălășluia în inima lui, și uită de meșter, de sine însuși și de locul în care se afla. Nu observă că lumina din sală se mutase încet, nici că meșterul își aruncase în câteva rânduri ochii spre dânsul. Ca o ofrandă rituală își împlinea datoria pe care și o asumase, pe care i o impusese inima lui: să înalțe imaginea prietenului și s o păstreze astfel cum ea trăia astăzi, în sufletul său. Fără a o numi astfel în gând, socotea ceea ce înfăptuia în clipele acestea ca achitarea unei datorii, ca o recunoștință.
Niklaus se apropie de el și zise:
— E vremea amiezii: mă duc la masă, poți veni și tu. Ia să văd, ai desenat ceva?
Trecu în spatele lui Gură de Aur și privi foaia cea mare, apoi îl dădu deoparte și o luă cu grijă în mâinile sale iscusite. Gură de Aur se trezise din visul său și acum privea spre meșter, cu așteptare sufocată de emoție. Meșterul ținea desenul cu ambele mâini și l cerceta foarte atent, cu privirea tăioasă a ochilor săi albaștri deschis, severi.
— Cine i ăsta, pe care mi l ai desenat aici? întrebă Niklaus după o vreme.
— Este prietenul meu, un tânăr călugăr și cărturar.
— Bine. Spală te pe mâini, colea, în curte, ai să vezi fântâna. Apoi să mergem la masă. Calfele mele nu sunt aici, lucrează în altă parte.
Gură de Aur se duse, ascultător, găsi curtea și fântâna, își spălă mâinile și ar fi dat mult să cunoască gândurile meșterului. Când se întoarse, Niklaus era plecat din atelier, îl auzi, trebăluind în odaia vecină; când reapăru, văzu că și el se spălase și în locul șorțului purta o haină frumoasă de postav, în care arăta impunător și solemn. O luă înainte, pe scări în sus, pilaștrii balustradei din lemn de nuc aveau cioplite capete, de îngerași, trecură printr o încăpere mai mică înțesată de statui, mai vechi și mai noi, până ajunseră într o odaie frumoasă, în care dușumeaua, pereții și tavanul erau din esență tare și unde, în colțul de lângă fereastră, aștepta o masă așternută. O fată veni într un suflet, Gură de Aur o cunoștea, era fata frumoasă de aseară.
— Lisbeth, zise meșterul, trebuie să mai pui un tacâm, am adus un musafir. Este, ei da, nici măcar nu i cunosc încă numele...
Gură de Aur i l spuse.
— Deci Gură de Aur. Putem mânca?
— Într o clipă, tată.
Aduse o farfurie, ieși în fugă și se întoarse repede, însoțită de slujnică; aceasta servi mâncarea, carne de porc, linte și pâine albă. În timpul mesei tatăl vorbi cu fata despre unele și altele. Gură de Aur șezu tăcut, mâncă puțin și se simți foarte nesigur și stingherit. Fata îi plăcu grozav, era o apariție impunătoare, frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca și tatăl ei, însă ședea cuviincioasă și cu desăvârșire inaccesibilă, ca sub sticlă, nu i adresă străinului nici vorbe, nici priviri.
După ce masa se isprăvi, meșterul zise:
— Vreau să mă odihnesc jumătate de ceas. Tu du te în atelier sau pierde ți vremea pe undeva, pe afară, după aceea vom sta de vorbă despre cele ce avem de făcut.
Gură de Aur ieși, salutând. Trecuse un ceas, poate mai bine, de când meșterul îi văzuse desenul, dar nu i spusese nici o vorbă despre el. Și acum să mai aștepte altă jumătate de oră! Ei bine, n avea de ales, așa că așteptă. Nu se duse în atelier, nu voia să și revadă acum desenul. Ieși în curte, se așeză pe jgheabul fântânii și privi firul de apă ce se scurgea necontenit din țeava, cădea în covată adâncă, de piatră, stârnea, în cădere, valuri minuscule și ducea cu el în adânc puțin aer, care urca apoi în bule albe îndărăt, la suprafață. În oglinda întunecată a fântânii își văzu propriul chip și se gândi că acest Gură de Aur, care l privește din apă, nu mai este de mult Gură de Aur cel din mănăstire sau Gură de Aur al Lydiei, dar nici Gură de Aur al pădurilor nu mai este. Se gândi că, aidoma fiecărui om, se trece și el, parcă scurgându se, și schimbându se întruna, iar la sfârșit se va risipi, în vreme ce imaginea plăsmuită de artist rămâne veșnic aceeași, neschimbată.
Poate că rădăcina oricărei arte, gândi el, poate chiar rădăcina a tot ce i spirit, este numai spaima în fața morții. Ne temem de ea, ne înfiorăm întâlnind efemerul, observăm cu tristețe cum mereu florile se ofilesc și frunzele cad și simțim în inima noastră certitudinea că și noi suntem trecători, și în scurt timp ne vom ofili. Iar dacă, artiști fiind, făurim imagini, sau gânditori fiind, căutăm legi și formulăm idei, o facem pentru a salva, totuși, ceva din marele dans macabru, pentru a construi ceva ce are o existență mai durabilă decât noi înșine. Femeia, după care meșterul își modelase Madona cea frumoasă, este poate ofilită sau moartă, și în curând va fi și el mort, alții vor locui în casa lui, vor mânca la masa lui – dar opera sa va stărui, neschimbată, va străluci în biserica liniștită a mănăstirii și peste o sută de ani, sau mult mai mulți, și va rămâne, pururea frumoasă și va zâmbi pururea, cu aceeași gură, înfloritoare și tristă totodată.
Îl auzi pe meșter coborând scările, și alergă în atelier. Meșterul Niklaus se plimbă încolo și încoace, se uită de câteva ori la desenul lui Gură de Aur, în sfârșit se opri în dreptul ferestrei și zise, în felul său cam tărăgănat și sec:
— La noi e obiceiul ca ucenicul să învețe cel puțin patru ani și tatăl său să plătească bani pentru această învățătură.
Deoarece făcu o pauză, Gură de Aur crezu că meșterul se teme că nu va primi de la el plată pentru învățătură. Scoase fulgerător cuțitul din buzunar, tăie cusătura din jurul ducatului ascuns și l pescui din ascunziș. În toată vremea asta Niklaus îl privi uimit și când Gură de Aur îi întinse moneda, începu să râdă.
— Ah, asta ai crezut? făcu el. Nu, tinere, păstrează ți ducatul. Și acum ascultă mă. Þi am spus care este la noi, în breaslă, obiceiul cu ucenicii. Dar nici eu nu sunt un meșter obișnuit, nici tu nu ești un ucenic obișnuit. Căci unul din acesta își începe ucenicia la treisprezece, paisprezece sau cel mult cincisprezece ani, și jumătate din timpul învățăturii e pus la corvoadă și trebuie să facă și pe servitorul, fu însă ești flăcău în toată firea, și judecind după vârstă, ai putea fi de mult calfă, ba chiar și meșter. Nu s a văzut niciodată în breasla noastră ucenic cu barbă. Și ți am mai spus, nu vreau să țin ucenici în casă. De altfel, nici nu pari a fi din soiul acelora care rabdă să li se poruncească sau să fie trimiși de colo până colo.
Încordarea lui Gură de Aur sporise la maximum, fiecare din cuvintele cumpănite ale meșterului îl tortura, i se părură îngrozitor de plicticoase și dăscălitoare. Cu violență exclamă:
— De ce îmi spuneți toate acestea, când nici nu vă gândiți să mă luați la învățătură?
Meșterul continuă însă nestingherit, pe același ton:
— Am chibzuit vreme de un ceas la dorința ta, acum trebuie să ai și tu răbdarea să mă asculți. Þi am văzut desenul. Are greșeli, dar este, totuși, frumos. De n ar fi, ți aș fi dăruit o jumătate de galben, ți aș fi dat drumul și te aș fi uitat. Nu vreau să ți spun mai multe despre desen. Doresc să te ajut să devii un artist, poate că ești chemat pentru aceasta. Dar ucenic nu mai poți. Pe de altă parte, cine nu a fost ucenic și nu și a făcut anii de ucenicie, nu poate ajunge, în breasla noastră, nici calfă, nici meșter.
S o știi din capul locului. Vei face însă o încercare. Dacă ți e cu putință să rămâi câtva timp aici, în oraș, vei veni la mine ca să înveți câte ceva. Fără obligații și fără contract, poți pleca oricând ți e voia. Ai să rupi la mine câteva cuțite de cioplitor, ai să strici câțiva butuci de lemn, și dacă se va dovedi că nu ești chemat să devii sculptor, nu vei avea încotro și va trebui să ți cauți altceva. Ești mulțumit cu atât?
Gură de Aur îl ascultase rușinat și mișcat.
— Vă mulțumesc din inimă – strigă el. Fiind hoinar de felul meu, voi ști să mă descurc, aici, în oraș, tot atât de bine ca și afară, în păduri. Înțeleg că nu vreți să luați asupra dumneavoastră grija și răspunderea pentru mine ca pentru un ucenic. Socotesc un mare noroc că mi e îngăduit să învăț la dumneavoastră. Din inimă vă mulțumesc că faceți asta pentru mine!



CAPITOLUL XI

Imagini noi îl împresurau pe Gură de Aur, aici în oraș, o nouă viață începea pentru el. După cum meleagurile și orașul acesta îl primiseră cu blândețe îmbietoare și dărnicie, tot așa viața aceasta nouă îi ieșea în cale cu bucurie și multe făgăduieli. Chiar dacă în străfundurile sale triste și știutoare sufletul îi rămăsese neatins, la suprafață totuși viața lui se desfășura, schimbând parcă felurite culori. Perioada care începu acum fu cea mai veselă, cea mai lipsită de necazuri din toată viața lui Gură de Aur. Afară îl întâmpina bogatul oraș de reședință episcopală, cu toate artele sale, cu femei, cu sute de jocuri și desfătări și imagini; înăuntru, simțul său artistic, pe punctul de a se trezi, îl îmbogățea cu noi senzații și experiențe. Cu ajutorul meșterului găsi adăpost în casa unui aurar, la piața de pește, și atât de la meșter cât și de la aurar învăță arta de a umbla cu lemnul cu ghipsul, cu vopselele, cu firnisul și cu foița de aur.
El nu făcea parte dintre acei artiști nefericiți, care deși sunt înzestrați cu daruri înalte, nu găsesc mijloacele potrivite pentru a le exprima. Căci există asemenea oameni, cărora le este dat să perceapă cu profunzime și grandoare frumusețea lumii și să poarte în suflet imagini elevate și nobile, însă nu găsesc calea de a exterioriza apoi aceste imagini, de a le întruchipa și împărtăși spre desfătarea celorlalți. Gură de Aur nu suferea de acest neajuns. Îi venea ușor și i plăcea să se folosească de mâinile sale și învăță trucurile și deprinderile meșteșugului, la fel cum odinioară, de sărbători, îi venise ușor să învețe de la niște camarazi cântatul din lăută iar duminica, pe tăpșanele satelor, dansul. Învăța ușor, parcă de la sine, fără efort. Adevărat, cu sculptatul în lemn fu nevoie, totuși, de strădanii serioase, avu de înfruntat greutăți și dezamăgiri, ciopârți câte o bucată de lemn frumos și și tăie de câteva ori, zdravăn, degetele. Dar depăși repede începuturile și deveni îndemânatic. Cu toate acestea, meșterul adesea era foarte nemulțumit de el și i vorbea bunăoară astfel:
— E bine că nu ești ucenicul sau calfa mea, Gură de Aur. E bine că știm amândoi că tu vii de pe drumul mare și din păduri, și într o bună zi tot acolo ai să te întorci. Cine n ar ști că nu ești nici orășan, nici meșteșugar, ci un om fără căpătâi, un vagabond, ar putea fi ispitit să ți ceară una sau alta, din cele pe care, în mod firesc, le cere orice meșter oamenilor său. Ești un lucrător destul de bun, când n ai toane. Dar săptămâna trecută ai hoinărit două zile. Ieri ai dormit jumătate de zi în atelierul din curte, unde trebuia să lustruiești cei doi îngeri.
Avea dreptate, cu reproșurile sale și Gură de Aur le asculta în tăcere, fără să se dezvinovățească. Știa bine despre sine că nu este nici harnic, nici om de încredere. Atâta vreme cât munca îl captiva, îi punea probleme grele sau îi dădea prilejul să devină conștient și să se bucure de propria sa îndemânare, era un lucrător sârguincios. Munca manuală grea o executa fără nici o plăcere, iar acele lucrări care nu erau dificile, dar pretindeau timp și hărnicie, cum sunt atât de multe în toate meșteșugurile și se cer îndeplinite cu devotament și răbdare, îi erau cel mai adesea nesuferite de a binelea. El însuși rămânea câteodată uimit din pricina acestor sentimente. Oare cei câțiva ani de drumeție au fost de ajuns, pentru a l preface într un leneș, într un om pe care nu te puteai bizui? Era moștenirea mamei, care creștea în el și începea să l domine? Sau ce anume îi lipsea? își aducea foarte bine aminte de primii săi ani la mănăstire, când fusese un învățăcel atât de zelos și de vrednic. Cum de găsise atunci atâta răbdare, iar acum ducea lipsă de ea, de ce izbutise să se dăruiască atât de neobosit sintaxei latinești și să învețe toate aoristele acelea eline, care totuși, în adâncul inimii, nu avuseseră însemnătate pentru el? Cugeta uneori și și frământa mintea, în vremurile acelea îl călise și l înaripase dragostea; învățătura lui nu fusese decât o constantă încercare de a l cuceri pe Narcis, iar dragostea acestuia putea fi câștigată doar pe calea respectului și a recunoașterii meritelor. Pe vremea aceea, pentru o privire de apreciere din partea dascălului său iubit, fusese în stare să se străduiască ore și zile întregi. Apoi ținta râvnită fusese atinsă, Narcis devenise prietenul său și, în mod ciudat, tocmai eruditul Narcis fusese cel ce i arătase inaptitudinea sa pentru cărturărie și i invocase imaginea mamei pierdute. În locul cărturăriei, a vieții monahale și a virtuții, puseseră stăpânire pe el instinctele originare, viguroase, ale ființei sale: sexul, dragostea de femei, impulsul spre libertate, drumeția. Însă apoi văzuse figura aceea a Mariei, făurită de meșter, descoperise artistul din el, pornise pe o cale nouă și prinsese din nou rădăcini. Iar acum ce se întâmplă, încotro se îndreaptă drumul său? De unde vin opreliștile?
