poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1680 .



știi, de fapt, te-am așteptat
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crin ]

2009-12-18  |     | 



fragment din romanul “Sexagenara și tînărul” – Nora Iuga

“Copiii de la școala nr.1, cu limba de predare germană, o socoteau pe Anna un fel de colegă de-a lor care știa puțin mai multe lucruri decît ei. Erau posesivi în dragostea lor pentru ea, nu-i respectau nici nevoia de singurătate, nici nevoia de a fi cu lumea, o acaparaseră cu totul. În Sibiu, Anna nu avea nici un prieten, pentru că toate duminicile și sărbătorile și le petrecea cu elevii ei în Dumbravă sau sus, pe Păltiniș. Simțea atunci o bucurie totală, nici nu și-ar fi putut imagina ceva la care să rîvnească mai mult. Aprindeau focuri în pădure, deși era interzis, prăjeau slăninuță în țepușă, făceau Gletscherwonne, un fel de înghețată pe care și-o preparau pe loc din zmeură proaspăt culeasă amestecată în cană cu zăpadă de pe creastă. Pe urmă începea jocul, intram în ficțiune ca într-un spațiu al tuturor posibilităților. Ea era firește întotdeauna Winnetou, Manfred Kirschner, elevul ei preferat, era Old Shatterhand. Ceilalți băieți și fetițe erau indieni sau cowboy, cu schimbul. Ne cățăram în copaci, făceam de acolo întreceri de fluierat, cu două degete vîrîte în gură ca un crăcan. Ne băteam în toată legea pînă la istovire, așa înlănțuiți, în toiul luptei, ne rostogoleam pe coastă la vale, pînă nimeream, aproape de gater, în rădăcina unui copac retezat. Băieții erau mai puternici decît mine și, de cele mai multe ori, la trîntă, cînd ne opream să ne tragem răsuflarea, mă pomeneam țintuită la pămînt sub greutatea unui adolescent de paisprezece ani. Abia atunci realizam, după privirea lui, că jocul nostru devenise impur. Ne ridicam dintr-o dată, tăcuți și încurcați, ceilalți copii nu observau nimic nefiresc și scăpat din regula jocului; adunați în cerc, ne fumam liniștiți pipa păcii. Nu le interziceam să fumeze.”

- continuarea mea -

Plecam în excursii de o zi, închiriam un autobus și ieșeam în afara Sibiului, unde pe o colină organizam jocuri, făceam vânătoare de vreascuri și aprindeam un foc imens privind orașul. Nopțile se încheiau cu povești în jurul focului, cu râsete, cunoscutele povești de groază, care deveniseră mai mult amuzante. Anna se apropiase mult de Manfred, ca și mine de altfel. Eram ambele suplinitoare, astfel că ajunsesem să cunoaștem elevii foarte bine. Ca și mine, ajunsese în Sibiu aruncată de viață, singură, cu o valiză, deci ne-am plăcut din prima clipă. Locuiam amândouă în case vechi, închiriate, cu becuri arse la intrare. Viața Annei era școala, iar Manfred îi devenea uneori centrul, fiind sclipitor, de o inteligență cu mult deasupra clasei. Viața nu-i fusese ușoară, îmi povestea Manfred dimineața, în drum spre școală, avea un tata abuziv, o mamă înfrântă, care n-a reușit să-și stăpânească soțul niciodată, acesta și-a zdrobit furiile de el și de Krauss, fratele lui. Avea o sora, Biel, rămasă în Brașov. Familia lui Manfred tocmai se mutase în Sibiu, pe strada unde locuiam și eu. Biel îi lipsea, avea vârsta mea, 21 de ani, astfel își explica Manfred nevoia de a-mi povesti tot ce gândea, de a mă introduce în gândurile lui, de a mi le explica, de a mă convinge de faptul că Biel a rămas în Brașov și n-a fost vina lui; ca orice copil traumatizat, ca orice copil care a încetat să mai fie copil, și-a crescut brusc, un adult incomplet, credul și defectuos. În lipsa tatălui lor, numea abandonul lui Biel libertate. Îl înțelegeam, și-l ascultam, abia așteptam dimineața, să-mi spună noi crâmpeie din viața lui, din cei 14 ani, pe care, de fapt, demult nu-i mai avea. Anna a observat atenția lui Manfred pentru mine, o mânhea profund, aș fi vrut să îi explic coincidențele fizice pe care aceasta se baza, dar nu puteam, ceva mă împiedica.

Mă temeam pentru că în orice moment, al oricărui joc, devenisem atenți unul la celălalt. Ascultam selectiv colțul de curte, de clasă sau de dumbravă unde celălalt râdea, se împiedica sau se îmbrâncea, așa rămânem oarecum împreună, în tăcerea paradoxală a țipetelor celor din