Întâi nu reuși să și dea seama. Nu putea recunoaște decât că l admira într adevăr foarte mult pe meșterul Niklaus, însă nu l iubea nicidecum în felul în care îl iubise odinioară pe Narcis, ba câteodată chiar îi plăcea să l dezamăgească și să l supere. Pesemne că tendința aceasta era pricinuită de dualitatea din ființa meșterului. Statuile ieșite din mâna lui Niklaus, în orice caz cele mai izbutite, constituiau pentru Gură de Aur idealuri demne de venerație, dar meșterul însuși nu era un ideal pentru el.
Alături de artistul care cioplise acea Maică a Domnului, cu gura cea mai îndurerată și mai frumoasă cu putință, alături de vizionarul, de știutorul, ale cărui mâini erau în stare să preschimbe prin vrăjitorie experiențe și presimțiri profunde în întrupări vizibile, sălășluia în meșterul Niklaus un al doilea om: un tată de familie și un meșter sever și întrucâtva fricos, un văduv, care, împreună cu fiica lui și cu o slujnică urâtă, ducea în casa lui tăcută o viață tihnită și cam retrasă, iar acum se apăra cu strășnicie împotriva instinctelor dezlănțuite ale lui Gură de Aur, un bărbat care se acomodase cu o viață liniștită, cumpătată, foarte ordonată și cuviincioasă.
Deși Gură de Aur îl respecta pe meșterul său, deși niciodată nu și ar fi îngăduit să pună altora întrebări despre el sau să formuleze în fața altora judecăți asupra lui, totuși după un an știa, până în cele mai mici amănunte, tot ce se putea ști despre Niklaus. Meșterul era important pentru el, îl iubea și îl ura deopotrivă, îl zgândărea mereu și, astfel, elevul pătrundea cu dragoste și neîncredere, cu dorință neostoită de a cunoaște, în ascunzișurile felului său de a fi și ale vieții sale. Vedea că la Niklaus în casă nu locuiau nici ucenici, nici calfe, deși era loc destul. Vedea că iese foarte rar și tot atât de rar invită musafiri. Observa cum își iubește fiica cea frumoasă cu o dragoste mișcătoare și plină de gelozie și caută s o ascundă de ochii tuturor. Mai știa, de asemenea, că în spatele abstinenței severe și premature a văduvului, continuau să pulseze instincte vii, că în împrejurările rare când o comandă îl obliga, când și când, la o călătorie de câteva zile, putea să se transforme și să întinerească în mod ciudat. Și odată chiar observă că într un orășel străin, unde instalau un amvon sculptat, Niklaus vizită într o seară, în mare taină, o târfă plătită, iar după aceea zile întregi fu neliniștit și prost dispus.
Cu timpul, curiozității, i se adăugă și altceva, ce l reținea pe Gură de Aur în casa meșterului și i dădea bătaie de cap. Era fiica sa, frumoasa Lisbeth, care i plăcea foarte mult. Dădea numai rareori ochii cu dânsa, fata nu călca niciodată în atelier, și el nu avea cum afla dacă nazurile ei și sfiala în fața bărbaților erau numai impuse de tată, sau aparțineau firii ei proprii. Nu i scăpă faptul că meșterul nu l mai luă niciodată cu el la masă, și că încerca să i îngreuneze orice întâlnire cu fata. Lisbeth era o fecioară de mare preț, păzită cu grijă, înțelese el, nu exista nici o nădejde de dragoste cu ea fără căsătorie; iar cine voia s o ia în căsătorie, trebuia întâi de toate să fie odrasla unor oameni cumsecade și membru într una din breslele superioare, și apoi, pe cât cu putință, să mai aibă și bani și casă.
Frumusețea lui Lisbeth, atât de deosebită de cea a pribegelor sau a țărăncilor, îl atrăsese pe Gură de Aur încă din prima zi. Era într însa ceva ce el încă nu cunoscuse, ceva ciudat, ce l atrăgea cu putere dar, în același timp, îi stârnea neîncrederea, ba chiar îl supăra: o mare liniște și nevinovăție, o bună cuviință și o curățenie care totuși nu erau copilărești, căci în spatele cuviinței și manierelor ei frumoase se simțea răceală ascunsă și trufie, astfel că nevinovăția ei nu l mișca și nu l dezarma (nu ar fi putut seduce niciodată o copilă), ci îl ațâța, ba chiar îl provoca, îndată ce se familiarizase puțin cu silueta ei, făurindu și o imagine lăuntrică, simți dorința de a plămădi dintrînsa, odată și odată, o statuie, dar nu așa cum arăta acum, ci cu trăsături vii, senzuale și îndurerate, nu o mică fecioară, ci o Magdalenă. Adeseori își dorea să vadă această față calmă, frumoasă și nemișcată, cutremurându se în sfârșit, fie de voluptate, fie de durere, deschizându se asemenea filelor unei cărți și dându și taina în vileag.
Și apoi, mai era un alt chip, care sălășluia în sufletul său și totuși, nu i aparținea în întregime, pe care dorea din răsputeri să l prindă și să l înfățișeze cândva, ca artist, dar această a doua imagine i se sustrăgea mereu și se întuneca. Era chipul mamei. Acest chip nu mai era de mult același, ca odinioară, când îi reapăruse după convorbirile cu Narcis, revenind din pierdutele adâncimi ale amintirilor. În zilele de drumeție, în nopțile de dragoste, în clipele de nostalgie, în cele când viața îi era pericol și când se apropia de el moartea, acest chip matern se prefăcuse cu timpul și se îmbogățise, devenise mai profund și mai complicat; nu mai era imaginea propriei mame, ci din trăsăturile și culorile acesteia se închegase, treptat imaginea unei mame care nu mai era doar a lui, imaginea unei Eve, a unei mame tuturor oamenilor. Tot așa cum meșterul Niklaus înfățișase în câteva Madone imaginea îndureratei Maici a Domnului, cu o perfecțiune și o vigoare a expresiei care lui Gură de Aur i se păreau de nedepășit, tot așa nădăjduia ca odată, când va fi mai matur și mai sigur de talentul său, să înfățișeze el însuși imaginea mamei lumești, a mamei Eva, așa cum era înscrisă în inima lui, ca cea mai veche și cea mai sacră taină. Dar această icoană lăuntrică, la început doar o imagine a amintirii despre propria sa mamă și dragostea lui față de ea, se afla în permanentă prefacere și creștere. Trăsăturile țigăncii Lise, ale fiicei de cavaler, Lydia, și numeroase alte fețe de femei pătrunseseră în acea imagine originară, și nu numai toate fețele femeilor iubite continuaseră a o îmbogăți, ci fiecare zguduire, fiecare experiență, fiecare trăire în parte, o dăltuise și i dăruise noi trăsături. Pentru că această figură, dacă mai târziu ar izbuti să o redea în lemn, nu trebuia să înfățișeze o anume femeie, ci viața însăși, în chip de mamă originară. Adeseori credea că o vede, câteodată îi apărea în vis. Dar nu ar fi putut spune nimic mai mult despre acest chip al Evei și despre ceea ce el urma să exprime, decât că ar trebui să arate voluptatea vieții în intima ei înrudire cu durerea și cu moartea.
Gură de Aur învăță multe în decursul unui an. La desen ajunse repede să și conducă mâna cu mare siguranță și alături de sculptatul în lemn, Niklaus îi îngădui să încerce câteodată și modelatul în lut. Prima sa operă izbutită fu o statuetă de lut, înaltă de cel puțin două palme, figura dulce, seducătoare, a micuței Julie, sora Lydiei. Meșterul lăudă lucrarea, dar nu împlini dorința lui Gură de Aur de a pune să fie turnată în metal; socotea figura prea impudică, prea lumească, pentru a i deveni naș. Apoi începu munca la statuia lui Narcis, pe care Gură de Aur o cioplea în lemn, și anume reprezentându l pe apostolul Ioan, căci dacă îi ieșea bine, Niklaus avea de gând să o așeze într o compoziție închinată răstignirii, care i se comandase; cele două calfe nu mai lucrau de multă vreme decât la ea, pentru ca apoi să lase pe seama meșterului ultimele retușuri.
La figura lui Narcis, Gură de Aur lucra cu adâncă dragoste, în munca aceasta se regăsea, își regăsea darurile de artist și sufletul, ori de câte ori se abătuse de la calea dreaptă, ceea ce se petrecea destul de des: aventuri de dragoste, serbări cu dans, chefuri cu camarazii, joc de zaruri, adeseori și încăierări îl antrenau cu violență, astfel încât ocolea apoi atelierul pentru o zi sau mai multe, ori stătea zăpăcit și morocănos, în fața lucrului său. Dar la apostolul Ioan, al cărui chip iubit și visător îi răsărea tot mai pur din lemn, lucra numai în ceasuri de mare sensibilitate, cu dăruire și umilință. În ceasurile acestea nu era nici bucuros nici abătut, nu mai știa nici de voluptățile vieții, nici de nestatornicie; în inima lui revenea atunci sentimentul respectuos, senin și pur, cu care se dăruise cândva prietenului, lăsându se cu bucurie condus de dânsul. Nu el era cel ce stătea aici și făurea, din propria sa voință, un chip; era mai degrabă celălalt, era Narcis, care se slujea de mâinile sale de artist, pentru a păși dincolo de efemerul și nestatornicia vieții, înfățișând imaginea pură a ființei sale.
În felul acesta, – socotea câteodată Gură de Aur cu un fior – iau naștere adevăratele opere. Astfel se născuse neuitata Madonă a meșterului, pe care, de atunci încoace, o vizitase în multe duminici, la mănăstire. În felul acesta tainic și sacru, fuseseră create cele mai izbutite dintre statuile vechi, pe care meșterul le păstra în încăperea de sus. Astfel va fi creată, cândva, și cealaltă imagine, cea unică pe care el o socotea și mai tainică, și mai vrednică de cinstire, imaginea mamei oamenilor. Ah, de ar ieși din mâinile artiștilor numai asemenea opere sfinte, izvorând din nevoile sufletului, neîntinate de ambiții și deșertăciuni! Dar nu era așa, o știa de mult. Se puteau crea și alte imagini, lucruri drăgălașe, fermecătoare, izvodite cu mare măiestrie, desfătări ale amatorilor de artă, podoabe pentru biserici și săli de consiliu ale primăriilor – lucruri frumoase, da, însă nu sfinte, nu imagini autentice ale sufletului. Nu văzuse numai ieșind din mâna lui Niklaus și ale altor meșteri numeroase asemenea lucrări, care, cu toată grația imaginației și meticulozitatea execuției erau, totuși, simple jucării. Spre rușinea și tristețea lui, cunoscuse și în propria sa inimă, simțise și în propriile sale mâini în ce fel poate să dea un artist astfel de obiecte drăguțe lumii, pentru plăcerea meșteșugului său, din trufie sau din joacă.
În clipa când dobândi pentru prima oară această conștiință, se întrista de moarte. Ah, pentru a făuri statuete frumușele de îngerași, sau alte fleacuri, fie ele oricât de plăcute, nu merită să fii artist. Pentru alții poate, pentru meșteșugari, pentru burghezi, pentru sufletele domoale și mulțumite, poate fi o satisfacție suficientă, pentru el însă nu. Pentru el, arta și calitatea de artist erau fără de valoare dacă nu aveau dogoarea soarelui și forța furtunii, dacă nu aduceau decât mulțumire și plăcere, decât fericire măruntă. El căuta altceva. Să acopere cu foi de aur strălucitor coronița gingașă, fină ca dantela, a unei Marii, nu era o treabă pentru el, chiar dacă se plătea bine. De ce accepta meșterul Niklaus toate aceste însărcinări? De ce ținea două calfe? De ce stătea să i asculte ceasuri întregi pe acești domni consilieri sau pe acești canonici, care îi comandau un portal sau un amvon măsurat cu cotul? Din două motive, și anume din două motive meschine: fiindcă ținea să fie un artist renumit, copleșit de comenzi și fiindcă voia să adune bani, însă nu pentru a întreprinde fapte mari sau pentru a gusta desfătări, ci bani pentru fiica lui, care și așa era de mult o moștenitoare bogată, bani pentru zestrea ei, pentru gulere de dantelă și rochii de brocart, pentru un pat conjugal din lemn de nuc, încărcat de plăpumi scumpe și lenjerie de preț! De parcă fata cea frumoasă nu ar putea cunoaște dragostea la fel de bine și într un pod oarecare cu fân!
În ceasurile unor asemenea meditații, în Gură de Aur se răzvrătea sângele mamei, mândria și disprețul celor fără căpătâi, față de cei sedentari și avuți. Câteodată meșteșugul și meșterul îl îngrețoșau deopotrivă, precum fasolea ațoasă, adeseori era gata să și ia picioarele la spinare și să fugă.
Și meșterul regretase amar în câteva rânduri, că și făcuse de lucru cu acest tânăr dificil, în care nu se putea încrede și care i punea de multe ori răbdarea la grea încercare. Ceea ce află despre felul de viață al lui Gură de Aur, despre indiferența lui față de bani și proprietate, despre pofta lui de risipă, despre amorurile lui numeroase, despre desele sale încăierări, nu era de natură să l îmblânzească; primise la el un țigan, un ins îndoielnic. De asemenea, nu i scăpase nici cu ce ochi o privea acest vagabond pe fiică sa, Lisbeth. Dacă totuși vădea față de el mai multă răbdare decât i ar fi făcut plăcere, n o făcea nici din pricina vreunui sentiment al datoriei, nici de teamă, ci de dragul apostolului Ioan, a cărui figură o vedea născându se. Cu un sentiment de dragoste și de înrudire sufletească pe care nu și l mărturisea în întregime nici sieși, meșterul urmărea pe acest țigan, aciuat la el drept din pădure, cum își modelează statuia după desenul atât de emoționant, de frumos, și, totuși, atât de neîndemânatic, pentru care îl oprise atunci lângă el, cum modela încet și capricios, dar totuși dârz și fără greș, chipul de lemn al apostolului său. Cândva, în privința aceasta meșterul n avea nici o îndoială, statuia va fi isprăvită, în ciuda toanelor și a întreruperilor, și atunci va fi o operă, cum nici una din calfele sale nu ar fi putut făuri vreodată, cum până și meșterilor celor mari numai rareori le reușește. Oricât de multe displăceau meșterului la elevul său, oricât de darnic era cu dojana, oricât de des se înfuria – despre apostolul Ioan nu i spunea, niciodată, vreun cuvânt.
Urmele de grație tinerească și de farmec copilăros, pentru care Gură de Aur plăcuse atâtora, se pierduseră cu încetul, în cursul acestor ani. Devenise un bărbat frumos și voinic, foarte dorit de femei, foarte puțin agreat de bărbați. Și firea lui, profilul său lăuntric se schimbase foarte mult, de când Narcis îl trezise din somnul candid al anilor săi de mănăstire, de când lumea și drumețiile îl frământaseră, ca pe un aluat. Din școlarul frumușel al mănăstirii, blând, iubit de toți, pios și gata oricând să facă altora servicii, devenise de mult cu totul alt om. Narcis îl trezise, femeile îl făcuseră știutor, drumeția ștersese puful de pe el. Prieteni nu avea, inima lui aparținea femeilor. Ele îl puteau câștiga cu ușurință, ajungea o singură privire încărcată de dorinți. Nu i venea ușor să reziste nici uneia, răspundea la cea mai slabă chemare. El, care avusese o sensibilitate specială față de frumusețe și, dintotdeauna, îndrăgise cel mai mult fetele tinere, în prima înflorire a lor, se lăsa mișcat și sedus și de femei mai puțin frumoase, chiar trecute de prima tinerețe. La dans se întâmpla să rămână agățat de o fată oarecare, mai trecută, lipsită de curaj, pe care nu o dorea nimeni și care îl câștiga pe calea milei, dar nu numai a milei, ci și a unei curiozități veșnic treze. Îndată ce începea a se dărui unei femei – poate pentru niște săptămâni sau numai pentru câteva ceasuri – i se părea frumoasă și el i se dăruia în întregime. Și experiența îl învățase că fiecare femeie e frumoasă și în stare de a dărui fericire, că ființa cu înfățișare ștearsă, disprețuită de bărbați, este capabilă de o nemaipomenită dogoare și dăruire, cea trecută, de o gingășie dulce amară, mai mult decât maternă, că fiecare femeie își are taina și vraja ei și deslușirea fiecăreia fericește. În privința aceasta toate femeile erau la fel. Orice scădere în privința tinereții sau frumuseții era compensată de un alt farmec, deosebit. Numai că, firește, nu oricare din ele se dovedea în stare să l rețină la fel de mult. Față de cea mai tânără și mai frumoasă nu era nici cu o fărâmă mai drăgăstos sau mai recunoscător decât față de cea lipsită de frumusețe, niciodată nu iubea cu jumătate de măsură. Dar existau femei care abia după trei sau după zece nopți de dragoste îl cucereau de a binelea, și altele, care chiar după prima erau cunoscute pe deplin și date uitării.
Dragostea și voluptatea i se păreau singurele lucruri prin care viața poate într adevăr să se umple de căldură și să dobândească valoare. Nu cunoștea ambiția, îi prețuia la fel și pe episcop și pe cerșetor; nici câștigul sau avuția nu l puteau lega, le disprețuia, n ar fi făcut pentru ele, niciodată, cel mai mic sacrificiu iar banii pe care i câștiga, în anumite perioade cu prisosință, îi azvârlea fără a sta pe gânduri. Dragostea femeilor, jocul sexelor, iată ce avea pentru el cea mai mare însemnătate și sâmburele deselor sale tristeți și plictiseli creștea din experiența instabilității și a naturii efemere a voluptăților. Vâlvătaia rapidă, fugară, încântătoare, a poftei de dragoste, arderea scurtă, plină de pasiune, stingerea neîntârziată – iată ce i se părea a cuprinde esența tuturor trăirilor, iată ce devenea pentru el imaginea tuturor desfătărilor și a suferințelor vieții. Se lăsa cu aceeași dăruire în voia acestei tristeți, acestui fior al vremelniciei ca și în voia iubirii, iar melancolia aceasta era și ea dragoste, era și ea voluptate. După cum în clipa supremei încordări a fericirii depline, voluptatea dragostei cuprinde certitudinea că se va spulbera și va muri o dată cu următoarea respirație, tot așa cea mai adâncă singurătate și contopire cu melancolia cuprinde certitudinea că va fi brusc înlăturată de dorință, de o nouă contopire cu latura luminoasă a vieții. Moartea și plăcerea sunt una. Mama vieții poate fi numită iubire sau voluptate, dar de asemenea poate fi numită întoarcere în țărână și putrezire. Mama este Eva, ea este izvorul fericirii și izvorul morții, ea naște veșnic, ucide veșnic, în ea se amestecă dragostea și cruzimea și cu cât o purta mai îndelung în inimă, cu atât mai mult chipul ei devenea pildă și simbol sacru.
Știa, nu din vorbe și din rațiune, ci din profunda intuiție a sângelui, că drumul îl duce către această mamă, către voluptate și moarte. Latura paternă a vieții, spiritul, voința, nu erau patria lui. Acolo se simțea în largul său Narcis și abia acum pătrunse și înțelese, în întregime, Gură de Aur cuvintele prietenului său și recunoscu în el contrariul propriei sale ființe și tocmai asta voi să reprezinte și să exprime el în chipul sculptat al apostolului Ioan. Îl putea dori pe Narcis până la lacrimi, îl putea visa minunat – însă nu putea ajunge la dânsul, nici deveni ceea ce era el.
Cu un simț secret, Gură de Aur bănuia și taina vocației sale de artist, a dragostei sale profunde pentru artă, a urii sălbatice care l cuprindea uneori, împotriva ei. Fără idei, căutând numai cu simțirea, afla sensul multor simboluri: arta înseamnă revenirea lumii paterne cu cea maternă, a spiritului cu sângele; ea poate începe chiar de la simțuri, pentru a se ridica până la cele mai înalte abstracții sau poate porni din lumea pură a ideilor, sfârșind în cea mai sângeroasă carnalitate. Toate operele de artă, care sunt într adevăr sublime, nu numai scamatorii, izbuti cele încărcate cu taină veșnică, de pildă acea Maică a Domnului, cioplită de meșter, toate operele de artă autentice și neîndoielnice, posedă această față dublă, primejdioasă și zâmbitoare, bărbătesc femeiască, această împreunare a instinctului spiritualitatea pură. Această față dublă în expresia ei cea mai pregnantă, o va arăta lumii cândva, însăși mama Eva, dacă el, Gură de Aur, va izbuti vreodată să i dea formă.
În artă și în existența de artist Gură de Aur descoperea posibilitatea de a împăca cele mai adânci contradicții ale ființei lui și de a da grai superbului, mereu înnoitului simbol al dezbinării naturii sale. Însă arta nu era un dar gratuit, nu se putea dobândi pe degeaba, costa foarte scump, cerea jertfe. Gură de Aur îi jertfise mai bine de trei ani bunul cel mai de preț și de nelipsit pe care l cunoștea după voluptatea dragostei: libertatea. A fi liber, a rătăci în depărtări necuprinse, bunul plac al vieții de hoinar, singurătatea și independența – pe toate le sacrificase. Găsească l alții capricios, nesupus și prea încrezut, când, la răstimpuri, ocolea cu furie atelierul și munca, – viața aceasta era pentru el o sclavie, care îl amăra adesea până dincolo de ceea ce putea suporta. Nu meșterul era cel căruia trebuia să i dea ascultare, nici viitorul, nici nevoia, – ci arta însăși. Arta care părea să fie o zeiță atât de spirituală, avea nevoie de atâtea lucruri de nimic! Avea nevoie de un acoperiș deasupra capului, avea nevoie de scule, de butuci de lemn, de lut, de culori și de aur, cerea muncă și răbdare. Ei îi jertfise sălbatica libertate a pădurilor, beția depărtărilor, voluptatea aspră a primejdiei, mândria sărăciei și, icnind și scrâșnind, trebuia să și reînnoiască mereu sacrificiul.
Își lua în parte răsplata pentru sacrificiile sale, își îngăduia răzbunări mărunte împotriva ordinii de sclav și a vieții sedentare pe care trebuia s o ducă acum, în unele aventuri prilejuite de dragoste, în încăierări cu rivalii. Toată sălbăticiunea zăvorită, toată forța claustrată a firii sale țâșni, parcă fumegând, prin această spărtură, astfel încât deveni un bătăuș cunoscut și temut. Să fie atacat brusc, într o străduță întunecoasă, în drum spre o fată sau în drum spre casă, venind de la dans, să încaseze câteva lovituri de ciomag, să se răsucească fulgerător și să treacă de la apărare la atac, să strivească în brațe, gâfâind, dușmanul care gâfâia și el, să l pocnească sub bărbie cu pumnul, să l târască de păr și să l strângă zdravăn de gât, toate acestea îi cădeau bine și l lecuiau pentru o vreme de toanele lui sumbre. Iar aceste lucruri plăceau și femeilor.
Și asta îi umplea cu prisosință zilele, și le dădea un sens, câtă vreme dura munca la apostolul Ioan. Ea se prelungi mult și ultimele neteziri delicate, ale chipului și ale mâinilor, se petrecură într o reculegere răbdătoare și solemnă. Isprăvi lucrarea într un mic șopron de lemn, în dosul atelierului de calfe. Sosi și ceasul de dimineață, când sculptura fu gata. Gură de Aur luă o mătură, deretică meticulos șopronul, scoase cu gingășie, folosindu se de pensulă, ultimele fire de rumeguș din părul lui Ioan, apoi stătu îndelung în fața lui, un ceas și mai bine, solemn, covârșit de sentimentul unei trăiri rare, mărețe, care se mai putea repeta poate o dată în viața lui, dar putea rămâne și singura ce i fusese hărăzită. Un bărbat în ziua nunții sau în ziua înnobilării sale, o femeie după prima ei naștere puteau simți ceva asemănător în inima lor, o înaltă consacrare, o adâncă seriozitate și totodată tainica teamă de clipa în care și această înălțare, această clipă singulară va fi trăită și depășită, rânduită printre altele, înghițită de obișnuita perindare a zilelor.
Stătu și l privi pe prietenul său Narcis, îndrumătorul anilor săi de adolescență, cum parcă aștepta, cu fața înălțată, înveșmântat în straiele celui mai iubit dintre apostoli cu o expresie de liniște, de dăruire și de reculegere, în care părea să înmugurească un zâmbet. Acestui chip frumos, cucernic și spiritualizat, acestui trup zvelt care parcă plutea, acestor mâini lungi, ridicate cu grație și evlavie nu le erau necunoscute nici durerea, nici moartea, deși erau pline de tinerețe și muzică lăuntrică; necunoscute le erau doar deznădejdea, dezordinea și revolta. Sub aceste nobile trăsături sufletul putea să fi fost vesel sau trist, era însă acordat cu puritate și ferit de disonanțe.
Gură de Aur stătea și și privea opera. Contemplația sa începu ca o reculegere în fața monumentului primei sale tinereți și al prieteniei, dar se isprăvi cu o furtună de griji și gânduri grave. Iată, opera se afla aici, în fața lui, și frumosul apostol va dăinui peste ani și delicata lui înflorire nu va conteni niciodată. El însă, cel care o făurise, era nevoit să și ia acum bun rămas de la opera lui, căci începând chiar de mâine ea nu i va mai aparține, nu i va mai aștepta mângâierea mâinilor, nu va mai crește și înflori sub ele, nu i va mai fi refugiu, alinare și rost al vieții. Gură de Aur simțea cum rămâne în urmă, părăsit și prădat. I se părea că cel mai bine ar fi să și ia astăzi bun rămas nu numai de la acest Ioan, ci și de la meșter, de la oraș, de la artă. Nu mai avea nimic de făcut aici; în sufletul său nu se mai aflau imagini pe care le ar putea modela. Acea râvnită imagine între imagini, figura mamei oamenilor, îi era încă inaccesibilă, poate pentru mult timp. Să înceapă acum să lustruiască iar figuri de îngerași și să cioplească ornamente?
Se smulse din loc și trecu în atelierul meșterului. Intră încet și rămase lângă ușă, până ce Niklaus îl observă și l strigă.
— Ce i, Gură de Aur?
— Sculptura mea e gata. Poate înainte să mergeți la masă, veniți dincolo s o vedeți.
— Vin bucuros, chiar acuma.
Trecură împreună dincolo, și lăsară ușa deschisă, ca să fie mai multă lumină. Niklaus nu văzuse de mai multă vreme statuia și l lăsase pe Gură de Aur să lucreze nestingherit. Acum privi opera cu tăcută atenție, chipul său închis deveni frumos și senin, ochii severi, albaștri – radioși.
— E bună, zise meșterul. E foarte bună. E lucrarea ta de calfă, Gură de Aur, acum ai isprăvit de învățat. Am să arăt statuia celor din breaslă și am să le cer să ți dea pentru ea brevetul de meșter, îl meriți din plin.
Gură de Aur punea puțin preț pe breaslă, dar știa câtă apreciere cuprind cuvintele meșterului și se bucură.
În vreme ce mai dădu o dată ocol statuii lui Ioan, fără grabă, Niklaus zise cu un oftat:
— Chipul acesta este plin de evlavie și limpezime, serios, dar plin de fericire și pace. S ar crede că l a făurit un om în a cărui inimă sălășluiesc seninătatea și veselia.
Gură de Aur zâmbi.
— Știți că în statuia aceasta nu m am înfățișat pe mine, ci pe cel mai drag prieten al meu. El este cel care a adus în această sculptură limpezimea și pacea, nu eu. De fapt, nu eu am făurit o, ci el mi a sădit o în suflet.
— Așa o fi, zise Niklaus. Rămâne o taină cum anume se naște o asemenea imagine. Eu nu sunt chiar modest, dar trebuie să ți spun: am făcut multe opere care rămân departe în urma lucrării tale, nu în privința înfăptuirii artistice și a grijii pentru amănunt, ci în privința adevărului. Ei bine, probabil că știi și singur, o astfel de operă nu poate fi repetată. Este o taină.
— Da, zise Gură de Aur, când statuia a fost terminată și m am uitat la ea, m am gândit: „Nu mai poți face încă o dată ceva asemănător". Și de aceea și cred, meștere, că în curând voi porni din nou la drum.
Niklaus îl privi mirat și nemulțumit, ochii săi deveniră iarăși severi.
— Vom mai vorbi despre asta. Abia acum ar trebui să începi să muncești cu adevărat, nu i momentul să dai bir cu fugiții. Dar pentru azi ajunge cu lucrul, iar la prânz ești musafirul meu.
La amiază, Gură de Aur apăru pieptănat și spălat, în straiele lui de sărbătoare. De astă dată își dădea seama cât înseamnă și ce favoare deosebită este să fii poftit de meșter la masă. Totuși, pe când urca scările spre încăperea ticsită cu statui, inima nu i era nici pe departe atât de înfiorată de respect și de bucurie sfioasă, ca atunci când intrase pentru întâia oară, palpitând de emoție, în aceste odăi frumoase, liniștite.
Și Lisbeth era gătită și purta la gât un colier de pietre sclipitoare, iar la masă, afară de crap și de vin, i se mai servi o surpriză: meșterul îi dărui o punguliță de piele, în care erau două monezi de aur, răsplata pentru statuia isprăvită.
De astă dată nu mai stătu mut, nici gazdele nu se mai întreținură între ele. Amândoi îi adresară acum cuvântul și ciocniră cu el. Ochii lui Gură de Aur erau neobosiți, căci avea ocazia s o privească îndeaproape pe fata cea frumoasă, cu fața distinsă și cam trufașă, iar ochii săi mărturiseau deschis cât de mult îi plăcea Lisbeth. Ea se arătă cuviincioasă cu el, dar îl dezamăgi fiindcă nici nu roșea, nici nu se încălzea. Gură de Aur dorea cu ardoare să convingă acest chip frumos și nemișcat să grăiască și să și destăinuie secretul.
După masă mulțumi, zăbovi puțin printre sculpturile de alături, iar după amiază tândăli nehotărât prin oraș, asemenea unui trândav fără nici o țintă. Fusese foarte onorat de meșter, mai presus de orice așteptări. De ce nu se bucura? De ce toate onorurile acestea îi lăsau un gust atât de puțin sărbătoresc?
Urmând o inspirație de moment, închirie un cal și porni spre mănăstirea în care, odinioară, văzuse pentru prima dată o operă a meșterului Niklaus și i auzise numele, întâmplarea se petrecuse doar cu câțiva ani în urmă, totuși părea neînchipuit de îndepărtată. În biserica mănăstirii o contemplă iar pe Maica Domnului și opera aceasta îl încântă și l subjugă din nou la fel de puternic și astăzi; era mai frumoasă decât statuia lui, avea aceeași profunzime și aceeași taină, dar îi era superioară ca meșteșug, părea să plutească liber, neîmpovărată de nimic. Vedea acum în lucrarea aceasta unele amănunte pe care numai un artist le vede, unduirile vagi și delicate ale straielor, îndrăznelile în modelarea mâinilor prelungi și a degetelor, folosirea, plină de sensibilitate, a unor accidente din structura lemnului – adevărat, toate frumusețile acestea nu însemnau nimic față de ansamblu, față de simplitatea și adâncimea viziunii, însă ele existau aievea și erau foarte frumoase, și nici celui dăruit cu har nu i erau la îndemână decât dacă stăpânea temeinic meșteșugul. Pentru a putea înfăptui asemenea lucru, nu era îndeajuns ca omul să plămădească numai imagini în suflet, ci trebuia de asemenea să și fi educat și încercat la nesfârșit ochii și mâinile. Poate că merita totuși să și pună viața întreagă în slujba artei, sacrificându și libertatea și marile trăiri pentru a da cândva la iveală o asemenea frumusețe, care nu era numai trăită, și văzută și concepută cu dragoste, ci în același timp stăpânită până la ultimul amănunt, cu o măiestrie neumbrită de nici o șovăială? Era o mare întrebare.
Gură de Aur se întoarse în oraș târziu, noaptea, cu calul ostenit. Mai găsi deschis un birt mâncă acolo pâine și bău vin, apoi urcă în odaia lui de lângă piața de pește, dezbinat cu sine, împovărat de întrebări, împovărat de îndoieli.



CAPITOLUL XII

A doua zi Gură de Aur nu se putu hotărî să se ducă la atelier. Ca în multe asemenea zile când n avea chef, umblă prin oraș de colo până colo. Văzu cum se duc să târguiască nevestele și slujnicele, se opri mai mult în preajma fântânii din piață și i privi pe negustorii de pește și pe femeile lor necioplite, cum își pun marfa în vânzare și cum o laudă, cum se reped să scoată din putini peștii răcoroși, argintii și să i ofere, cum peștii se lasă cuminți, în voia morții cu gurile căscate dureros și ochii de aur holbați și plini de spaimă sau cum se apără de ea, furioși și deznădăjduiți. Ca în multe alte dăți, fu cuprins de milă față de aceste ființe și de o tristă indignare, împotriva oamenilor; de ce erau atât de nesimțitori și grosolani, atât de neînchipuit de săraci cu duhul și de nătângi, de ce nu vedeau nimic, cu toții de a valma, nici pescarii și nevestele lor, nici cumpărătorii ocupați cu tocmeala, de ce nu vedeau gurile acestea, ochii aceștia speriați de moarte, cozile acestea care izbeau sălbatic primprejur, această luptă deznădăjduită, înspăimântătoare, inutilă, această insuportabilă transformare a ființelor misterioase, miraculos de frumoase, când ultimul tremur le înfioară pielea și apoi zac, moarte și stinse, doborâte, niște jalnice hălci de carne, pregătite pentru a desfăta cerul gurii mâncăcioșilor? Nimic nu vedeau oamenii aceștia, nimic nu știau și nu băgau de seamă, nimic nu le grăia! Era totuna dacă în fața lor, piere un biet pește frumos, sau dacă un meșter îți dă fiori înfățișând într un chip de sfânt, toată nădejdea, toată noblețea, toată suferința sau toată spaima gâtuitoare și sumbră a existenței omenești – ei nu vedeau nimic, nu i mișca nimic! Erau cu toții mulțumiți sau preocupați, aveau treburi importante, se grăbeau, strigau, râdeau și râgâiau, făceau gălăgie, făceau glume, se ciorovăiau pentru doi bani și tuturor le mergea bine, toți erau împăcați și mulțumiți peste măsură de sine și de lumea întreagă. Niște porci, ah, erau mult mai răi și mai grețoși decât porcii! Ei da, el însuși se aflase destul de des în mijlocul lor, se veselise printre cei asemenea lor, alergase după fete, râsese și nu se înfiorase deloc mâncând pești prăjiți. Însă necontenit și adeseori pe neașteptate, ca printr o vrajă, bucuria și liniștea îl părăseau, iluzia aceasta de îmbuibare îl sufoca, această mulțumire de sine, trufie și trândavă tihnă a sufletului se scuturau de pe el și ceva îl trimitea în singurătate și meditație, în pribegie, la contemplarea suferinței, a morții, a zădărniciei oricărei acțiuni, îndemnându l să privească țintă în abis. Iar uneori, din deznădejdea atotcuprinzătoare, stârnită întrînsul de această panoramă a lipsei de sens, și a spaimei atotstăpânitoare, înflorea dintr o dată în el o bucurie, o dragoste violentă, dorința de a cânta un cântec frumos ori de a desena; sau în vreme ce mirosea o floare, se juca puțin cu o pisică, regăsea armonia copilăroasă a vieții. Sentimentul acesta s ar putea întoarce și acum, mâine sau poimâine, și lumea ar deveni iarăși bună, minunată. Până când s ar înstăpâni din nou celelalte, tristețea, îngândurarea, dragostea disperată, sufocantă, pentru peștii muribunzi, pentru florile gata să se ofilească, spaima de o viață nătângă, porcească și de oamenii ce se holbează, fără a fi în stare să vadă ceva. În asemenea clipe nu putea să nu se gândească, îmboldit de o chinuitoare curiozitate și cu o dureroasă strângere de inimă, la studentul pribeag Victor, căruia îi înfipsese cuțitul în coaste și îl părăsise, zăcând pe crengile de brad, scăldat în sânge și atunci se întreba iarăși și iarăși ce se întâmplase până la urmă cu acest Victor, dacă animalele îl înfulecaseră de tot sau dacă mai rămăsese ceva din el. Da, cu siguranță că mai rămăseseră oasele, și poate câțiva pumni de păr. Și oasele – ce se va alege din ele? Cât durează oare, decenii sau numai ani, până și pierd și ele forma și devin țărână?
Ah, astăzi, în vreme ce privea cu milă peștii și cu scârbă pe precupeți, cu inima plină de melancolie și de amarnică dușmănie împotriva lumii și a lui însuși, fusese din nou nevoit să se gândească la Victor. Poate că îl găsise cineva și îl îngropase? Și dacă așa s a întâmplat, oare până acum îi va fi căzut toată carnea de pe oase, va fi putrezit, viermii vor fi ros totul? Mai avea încă păr pe țeastă și sprâncene deasupra orbitelor? Și din viața lui Victor, ce fusese plină de aventuri și pățanii, de jocul fantastic al glumelor și poznelor lui ciudate, ce mai rămăsese? Mai dăinuia ceva, în afară de cele câteva amintiri vagi, păstrate de ucigașul său, ceva din această viață de om, care doar nu fusese una dintre cele mai obișnuite? Mai exista un Victor în visele femeilor pe care le iubise odinioară? Ah, firește că totul era dus și risipit. Și la fel se petrece cu toate și cu toți, înfloresc repede și se veștejesc repede, apoi omătul cade deasupra. Câte nu înfloriseră chiar în sufletul său, când, cu câțiva ani înainte, venise în orașul acesta, dorind cu sete să se dăruiască artei, plin de profundă, sfioasă admirație față de meșterul Niklaus! Mai supraviețuia ceva din toate acestea? Nimic, nu mai mult decât rămăsese din statura deșirată a bietului Victor. De i ar fi spus atunci cineva, că va veni ziua, în care Niklaus îl va recunoaște ca pe egalul său și va cere breslei brevetul de meșter pentru el, ar fi crezut că ține în mână tot norocul din lume! Și acum, totul nu mai era decât o floare trecută, ceva veșted și fără bucurie.
Pe când cugeta astfel, Gură de Aur avu deodată o viziune. Dură doar o clipă, o tresărire fulgerătoare: văzu fața mamei originare, aplecată deasupra abisului vieții, privind cu un zâmbet pierdut, frumos și când, o văzu cum privește cu acest zâmbet nașterile, morțile, florile, frunzele foșnitoare ale toamnei, arta, mortăciunile putrezite.
Punea pe toate același preț, ea, mama originară, peste toate plutea, precum luna, zâmbetul ei neliniștitor, iar el, Gură de Aur, cu gândurile lui melancolice, îi era tot atât de drag ca și crapul care murea pe caldarâmul pieței de pește, și mândra, glaciala fecioară Lisbeth tot atât de dragă ca și oasele, risipite prin pădure, ale lui Victor, cel ce s ar fi bucurat cândva să i fure lui ducatul.
Apoi fulgerul se stinse, misteriosul chip al mamei dispăru. Dar lumina ei pală continua să palpite în adâncurile sufletului lui Gură de Aur, un val de viață, de durere, de sugrumată nostalgie se abătu asupra inimii sale, răscolind o. Nu, nu el, nu voia fericirea și îndestularea celorlalți, a cumpărătorilor de pește, a burghezilor, a oamenilor cu ocupații statornice. Să i ia dracul pe toți! Ah, tresărirea acelei fețe pale, gura plină, pârguită, ca o vară târzie, peste ale cărei buze răsfrânte alunecase un fugar zâmbet de moarte, precum suflarea vântului și lumina lunii!
Gură de Aur o porni către casa meșterului, era ceasul amiezii; așteptă până ce l auzi pe Niklaus părăsindu și lucrul și spălându și mâinile. Atunci intră la el.
— Îngăduiți mi să vă spun câteva cuvinte, meștere, pot vorbi în vreme ce vă spălați pe mâini și vă îmbrăcați haina. Mor de sete după o gură de adevăr, vreau să vă spun ceva și pesemne că numai acum sunt în stare, mai târziu niciodată. Mă simt astfel încât trebuie să vorbesc unui om și dumneavoastră sunteți singurul care m ar putea înțelege. Nu i vorbesc bărbatului care are un atelier vestit și primește din partea orașelor și a mânăstirilor comenzi ce i fac cinste, celui ce are două calfe și o casă frumoasă, îmbelșugată. Îi vorbesc meșterului care a făurit o pe Maica Domnului, cea din mănăstire, cea mai frumoasă statuie pe care o cunosc. Pe omul acesta l am iubit și l am cinstit, a deveni asemenea lui mi s a părut scopul suprem pe pământ. Am făcut o statuie, pe Ioan, și nu am putut o face atât de desăvârșită ca Maica Domnului ieșită din mâna dumneavoastră; dar este așa cum este. Altă sculptură n am de făcut, nu există acum nici una care să mă cheme și să mă silească s o cioplesc. Mai curând, există una, o imagine sfântă îndepărtată, pe care va trebui s o făuresc cândva, dar astăzi îmi e cu neputință. Pentru a o făuri, trebuie să mai trăiesc și să mai cunosc foarte multe. Poate o voi putea făuri peste trei, peste patru ani, sau poate peste zece, chiar mai târziu, poate niciodată. Până atunci însă, meștere, nu vreau să mi câștig pâinea cu meșteșugul și să lustruiesc sculpturi, și să dăltuiesc amvoane, și să duc o viață de meșteșugar de atelier, și să câștig bani și să devin ceea ce sunt toți meșteșugarii, nu, nu vreau asta, ci vreau să trăiesc și să umblu, să simt vara și iarna, să privesc lumea și să i gust frumusețea și grozăvia ei. Vreau să sufăr de foame și de sete, și vreau să uit și să lepăd tot ce am trăit și am învățat aici, la dumneavoastră. Aș vrea
într adevăr să făuresc ceva atât de frumos și atât de adânc mișcător cum este statuia dumneavoastră, dar să devin ce sunteți și să trăiesc cum trăiți dumneavoastră mi e peste putință...
Meșterul își spălase mâinile și le ștersese, după asta se întoarse și îl privi pe Gură de Aur. Fața lui era severă, dar nu mânioasă.
— Ai vorbit, zise el, și eu te am ascultat. Acum lasă lucrurile cum sunt. Nu te aștept la treabă, deși avem multe de făcut. Nu te consider calfa mea, tu ai nevoie de libertate. Aș vrea să stăm de vorbă despre unele și altele, dragă Gură de Aur; nu acum, ci peste câteva zile, între timp petrece ți vremea după cum te trage inima. Vezi, eu sunt mult mai bătrân, și am cunoscut câte ceva din viață. Gândesc altfel decât tine, dar te înțeleg, și înțeleg ce anume vrei să spui. Te chem peste câteva zile. Vom vorbi despre viitorul tău, am o mulțime de planuri. Până atunci, fii cu răbdare! Știu prea bine ce se întâmplă când isprăvești o lucrare ce ți a fost dragă, cunosc acest gol. Trece, crede mă.
Gură de Aur plecă nemulțumit. Meșterul era plin de bune intenții față de el, dar cu ce i putea ajuta?
Știa la râu un loc, unde apa nu era adâncă și curgea peste o albie plină cu vechituri și resturi, se aruncau aici, în apă, tot soiul de gunoaie de pe la casele din mahalaua pescarilor. Se duse acolo, se așeză pe mal și privi în apă. Iubea mult apa, orice fel de apă îl atrăgea. Și adâncindu și privirea până la fund, la albia întunecoasă, neclară, în apa ce părea a curge în șuvițe de cristal, zări, sclipind, ici colo, cu un licăr estompat, auriu, scânteind îmbietor, obiecte de nerecunoscut, poate un ciob de farfurie veche, sau o seceră îndoită, aruncată, sau o piatră netedă deschisă la culoare, câteodată un pește de nămol, un mihalț gras sau o roșioară, care se răsucea acolo jos, prinzând pentru o secundă pe aripioarele albicioase de pe burtă, și pe solzi, câte o rază de lumină – niciodată nu se putea recunoaște exact ce era de fapt această scurtă și tulbure licărire a unor comori scufundate pe fundul umed și negru al râului, dar întotdeauna ea era fermecător de frumoasă și de ispititoare. Aidoma acestei mărunte taine a apei, își zise el, erau toate adevăratele taine, toate imaginile adevărate, autentice ale sufletului: nu aveau contur, nu aveau formă, se lăsau numai bănuite ca o frumoasă, îndepărtată posibilitate, erau învăluite și aveau înțelesuri multiple. Ca din crepusculul adâncimilor verzi ale râului licărea spre el, tresărind câte o clipă, ceva nemaivăzut de auriu sau de argintiu, un nimic, și totuși încărcat de cele mai fericite făgăduieli, la fel profilul șters al unui om, văzut pe jumătate din spate, putea vesti câteodată ceva nesfârșit de frumos sau nemaipomenit de trist, sau, de asemenea: un felinar atârnat sub căruță noaptea zugrăvind pe ziduri umbrele imense ale spițelor ce se învârteau în mers, jocul acestor umbre putea fi pe durata unui minut tot atât de plin de priveliști, întâmplări și istorii, ca toată opera lui Virgiliu. Din aceeași plămădeală ireală, magică, se țeseau noaptea visele, câte un fleac cuprindea toate imaginile lumii, o apă în cristalul căreia sălășluiau, ca niște virtualități fără contenire treze, formele tuturor oamenilor, animalelor, îngerilor și demonilor.
Se cufundă iarăși în jocul acesta, privi pierdut în șuvoiul râului, văzu, cum în profunzimile lui tremură scânteieri învălmășite, bănui coroane regale și umeri albi de femeie. Cândva, la Mariabronn, își aminti el acum, întrezărise în literele latinești și eline asemenea vise ale formelor, și vrăji ale metamorfozei. Nu vorbise oare pe atunci cu Narcis despre ele? Ah, când se petrecuse asta, cu câte sute de ani înainte? Ah, Narcis! Ca să l vadă, ca să vorbească un ceas cu el, ca să i țină mâna, ca să i audă glasul calm, plin de înțelepciune, și ar fi dat bucuros cei doi ducați de aur.
De ce erau lucrurile acestea atât de frumoase, sclipătul acesta de aur, de sub apă, aceste umbre și presimțiri, toate aceste apariții ireale, feerice – de ce erau atât de nespus de frumoase și încântătoare, fiind totuși exact opusul frumosului pe care l putea crea un artist? Căci dacă la obiectele acelea fără nume, frumusețea era lipsită de orice formă și consta numai din mister, cu operele de artă lucrurile se întâmplau tocmai invers, ele erau numai și numai formă, grăind cu desăvârșită claritate. Nimic nu era mai necruțător de clar și de hotărât decât linia unui cap sau a unei guri, desenate sau sculptate în lemn. Ar fi fost în stare să deseneze din memorie, precis, absolut precis buza de jos ori pleoapele Mariei lui Niklaus; acolo nu era nimic nehotărât, înșelător, nimic care să curgă și să se risipească.
Gură de Aur cugetă cu pasiune la toate acestea. Nu se lămurea cum se face că tocmai acele imagini, cele mai hotărâte cu putință și mai statornic prinse într o formă acționează asupra sufletului la fel ca închipuirile impalpabile și lipsite de contur. Un lucru i se limpezi însă în cursul acestui exercițiu de gândire, și anume motivul pentru care atâtea opere de artă fără cusur, bine executate, nu i plăceau defel ci, în ciuda unei anumite frumuseți, îl plictiseau și îi deveneau aproape detestabile. Atelierele, bisericile și palatele erau pline cu asemenea opere de artă nefericite, el însuși contribuise la crearea câtorva. Erau atât de cumplit de dezamăgitoare, pentru că trezeau năzuința spre suprem și totuși nu o împlineau, lipsindu le principalul: taina. Asta au comun visul și opera de artă desăvârșită: taina.
Și Gură de Aur gândi mai departe: „Este o taină pe care o iubesc, i am dat de urmă, am zărit o străfulgerând de mai multe ori, și eu, ca artist, dacă îmi va fi cândva cu putință, aș vrea să o reprezint și să i dau grai. Este chipul marii Născătoare, a mamei originare iar taina ei nu constă, ca la altele, într un amănunt anume, în rotunjimile ei aparte sau în zveltețe, în asprime sau gingășie, putere sau grație, ci constă în faptul că marile contraste ale lumii, care altminteri sunt de neîmpăcat, în această făptură s au alăturat și au încheiat pace: nașterea și moartea, bunătatea și cruzimea, viața și distrugerea. Dacă aș fi născocit această ființă, dacă ea n ar fi decât un joc al gândurilor mele sau o aspirație ambițioasă de artist, nu m aș înduioșa din pricina ei, aș putea să i observ cusururile și s o uit. Dar mama originară nu este o idee, căci eu nu am născocit o, ci am văzut o! Ea trăiește în mine, m am întâlnit mereu cu dânsa. Întâia oară am presimțit o când, într o noapte de iarnă, într un sat, a trebuit să țin lumina peste patul unei țărănci care năștea: atunci a început să trăiască imaginea din mine. Adeseori e departe și rămâne pierdută mult timp, dar brusc răsare iarăși, ca și azi. Imaginea propriei mele mame, cândva cea mai dragă dintre toate, s a transformat întreagă în această imagine nouă, e cuprinsă în ea ca sâmburele într o cireașă.
Își intuia acum cu limpezime situația prezentă, teama în fața unei hotărâri. Se afla, nu mai puțin ca odinioară, în ceasul despărțirii de Narcis și de mânăstire, pe o cale vitală pentru el: calea care l ducea spre mamă. Poate cândva, mama va deveni o imagine palpabilă și vizibilă pentru toți, o operă a mâinilor sale. Poate că acolo se găsea ținta, acolo stătea ascuns sensul vieții sale. Poate; nu știa. Un lucru știa însă: a da ascultare mamei, a merge către ea, a fi atras și chemat de ea, asta era bine, asta era viață. Poate că niciodată nu va fi în stare să i creeze imaginea, poate că ea va rămâne pentru totdeauna vis, presimțire, ispită, străfulgerare de aur a unei sfinte taine. Oricum era dator s o urmeze, să i încredințeze destinul său, ea era steaua lui călăuzitoare.
Și acum hotărârea îi stătea la îndemână, totul devenise limpede. Arta era un lucru frumos, dar nu o zeiță, și un scop, nu pentru el; nu artei trebuia să i dea ascultare, ci numai chemării mamei. Ce i folosea lui să aibă degetele tot mai îndemânatice? Se vedea la meșterul Niklaus unde duce această sporire a îndemânării. La faimă și nume, la bani și la viață sedentară, la secarea și degenerarea acelor simțuri lăuntrice, care, ele singure pot descoperi taina. La făurirea unor jucării drăguțe, costisitoare, la tot soiul de altare și amvoane bogate, un sfânt Sebastian și încă unul și încă unul și capete frumușele de îngeri bucălați, patru taleri bucata. Oh, aurul din ochiul unui crap și puful de argint, dulce și fin de pe marginea unei aripi de fluture erau nesfârșit mai frumoase, mai vii, mai de preț decât o sală întreagă, plină cu acele opere de artă!
Un băiat venea, cântând, pe uliță în jos spre mal, din când în când cântecul său amuțea, căci el mușca dintr o felie mare, de pâine albă pe care o avea în mână. Gură de Aur îl văzu și îi ceru o bucățică din pâinea lui, scormoni cu două degete miezul feliei și frământă din el cocoloașe mici. Aplecat peste parapet, azvârli cocoloașele de pâine încet, unul după altul, jos, în râu; vedea cum se scufundă bila albă în apa întunecoasă, o vedea înconjurată de îmbulzeala agitată a capetelor de pești ce roiau în jurul ei, până ce una din guri o înhăța. Urmări, cufundându se și dispărând, o bilă după alta și fu adânc mulțumit. Apoi i se făcu foame și se duse la una din iubitele sale, slujnică în casa unui măcelar, pe care o botezase „stăpână a cârnaților și a șuncilor". O momi la fereastra bucătăriei cu fluieratul obișnuit și avea de gând să primească de la ea câte ceva de ale gurii pe care să le ia cu el sus, deasupra râului, pe unul din dealurile cu vii, al căror pământ roșu, gras, se arăta vederii cu culoarea lui atât de vie, de sub frunzișul, bogat al viței și unde, primăvara, înflorea hiacintul albastru, mirosind gingaș a drupe.
Dar părea a fi o zi a hotărârilor și a limpezirilor. Când Katherine apăru la fereastră, zâmbindu i cu fața ei plină, cam grosolană, când el întinse mâna, ca să i dea semnalul obișnuit, își aminti brusc de alte dăți, când stătuse aici la fel, în așteptare. Și totodată prevăzu, cu o claritate care l plictisi, ce se va petrece în minutele următoare: cum va recunoaște ea semnalul și cum se va retrage, cum va apărea curând la ușa din dosul casei, ținând în mână vreo afumătură, cum va lua el în primire cele aduse și, între timp, o va mângâia puțin și o va strânge la piept, gest pe care ea îl și așteptase – și dintr o dată i se păru negrăit de prostesc și urât, să repete toată această desfășurare mecanică a unor lucruri de atâtea ori trăite și să și joace rolul dinainte știut de a lua în primire cârnatul, de a simți sânii voinici, cum îi dau ghes, și de a i strânge ușor, de parcă ar face și el, un dar, în schimb. I se păru deodată că vede pe fața ei bună, cărnoasă, o obișnuință lipsită de suflet, iar în zâmbetul ei prietenos ceva de prea multe ori văzut, ceva mecanic, lipsit de taină, ceva nedemn de el. Nu mai duse până la capăt obișnuitul gest al mâinii, zâmbetul îi îngheță pe față. O mai iubea oare, o mai dorea cu adevărat? Nu, de prea multe ori fusese aici, de prea multe ori văzuse mereu același zâmbet, și i răspunsese, fără vreun imbold al inimii. Ceea ce ieri încă ar fi putut face fără a sta să judece, astăzi, dintr o dată, nu mai era cu putință. Slujnica mai stătea și l privea, când el se și întoarse și dispăru din uliță, hotărât să nu se mai arate niciodată pe acolo. Mângâie i altul sânii. Mănânce i altul cârnații cei gustoși! De fapt, câte nu se înfulecau, și se iroseau zi de zi, în orașul acesta îmbuibat, mulțumit de sine! Ce leneși, ce răsfățați, ce mofturoși erau acești burghezi rotofei, de dragul cărora se măcelăreau zilnic atâția porci și viței și se scoteau din râu atâția pești frumoși, bieții de ei! Și el însuși – cât se răsfățase și se stricase și el, ce scârbos de asemănător devenise cu burghezii dolofani! În drumețiile lui, pe câmpul înzăpezit, o prună uscată sau o coajă de pâine veche avusese un gust mai grozav decât aici, în îmbuibare, întreg banchetul unei bresle. O, drumeția, o, libertatea, o, câmpul luminat de lună și urma de animal, prudent cercetată, în iarba cenușiu umedă a dimineții! Aici, la oraș, printre cei așezați, toate mergeau atât de ușor și costau atât de puțin, chiar și dragostea. Dintr o dată fu sătul, scuipă pe toate cele. Viața de aici își pierduse rostul, era un os fără măduvă. Fusese frumoasă și și avusese rostul, câtă vreme meșterul păruse a fi un ideal, iar Lisbeth o prințesă; fusese suportabilă, câtă vreme lucrase la Ioan al său. Acum se isprăviseră toate, parfumul se mistuise, floricica se veștejise. Ca un talaz violent, îl cuprinse sentimentul vremelniciei, care mereu îl rănea și l amețea atât de adânc. Repede se veștejește totul, repede se irosește orice plăcere, nimic nu rămâne în urmă, decât oase și pulbere. Ba da, ceva rămâne: mama cea eternă, străveche și veșnic tânără, cu zâmbetul ei de dragoste, trist și crud. O zări iarăși pentru o clipă: o uriașă, cu stele în păr, ședea visătoare la marginea lumii, culegea cu mâna jucăușă, floare după floare, viață după viață și le lăsa să cadă încet, în spațiul fără de hotar.
În zilele acelea, în vreme ce Gură de Aur vedea pălind în urma lui o fărâmă ofilită de viață, și hoinărea de bun rămas ca într o beție tristă prin împrejurimile ce i deveniseră familiare, meșterul Niklaus depunea mari strădanii să i asigure viitorul, și să l facă pe musafirul nestatornic să prindă rădăcini pentru totdeauna. Convinsese breasla să i elibereze lui Gură de Aur brevetul de meșter și cumpăni planul de a l lega de el definitiv, nu ca subaltern, ci ca asociat, astfel încât să se sfătuiască în privința tuturor comenzilor mari și să le execute împreună, făcându l părtaș la veniturile dobândite de pe urma lor. Putea fi aici un risc, chiar și din pricina lui Lisbeth, pentru că, firește, în cazul acesta, tânărul i ar fi devenit, în curând, ginere. Dar o sculptură ca Ioan nu ar fi izbutit să creeze nici cel mai bun dintre câte ajutoare năimise Niklaus vreodată, iar el însuși îmbătrânea și devenea mai sărac în inspirație și putere creatoare, și nu voia să și vadă faimosul atelier decăzând și ocupându se cu îndeletniciri meșteșugărești obișnuite. Va fi greu cu acest Gură de Aur, însă trebuia să riște.
Acestea erau socotelile pe care, îngrijorat, și le făcea meșterul. Va reclădi pentru Gură de Aur atelierul din dos, și l va lărgi, îi va elibera odaia de la mansardă, și i va dărui, cu prilejul primirii sale în breaslă, un rând de straie noi, frumoase. Prudent, ceru și părerea Lisbethei, care, încă de la prânzul acela, se așteptase la asemenea propuneri. Și, ca să vezi, Lisbeth nu se împotrivea. Dacă flăcăul era așezat într un cămin și și putea zice meșter, era mulțumită cu el. Nici în privința aceasta nu existau piedici. Iar dacă meșterul Niklaus și meșteșugul încă nu reușiseră să l îmblânzească pe deplin pe acest țigan, Lisbeth neîndoielnic că va izbuti până la urmă.
Așa se puse totul la cale pentru prinderea păsăruicii și momeala fu așezată cu grijă în laț. Și într o zi se trimise după Gură de Aur, care nu se mai arătase pe la meșter. Fu încă o dată invitat la masă, apăru din nou periat și pieptănat, șezu din nou în odaia cea frumoasă, puțin cam prea solemnă, ciocni din nou un pahar cu meșterul și cu fiica meșterului, până ce aceasta din urmă ieși din odaie și Niklaus dădu la iveală marile sale planuri și oferte.
— M ai înțeles, adăugă el uimitoarelor sale destăinuiri, și nu trebuie să ți mai spun că, niciodată până acum un om tânăr nu a fost avansat atât de repede meșter, fără să și fi făcut măcar anii de ucenicie obligatorii, și n a găsit de a gata asemenea cuib cald. Norocul tău e mare, Gură de Aur.
Uimit și speriat Gură de Aur privi la meșterul său și împinse departe de sine paharul, încă pe jumătate plin.
De fapt, se așteptase ca Niklaus să l certe un pic pentru zilele tândălite, și apoi să i propună să rămână la el, ca ajutor. Va să zică așa stăteau lucrurile. Îl întristă și l stingheri că trebuia să șadă față n față cu bărbatul acesta, într o asemenea postură. Nu găsi imediat răspunsul.
Meșterul, cu fața puțin încordată și dezamăgită pentru că oferta, cu care l cinstea, nu fusese primită cu bucurie și cu umilință, se ridică și zise:
— Ei bine, propunerea mea îți vine pe neașteptate, poate că vrei întâi să te gândești. Recunosc că sunt puțin jignit, am crezut că ți pregătesc o mare bucurie. Dar mă rog, iată, îți dau răgaz de cugetare.
— Maestre, zise Gură de Aur, luptându se pentru a și găsi cuvintele, nu fiți supărat pe mine! Vă mulțumesc din toată inima pentru bunăvoința dumneavoastră și vă mulțumesc încă și mai mult pentru răbdarea cu care m ați tratat, ca învățăcel. Nu voi uita niciodată cât vă sunt de îndatorat. Dar răgaz de cugetare nu mi trebuiește, m am hotărât de mult.
— La ce te ai hotărât?
— Am fost hotărât încă înainte de a primi invitația domniei voastre și înainte de a avea habar de ofertele dumneavoastră, care mă cinstesc. Nu mai pot rămâne aici, plec la drum...
Palid la față, Niklaus îl privi cu ochi sumbri.
— Maestre, imploră Gură de Aur, credeți mă, nu vreau să vă jignesc! V am spus care mi e hotărârea. Nu se mai poate schimba nimic. Trebuie să plec, să călătoresc, să fiu iar liber. Îngăduiți să vă mai mulțumesc o dată din inimă și îngăduiți să ne despărțim prieteni!
Îi întinse mâna, își simțea lacrimile aproape. Niklaus nu i primi gestul, se albise la față și începu să umble prin odaie din ce în ce mai repede, pașii săi apăsați vădindu i furia. Niciodată Gură de Aur nu l mai văzuse într o asemenea stare.
Apoi, brusc, meșterul se opri locului, se stăpâni și cu un efort puternic zise, fără a l privi pe Gură de Aur, șuierând printre dinți:
— Bine, atunci du te! Dar du te imediat! Să nu te mai văd! Nu cumva să fac și să spun ceva, ce aș putea să regret mai târziu. Du te!
Gură de Aur îi mai întinse o dată mâna. Meșterul făcu o mină de parcă ar fi fost gata s o scuipe. Atunci Gură de Aur, care pălise și el, se întoarse și ieși încet din odaie, își puse afară boneta, se strecură în jos pe scări, lăsându și mâna să alunece peste capetele sculptate ale pilaștrilor balustradei, intră, în micul atelier din curte, rămase puțin, de adio, în fața statuii lui Ioan, apoi părăsi casa cu o durere mai adâncă în inimă decât cea pe care o simțise odinioară la despărțirea de castelul cavalerului și de biata Lydia.
Cel puțin a mers repede! Cel puțin nu s a rostit nimic inutil! Acesta fu singurul gând mângâietor ce i veni în minte pe când trecea pragul pentru ca dintr o dată, ulița și orașul să l privească în ochi cu acea față schimbată, străină, pe care o dobândesc lucrurile ce fac parte din obișnuință, atunci când inima noastră și a luat rămas bun de la ele. Azvârli o privire îndărăt, spre ușa casei – acum era ușa unei case străine, zăvorită pentru el.
După ce ajunse în odaia sa, Gură de Aur își începu pregătirile de plecare. Bineînțeles, nu erau multe de pregătit; nu avea de făcut decât să și ia rămas bun. Pe perete atârna un tablou, pictat de el, o Madonă blândă, iar primprejur atârnau și zăceau câteva lucruri pe care le putea numi ale lui: pălăria de duminică, o pereche de încălțări pentru dans, un sul de desene, o lăută mică, niște figurine de lut, modelate de el, apoi câteva daruri de la iubite: un buchet de flori artificiale, un pocal roșu rubiniu, o turtă dulce veche și uscată, în formă de inimă și alte asemenea mărunțișuri, fiecare dintre ele își avusese însemnătatea și povestea sa, și i fusese drag, dar acum toate erau numai vechituri care l încurcau, căci la drum nu putea lua cu el nici una. Izbuti măcar să schimbe cu proprietarul casei pocalul rubiniu pe un cuțit de vânătoare solid, bun, pe care l ascuți la tocila din curte, fărâmiță turta dulce și hrăni cu ea găinile din ograda vecină, dărui Madona gazdei și primi, în schimb, un dar folositor: o raniță veche, de piele și provizii bogate pentru drum. În raniță împacheta cele câteva cămăși pe care le avea și câteva desene mai mici, înfășurate în jurul unei cozi de mătură, iar alături așeză bucatele. Mărunțișurile celelalte trebuiau lăsate aici.
Existau mai multe femei în oraș, de la care s ar fi cuvenit să și ia rămas bun; la una din ele dormise chiar ieri, fără să i pomenească de planurile sale. Da, așa se agață câte ceva ca scaiul de tine, când vrei s o pornești la drum. Nimic nu trebuie luat în serios. Nu și luă rămas bun de la nimeni, afară de cei ai casei. O făcu de cu seară, pentru a putea porni la drum de cum s o crăpa de ziuă.
Totuși, cineva se sculase de dimineață și, tocmai când dădea să părăsească, în liniște, casa, îl chemă în bucătărie la o cană cu lapte. Era fiica gazdelor, o copilă de cincisprezece ani, o ființă tăcută, bolnăvicioasă, cu ochi frumoși, dar cu o vătămătură la încheietura șoldului, din pricina căreia șchiopăta. Se numea Marie. Cu fața nedormită, palidă de tot dar îngrijit îmbrăcată și pieptănată, îl servi în bucătărie cu lapte fierbinte și pâine, și păru foarte întristată de plecarea lui. El îi mulțumi și, de bun rămas, o sărută, milos, pe gura micuță. Reculeasă , cu ochii închiși, primi ea sărutarea.



CAPITOLUL XIII

În vremea dintâi a noii sale pribegii, în prima amețeală lacomă a libertății redobândite, Gură de Aur fu nevoit să învețe iarăși să trăiască viața fără căpătâi și fără ceasornic a hoinarilor. Nedând ascultare nimănui, dependenți numai de vreme și de anotimp, fără țintă, în fața ochilor, fără acoperiș deasupra capului, neposedând nimic și primind cu brațele deschise tot ce le trimite întâmplarea astfel își duc pribegii viața copilăroasă și vitează, sărăcăcioasă și vajnică. Sunt fiii lui Adam, cel izgonit din paradis, sunt frații animalelor nevinovate. Iau din mâna cerului, ceas de ceas, ceea ce li se dă: soare, ploaie, ceață, zăpadă, căldură și frig, bunăstare și nevoie, pentru ei nu există timp, nici istorie, nici ambiție și nici acel idol ciudat al prosperității și progresului, căruia i se închină cu atâta disperare proprietarii de case. Un vagabond poate fi delicat sau aspru, rafinat sau grosolan, temerar sau fricos, însă în inima sa rămâne mereu copil, trăiește mereu în ziua întâia, înainte să înceapă istoria lumii, viața lui e condusă mereu de puține și simple instincte și nevoi. Poate fi deștept sau prost; poate ști adânc în sine, cât de fragilă și nestatornică e orice viață, cât de sărmană și de înfricoșată își poartă orice vietate, puținul sânge fierbinte prin gheața spațiilor cosmice; sau poate asculta numai, copilărește și lacom, de poruncile bietului său stomac – întotdeauna este opusul și dușmanul de moarte al celui avut, al sedentarului care l urăște, îl disprețuiește și se teme de el, pentru că nu vrea să i se aducă aminte de efemerul existenței, de ofilirea necontenită a tot ce e viață, de moartea implacabilă, glacială, care, de jur împrejurul nostru, umple universul.
Nevinovăția copilăroasă a vieții de vagabond, originea ei maternă, adversitatea ei față de lege și spirit, vulnerabilitatea ei și tainica, permanenta vecinătate a morții cuprinseseră și modelaseră de mult sufletul lui Gură de Aur. Iar faptul că în el sălășluia totuși spirit și voință, că era totuși un artist, îi îmbogățea și i îngreuna viața. Căci, orice viață devine bogată și înfloritoare prin dislocări și contraste. Ce ar fi rațiunea și luciditatea, pentru cel care n a cunoscut amețeala, ce ar fi voluptatea simțurilor dacă în spatele ei nu s ar ascunde moartea și ce ar fi dragostea, fără eterna dușmănie neîmpăcată a sexelor?
Vara și toamna scăpătară, Gură de Aur trecu trudnic prin lunile grele, hoinări amețit în primăvara cu miresme dulci, anotimpurile se perindau în goană, soarele înalt al verii cobora iarăși spre orizont. Trecu an după an, și se părea că Gură de Aur uitase că pe pământ mai există și altceva afară de foame și dragoste și de această tăcută, înfiorătoare grabă a anotimpurilor; se părea că se cufundase complet în lumea originară, maternă instinctelor. Dar în fiecare vis și în fiecare popas însoțit de gânduri, lăsându și privirea să colinde peste văile înfloritoare sau veștede, era plin de ceea ce văzuse, era artist, suferea din pricina nostalgiei chinuitoare, a dorinței de a invoca prin spirit și de a preface în sens, absurditatea candidă și trecătoare a vieții.
Odată, el, care de la aventura sângeroasă cu Victor nu mai călătorise niciodată altfel decât de unul singur, întâlni un camarad, care se lipi pe nesimțite de el și de care nu scăpă apoi o bună bucată de vreme. Dar nu era de soiul lui Victor, ci era un pelerin pe drumul Romei, un bărbat încă tânăr, înveșmântat în rasă și cu pălărie, care se numea Robert, originar de lângă Bodensee. Omul acesta, fiu de meseriaș, care un timp făcuse școala la călugării sfântului Gallus, își vârâse în cap, încă de copil, să meargă în pelerinaj la Roma, rămăsese întotdeauna devotat acestui gând, cel mai drag al său, și folosise primul prilej pentru a l înfăptui. Prilejul acesta fu moartea tatălui său, în atelierul căruia lucrase ca tâmplar. Îndată după înmormântarea bătrânului, Robert declară maică și și soră și că nimic nu l poate împiedica să pornească spre Roma întru potolirea ardorii sale și ispășirea păcatelor lui și ale tatălui său. Degeaba se jeluiră femeile, degeaba îl certară, el rămase cu încăpățânare la hotărârea sa dintru început și, în loc de a se îngriji de cele două femei, porni la drum fără binecuvântarea maică și și urmărit de ocările mânioase ale surorii. Ceea ce îl îmboldea era, mai presus de toate, dorul de ducă, împletit cu un soi de evlavie superficială, care l făcea să încline a zăbovi în apropierea unor așezăminte bisericești și a unor îndeletniciri spirituale, bucurându se să fie de față oriunde ar fi întâlnit slujbe, botezuri, înmormântări, miros de tămâie și de luminări aprinse. Știa puțin latinește, dar nu spre cărturărie râvnea sufletul său copilăros, ci spre contemplație și tăcută adorație, în umbra bolților de biserică. Pe când era băiețandru, se dăruise cu pasiune slujbei de băiat în cor și servant de liturghie. Gură de Aur nu l prea lua în serios, dar ținea totuși la el, se simțea puțin înrudit cu dânsul, datorită pornirii instinctive spre pribegie și meleaguri străine. Așadar Robert plecase cu încântare la drum și chiar ajunsese până la Roma, beneficiase de ospitalitatea a nenumărate mănăstiri și parohii, contemplase munții și sudul, iar la Roma se simțise foarte bine, printre atâtea biserici și servicii divine, ascultase sute de mise și se reculesese în cele mai vestite și mai sfinte lăcașuri și primise sacramentele și înghițise mai mult fum de tămâie decât ar fi fost nevoie, pentru micile sale păcate de tinerețe, ca și pentru cele ale tatălui său. Un an și mai bine fusese plecat și când, în sfârșit, reveni și trecu pragul casei părintești, nu avu parte de primirea fiului rătăcitor, căci între timp sora lui își însușise îndatoririle și drepturile gospodărești, și, trebuindu i o calfă de tâmplar tocmise un flăcău sârguincios, se măritase cu el și conducea acum casa și atelierul atât de bine, încât cel reîntors își dădu seama repede că e de prisos, și într adevăr nimeni nu l pofti să rămână, când după puțină vreme începu să vorbească iarăși despre plecare și călătorie. El nu se supără defel, acceptă de la maică sa cei câțiva bănuți ai ei, economisiți, se împodobi iarăși cu straiele de călător evlavios și porni într un nou pelerinaj, fără țintă de a curmezișul imperiului, un hoinar pe jumătate religios. Medaliile de aramă, luate ca amintire din localități vestite de pelerinaj și mătăniile sfințite atârnau pe el, zornăind.
Astfel dădu el peste Gură de Aur, umblară o zi împreună, schimbară impresii de pribegie, se pierdură din ochi în orășelul următor, ici colo se reîntâlniră și până la urmă se însoțiră de a binelea, deoarece Robert era un tovarăș de drum plăcut, gata oricând să se facă folositor. Gură de Aur îi plăcea grozav, încerca să l cucerească prin mici servicii, îi admira cunoștințele, curajul și spiritul și îi plăceau sănătatea, puterea și sinceritatea lui. Se obișnuiră unul cu altul, căci și Gură de Aur era sociabil. Un singur lucru nu l suporta: când îl cuprindeau tristețile sale sau cădea pe gânduri, tăcea cu încăpățânare și l trecea pe celălalt cu vederea, de parcă nici n ar fi fost de față și în asemenea împrejurări nu erau îngăduite nici trăncănelile, nici întrebările, nici consolările, ci trebuia lăsat în voia lui. Robert învăță curând aceste reguli. De când observase că Gură de Aur știe pe de rost o mulțime de versuri și cântece latinești, de când în fața portalului unui dom îl auzise explicând figurile de piatră, de când îl văzuse desenând cu cretă roșie pe un zid pleșuv, lângă care poposiseră, din câteva linii mari, rapide, chipuri de dimensiuni naturale, îl socotea pe camaradul său un răsfățat al lui Dumnezeu, aproape un vrăjitor. Mai băgă de seamă că era și un răsfățat al femeilor, căci pe multe dintre ele le lua în stăpânire numai cu o privire și un zâmbet; asta îi plăcea mai puțin, totuși nu putea să nu admire și aceste isprăvi.
Odată călătoria lor fu întreruptă într un fel neașteptat, într o zi sosiră în preajma unui sat, iar acolo, îi întâmpină o ceată de țărani înarmați cu ciomege, prăjini și îmblăcii, iar cel din fruntea lor le strigă de departe să se întoarcă din drum și să se ducă unde și a înțărcat dracul copiii, altminteri îi omoară. Când Gură de Aur stătu locului și voi să afle ce se petrece la urma urmei, primul bolovan azvârlit de țărani îl și nimeri în piept. Robert, după care și roti privirea, o rupsese la fugă, ca apucat.
Þăranii înaintau amenințători și nici lui Gură de Aur nu i mai rămase altceva de făcut decât să l urmeze pe fugar, ce i drept, cu pas mai domol. Tremurând Robert îl aștepta la picioarele unei cruci, cu Mântuitorul răstignit, înălțată în mijlocul câmpului.
— Ai fugit ca un erou, râse Gură de Aur. Dar ce au neciopliții ăștia în căpățână? Să fie oare război? Așează străji înarmate în fața cătunului lor prăpădit și nu vor să lase pe nimeni să intre! Stau și mă minunez ce să mai însemneze și asta...
Nu știau nici unul, nici celălalt. Abia în dimineața următoare dădură peste ceva într o gospodărie răzlețită la marginea satului, și începură să ghicească secretul. Gospodăria aceasta, constând din căsuță, grajd și șură, împrejmuită de o livadă verde cu mulți pomi, era ciudat de liniștită și adormită: nici o voce omenească, nici un pas, nici un țipăt de copil, nici un scrâșnet de coasă ascuțită, nimic; în mijlocul ogrăzii, o vacă mugea în iarbă și se vedea cât colo că era vremea să fie mulsă. Ajunseră în fața casei, bătură la ușă, nu primiră nici un răspuns, se duseră la grajd, acesta stătea deschis și pustiu, merseră apoi la șopron, pe al cărui acoperiș de paie mușchiul verde deschis lucea în soare, nici aici nu găsiră suflet de om. Se întoarseră în fața casei, mirați și intrigați de pustietatea acestui cămin, mai bătură o dată cu pumnii în ușă, dar rămaseră și de astă dată fără răspuns. Gură de Aur încercă să deschidă și spre uimirea lui găsi ușa nezăvorâtă, o împinse și intră în odaia întunecoasă.
— Ziua bună! strigă el tare și: Nu i nimeni acasă? dar peste tot domnea tăcerea.
Robert se oprise lângă ușă. Gură de Aur, curios, pătrunse mai adânc înăuntru. În căsuță mirosea urât, mirosea ciudat și respingător. Vatra era plină de cenușă, suflă în ea, dedesubt, printre tăciuni, mai licăreau scântei. Atunci zări pe cineva, șezând în penumbra din dosul vetrei; cineva ședea acolo pe un scaun dormind, părea a fi o femeie bătrână. Strigătele lui nu folosiră la nimic, toată casa părea stăpânită de o vrajă. Bătu femeia, prietenos, pe umăr, ea nu se urni și abia acum observă că bătrâna ședea în mijlocul unei pânze de păianjen, iar unele fire erau prinse de părul și de genunchii ei. „Asta i moartă", gândi el cu o ușoară înfiorare și pentru a se convinge, începu să trebăluiască la foc, scormoni și suflă, până stârni o flacără și aprinse o așchie lungă. Lumină chipul femeii de pe scaun. Sub părul cărunt văzu o față vânătă, de cadavru, un ochi stătea deschis, căscându se, gol și plumburiu. Femeia murise, aici, pe scaun. Ei da, n o mai putea ajuta cu nimic.
Cu așchia aprinsă în mână Gură de Aur căută mai departe și găsi în aceeași odaie, pe pragul spre încăperea din spate, un alt cadavru, un băiat de vreo opt sau nouă ani, cu fața umflată, diformă, îmbrăcat numai cu o cămașă. Zăcea cu burta pe pragul de lemn și și încleștase dur și îndârjit, amândoi pumnișorii. „Ãsta i al doilea", gândi Gură de Aur; ca într un vis urât trecu mai departe, în odaia din spate, aici obloanele erau deschise și lumina zilei pătrundea, senină. Prevăzător, stinse facla și strivi scânteile pe dușumea cu talpa.
În odaia din spate se aflau trei paturi. Unul era gol, sub cearșaful cenușiu, din pânză aspră se zăreau paiele. Pe cel de al doilea zăcea un bărbat bărbos, înțepenit pe spate, cu capul dat îndărăt, cu bărbia și barba înălțate: trebuie să fi fost stăpânul gospodăriei. Fața lui scofâlcită lucea stins, în culorile stranii ale nopții, un braț îi atârna peste marginea patului. Jos, pe dușumea, se afla, răsturnat și deșertat, un ulcior de lut, apa scursă nu fusese încă înghițită pe de a ntregul în dușumea, se adunase într o adâncitură, unde mai stăruia o băltoacă. În al treilea pat stătea, învelită, îngropată de a dreptul în cearșafuri și pături, o femeie mare, voinică, fața și o ascunsese cu totul în așternut, părul aspru, blond ca paiul, strălucea în lumina senină. Lângă dânsa și încolăcită de ea, parcă prinsă și sugrumată de cearșaful răvășit, o fetiță, blondă și ea ca paiul, cu pete albastre cenușii pe obrazul cadaveric.
Privirea lui Gură de Aur rătăci de la un mort la altul. Chipul fetei, deși desfigurat, mai purta înscrisă groaza morții celei fără de scăpare. Pe ceafa și în părul mamei, care se îngropase atât de adânc și de sălbatec în culcuș, se citea mânie, teamă și pătimașă dorință de a fugi. Îndeosebi părul rebel nu se lăsa rob morții. Pe fața țăranului se puteau vedea îndărătnicie și durere câinoasă; părea a fi murit greu, dar bărbătește, chipul său bărbos se profila vertical și rigid în aer, asemenea unui războinic întins pe câmpul de bătălie. Această atitudine tăcută și sfidător dreaptă, puțin îndărătnică, era frumoasă; cel ce primise moartea astfel nu fusese, cu siguranță un om mărunt și laș. Înduioșător era însă micul cadavru al băiețașului, care zăcea peste prag, culcat pe burtă; fața lui nu spunea nimic, dar poziția lui și pumnii strânși de copil spuneau multe: suferință, nedumerire, apărare deznădăjduită împotriva unor dureri cumplite. Chiar alături de capul său era o gaură în ușă, fusese tăiată cu fierăstrăul, pentru pisică. Gură de Aur privi atent la toate. Fără îndoială, căsuța oferea o priveliște sinistră și mirosul de cadavru era oribil; totuși pentru Gură de Aur toate acestea aveau o profundă putere de atracție, erau încărcate de măreție și destin, atât de adevărate, atât de neprefăcute, ceva îi câștigă dragostea și i pătrunse în suflet.
Între timp, Robert începu să strige de afară, nerăbdător și speriat. Gură de Aur ținea la Robert, totuși, gândi el în clipa aceasta, cât de meschin și de neînsemnat era omul viu cu frica și curiozitatea sa, cu toate copilărelile lui, în comparație cu morții. Nu i răspunse și se cufundă pe deplin în contemplarea imaginii morților, cu acel straniu amestec de compasiune sinceră și observație rece, caracteristic artiștilor. Se uită atent la trupurile culcate și la cel așezat pe scaun, la capetele, la mâinile lor, la mișcarea în care încremeniseră. Câtă liniște era în această căsuță vrăjită! Cât de ciudat și de îngrozitor mirosea! Acest mic adăpost omenesc, cu vatra în care mai pâlpâia o urmă de foc, cum devenise el fantomatic și trist, locuit de cadavre, străbătut și umplut de moarte! Curând acestor locatari tăcuți, carnea le va cădea de pe obraji și șobolanii le vor ronțăi degetele. Ceea ce cu alți oameni se săvârșește în coșciug și în mormânt, în ascunziș trainic și ferit de priviri, ultima și cea mai jalnică dintre prefaceri, descompunerea și putrezirea, cu acești cinci se va săvârși aici, acasă, în odăile lor, la lumina zilei, cu ușile deschise, nestânjenit, nerușinat, nemilos. Gură de Aur văzuse mulți morți până acum, dar o asemenea imagine a lucrării neîndurătoare a morții nu întâlnise încă niciodată. Și o întipări adânc în minte.
În sfârșit, strigătele de la ușă izbutiră să l deranjeze, așa că ieși. Camaradul îl privi cu teamă.
— Ce este? întrebă el încet, cu glasul înfricoșat. Nu i nimeni acasă? Oh, și ce ochi ai. Vorbește o dată!
Gură de Aur îl măsură cu o privire rece.
— Du te înăuntru și uită te, e o casă de țărani, cam ciudată. După aceea vom mulge vaca asta frumoasă, colea. Hai, du te!
Nehotărât, Robert intră, se îndreptă spre vatră, o descoperi pe bătrâna așezată pe scaun și observând că e moartă, scoase un țipăt puternic. Reveni îndată, cu ochii larg căscați.
— Pentru numele lui Dumnezeu! O femeie moartă sade acolo, lângă vatră. Ce i asta? De ce nu e nimeni cu ea? De ce n o îngroapă? O, Doamne, a și început să miroasă...
Gură de Aur zâmbi.
— Mare viteaz ești, Robert! Dar te ai întors prea repede. O femeie bătrână, moartă, stând așa pe scaun, e într adevăr, o priveliște neobișnuită; dar dacă mai făceai câțiva pași, aveai prilejul să vezi ceva mult mai ciudat. Sunt cinci, Robert. Trei zac în paturile lor și un băiat a murit chiar pe prag. Toți sunt morți. Toată familia moartă, casa pustie. De asta n a muls nimeni vaca.
Îngrozit celălalt se holbă la el, apoi deodată strigă cu voce înăbușită:
— O, acum îi înțeleg și pe țăranii de ieri care ne împiedicau să intrăm în sat. O, Doamne, acum se limpezește totul! E ciuma! Domnul să se îndure de noi, e ciuma, Gură de Aur! Și tu ai zăbovit atâta vreme înăuntru și poate că ai atins morții! Înapoi, nu te apropia de mine, fără îndoială că te ai molipsit. Îmi pare rău, Gură de Aur, dar trebuie să plec, nu mai pot rămâne cu tine.
Chiar voia să o rupă la fugă, dar fu apucat de haina lui de pelerin. Gură de Aur îl privi sever, cu tăcută dojană, și îl țintui necruțător locului, deși Robert se zbătea și se împotrivea.
— Scumpul meu băiețaș, îi zise el pe un ton prietenos batjocoritor, ești mai deștept, decât pari, probabil că ai dreptate. Ei bine, vom afla adevărul în următoarea ogradă sau în următorul sat. Probabil că în regiunea aceasta bântuie ciuma. Vom vedea dacă scăpăm întregi și teferi. Dar de fugit, micuțul meu Robert, nu te pot lăsa să fugi. Uite, eu sunt un om milos, am o inimă mult prea blândă și când mă gândesc că adineauri, acolo, înăuntru s ar putea să te fi molipsit și tu, iar eu acum să te las să fugi și să te culci cine știe unde, pe câmp, ca să mori, așa, de unul singur și nimeni să nu ți închidă ochii și să nu ți sape un mormânt și să nu arunce o lopată de țărână peste tine – nu, dragă prietene, mă înăbușă jalea. Deci fii atent și ține minte ce ți spun, că nu ți o spun de două ori: noi, amândoi, ne aflăm în aceeași primejdie, s ar putea să mă nimerească pe mine, s ar putea să te nimerească pe tine. Rămânem deci împreună și ori pierim amândoi, ori scăpăm amândoi de ciuma asta blestemată. Dacă te îmbolnăvești și mori, eu te îngrop, de asta poți fi sigur. Dacă moartea mă alege pe mine, fă cum vrei, îngroapă mă sau șterge o, mie mi e totuna. Dar înainte de asta n ai să speli putina, scumpule, ține bine minte! Avem nevoie unul de altul. Și acum tacă ți fleanca, nu vreau să aud nimic și caută undeva, în grajd, o căldare, ca să putem mulge vaca.
Așa se petrecură lucrurile și începând din clipa aceea, Gură de Aur fu cel care poruncea și Robert cel care asculta și amândoi ieșiră astfel la socoteală. Robert nu mai încercă să fugă. Zise numai împăciuitor:
— O clipă mi a fost frică de tine. Nu mi a plăcut fața ta, când te ai întors din casa morților. Am crezut că te ai molipsit de ciumă. Dar chiar dacă nu ciuma a fost pricina, fața ta era totuși schimbată. A fost chiar atât de îngrozitor ce – ai văzut acolo, înăuntru?
— N a fost îngrozitor, zise Gură de Aur, șovăind. N am văzut nimic mai mult acolo, înăuntru, decât ce mă așteaptă pe mine și pe tine și pe toți, chiar dacă nu ne molipsim de ciumă.
În drumul lor mai departe întâlniră pretutindeni moartea neagră, care domnea peste țară. Multe sate nu îngăduiau intrarea străinilor, în altele putură umbla nestingheriți, prin toate ulițele. Multe gospodării erau părăsite, mulți morți neîngropați putrezeau pe câmpuri sau în odăi. În grajduri mugeau vacile, nemulse ori flămânde; peste câmpuri goneau dobitoace sălbăticite. Mulseră și dădură nutreț multor vaci și capre, tăiară și fripseră la margine de pădure mulți iezi și godaci, băură vin și must din multe pivniți rămase fără stăpân. Duceau o viață plăcută, era belșug. Dar nu i simțiră gustul decât pe jumătate. Robert trăia neîncetat cu spaima de molimă și la văzul cadavrelor i se făcea rău, adeseori era complet zăpăcit de groază; mereu se credea molipsit, când aprindeau focul în locurile lor de popas își ținea vreme îndelungată mâinile și capul la fum (ceea ce se socotea a fi un mijloc de tămăduire), chiar și în somn se pipăia, ca să vadă dacă nu cumva i au apărut umflăturile la picioare, pe brațe sau la subsuori.
Gură de Aur îl certa adesea, adesea își bătea joc de el. Nu împărtășea teama lui, nici scârba; trecea încordat și sumbru prin țara morții, atras până la durere de priveliștea marii stingeri, cu sufletul plin de toamna cea mare, cu inima împovărată de cântecul coasei, ce reteza vieți. Câteodată îi reapărea imaginea mamei eterne, o față palidă și uriașă, cu ochi de meduză, cu zâmbetul greu, de suferință și moarte.
Odată ajunseră într un mic oraș; era puternic întărit, începând de la poartă o pasarelă de apărare împrejmuia tot zidul orașului, ridicându se până la înălțimea caselor de locuit, dar nici un străjer nu se afla sus, și nici unul în poarta deschisă. Robert refuză să calce în oraș și l imploră și pe camaradul său să nu intre. Între timp auziră sunetul unui clopot, un preot apăru la poartă, purtând o cruce, în urma lui veneau trei furgoane, două trase de cai, al treilea de o pereche de boi și toate, erau încărcate până sus cu cadavre. Câteva slugi, îmbrăcate în pelerine ciudate, cu fețele ascunse adânc, în glugi, pășeau alături și mânau animalele.
Robert se mistui pe undeva, galben la față, Gură de Aur urmă de aproape carele cu morți, merseră câteva sute de pași, dar acolo nu se afla un cimitir, ci o groapă săpată chiar în mijlocul câmpului pustiu, adâncă numai de trei lopeți, însă întinsă cât o sală. Gură de Aur stătu locului și privi cum slujitorii smulg cu prăjinile și cu căngile morții din furgoane și îi împing, grămadă, în gaura căscată, cum preotul își vântură crucea deasupra, murmurând ceva și cum pleacă apoi, cum slujitorii aprind focuri mari pe toate laturile mormântului întins cât un ogor și aleargă, tăcuți, îndărăt, spre oraș, fără ca cineva să încerce măcar să acopere groapa. Privi într însa, să fi fost cincizeci sau mai bine de oameni care zăceau acolo, azvârliți claie peste grămadă, mulți fără veșminte. Ici colo, câte un braț sau un picior se înălța în aer, țeapăn și acuzator, o cămașă flutura încet în vânt.
Când se întoarse, Robert îl imploră, aproape în genunchi, să plece de grabă, în altă parte. Avea într adevăr temei să l implore, căci în privirea absentă a lui Gură de Aur deslușise acea cufundare și încremenire, care i devenise binecunoscută, acea aplecare spre lucruri cumplite, acea curiozitate teribilă. Nu reuși să și rețină prietenul. Gură de Aur intră singur în oraș.
Trecu prin poarta nepăzită și în vreme ce și auzea pașii răsunând pe caldarâm, în amintirea lui răsăriră multe orășele și multe porți prin care trecuse astfel, și și aduse aminte cum îl întâmpinaseră acolo strigăte de copii, jocurile băieților, certurile muierilor, bătăile de ciocane ale fierarilor pe nicovale răsunătoare, huruitul de căruțe și multe alte zgomote fine sau grosolane, al căror talmeș balmeș, împletit ca un năvod, vestea feluritele îndeletniciri omenești, bucuria, isprăvile și veselia. Iată însă că aici, în această poartă pustie și pe această stradă goală nu răsuna nimic, nu râdea nimeni, nu striga nimeni, totul zăcea încremenit într o tăcere funebră, în care cântecul molcom al unei fântâni ce nu contenise să curgă suna prea tare, aproape gălăgios. Printr o fereastră deschisă văzu un brutar, trebăluind printre jimblele și pâinișoarele lui; Gură de Aur arătă spre una din ele și brutarul i o întinse prudent așezată, pe lopata lungă, cu care umbla în cuptor, așteptă ca Gură de Aur să i pună banii pe lopată, și închise fereastra supărat, dar fără ceartă, când străinul mușcă din pâinișoară și porni mai departe, fără a i plăti. La geamurile unei case frumoase adăsta un șir de ghivece de lut, altădată purtaseră în ele flori, acum din hârburile goale atârnau numai frunze veștede. Dintr o altă casă răzbăteau hohote de plâns și vaietele unor glasuri de copii. Dar în ulița următoare Gură de Aur zări sus, la o fereastră, o fată frumoasă care și pieptăna părul: o privi câtăva vreme până când, simțindu se privită, ea își aruncă ochii pe geam se uită la el roșind și fiindcă tânărul îi zâmbi prietenos, răsări și pe fața ei îmbujorată, încet și firav, un zâmbet.
— Mai e mult până isprăvești să te piepteni? strigă el în sus, spre geam.
Chipul luminos se aplecă spre el surâzând, prin deschizătura ferestrei.
— Încă nu ești bolnavă? întrebă el și ea scutură din cap. Atunci hai cu mine, să plecăm din orașul ăsta, care i al morților, să mergem în pădure și să trăim împreună o viață frumoasă.
Ea căscă ochii întrebător.
— Nu sta mult pe gânduri, vorbesc serios, strigă Gură de Aur. Ești la tata și la mama, sau în slujbă, la oameni străini? Va să zică, la străini. Atunci vino, copilă dragă; lasă i pe bătrâni să moară, noi suntem tineri și sănătoși, și vrem să ne mai veselim, câtva timp. Vino, cosiță castanie, vorbesc serios.
Fata se uită la el cântărindu l din ochi, șovăitoare și mirată. El se duse încet mai departe, tândăli printr o stradă pustie apoi printr o a doua, și se întoarse încet. Fata tot mai stătea la fereastră, aplecată peste pervaz și se bucură când îl zări venind înapoi. Îi făcu semn, el își încetini mersul, curând, îl prinse din urmă încă înainte să ajungă la poarta orașului; purta o bocceluță în mână și o basma roșie pe cap.
— De fapt, cum te cheamă? o întrebă el.
— Lene. Vin cu tine. Oh, e atât de groaznic, în orașul, ăsta mor cu toții. Să plecăm de aici, să plecăm!
Aproape de poartă Robert ședea ghemuit la pământ, încruntat. Sări în picioare când apăru Gură de Aur și căscă ochii mari la vederea fetei. De astă dată nu cedă atât de repede, se lamenta și făcu scene. Să iei cu tine o persoană din văgăuna asta afurisită, ciumată, și să impui tovarășului de drum să rabde compania ei, asta era mai mult decât o nebunie, însemna de a dreptul să l înfrunți pe Dumnezeu, iar el refuza, nu voia să i însoțească mai departe, răbdarea lui ajunsese la capăt.
Gură de Aur îl lăsă să afurisească și să se jeluie, până se liniști.
— Așa, zise el, ne ai împuiat urechile destul. Ai să mergi cu noi și ai să te bucuri că avem, o companie atât de drăguță. O cheamă Lene și rămâne cu mine. Dar acum am să ți fac și o bucurie, Robert, ascultă mă: vreau să trăim câtăva vreme în liniște și sănătate, să nu ne mai întâlnim cu molima. Ne căutăm un loc plăcut, o căsuță goală, sau poate ne clădim una acolo eu și cu Lene, vom fi stăpân și stăpână, iar tu, prietenul nostru, ai să stai cu noi. Vreau să ne fie bine, să trăim frumos și în prietenie. Te învoiești?
O, da, Robert se învoia cu dragă inimă. Dacă nu i se cerea să dea mâna cu Lene sau să i atingă straiele...
— Nu, nu ți se cere, zise Gură de Aur. Ba chiar ți se interzice cu strășnicie s o atingi pe Lene, măcar și cu un deget. Să nu ți treacă prin minte așa ceva!
Mărșăluiră mai departe în trei, tăcură mai întâi apoi încetul cu încetul fata începu să vorbească, să spună cât e de fericită că vede iarăși cerul și copacii și pajiștile, în orașul ciumat fusese atât de sinistru. Și începu să povestească și să și descarce sufletul de imaginile triste și înfiorătoare pe care fusese nevoită să le vadă. Avea de povestit multe, multe și urâte, orășelul trebuie să fi fost un iad. Din doi medici unul murise, celălalt venea numai la cei bogați, și în multe case morții zăceau și putrezeau, pentru că nu i ridica nimeni, în alte case, în schimb, intraseră dricarii, jefuiseră, chefuiseră și preacurviseră și de multe ori smulseseră din paturi o dată cu cadavrele și bolnavii, care încă mai suflau, îi încărcaseră în căruțele lor de hingheri și i azvârliseră în gropi, la un loc cu morții. Povesti fel și fel de fapte înfiorătoare și nimeni n o întrerupse. Robert ascultă îngrozit și lacom iar Gură de Aur rămase tăcut și netulburat, o lăsă să și deșerte grozăviile și nu spuse nimic. Căci, ce ar fi fost de fapt de spus? Până la urmă Lene obosi, șuvoiul secă, și cuvintele i se curmară. Atunci Gură de Aur începu să umble mai agale și intona, încet, un cântec cu multe strofe și cu fiecare strofă vocea îi devenea mai plină; Lene începu să zâmbească și Robert ascultă încântat și adânc uimit – niciodată nu l mai auzise pe Gură de Aur cântând. La toate se pricepea acest Gură de Aur. Uite l acum, umbla și cânta, omul acesta bizar! Cânta ca un artist cu glas limpede, dar reținut. Și încă de la cel de al doilea cântec, Lene începu și ea să zumzăie și curând îi ținu isonul, cu voce plină. Se apropia seara, departe, la marginea câmpului se întindeau păduri negre și în șoaptele lor, munți albaștri, scunzi, care parcă deveneau din miezul lor tot mai albaștri. În cadența pașilor, cântecul răsuna când vesel, când solemn.
— Ești atât de bucuros azi, zise Robert.
— Da, sunt bucuros, firește că azi sunt bucuros, doar mi am găsit o drăguță atât de dulce. Ah, Lene, bine că dricarii te au lăsat în pace. Mâine o să facem rost de un cuibușor al nostru, unde s o ducem bine și o să fim bucuroși că mai avem carnea și oasele tefere și la locul lor. Lene, ai văzut vreodată, toamna, în pădure, ciuperca aceea cărnoasă, pe care melcii o iubesc atât de mult și care se poate mânca?
— O, da, râse ea, am văzut o de multe ori.
— La fel de brun ca ea este și părul tău, Lene. Și miroase la fel de frumos. Vrei să mai cântăm? Sau poate ți e foame? în raniță mai am destule bunătăți.
Ziua următoare găsiră ceea ce căutaseră. Într o pădurice de mesteacăn se afla o colibă făcută din trunchiuri necurățate de coajă, clădită pesemne cine știe când de tăietorii de lemne sau de vânători. Stătea goală, ușa o putură sparge și, până și Robert fu de părere că e o căsuță pe cinste iar împrejurimile sunt sănătoase. Pe drum întâlniseră câteva capre care umblau de colo până colo, fără păstor, și luaseră cu ei una mai arătoasă.
— Ei bine, Robert, zise Gură de Aur, chiar dacă nu ești dulgher, cândva ai fost tâmplar. Vrem să locuim aici, trebuie să faci un perete despărțitor în castelul nostru, ca să avem două odăi, una pentru Lene și pentru mine, una pentru tine și capră. Nu mai avem prea multă mâncare, astăzi trebuie să ne mulțumim cu laptele caprei, cât o fi, mult sau puțin. Prin urmare tu meșterește peretele, iar noi doi pregătim între timp culcușul pentru tustrei. Și mâine o pornesc să caut de ale gurii.
Toți se apucară neîntârziat de lucru. Gură de Aur și Lene se duseră după paie, ferigi și mușchi pentru culcuș, iar Robert își ascuți cuțitul d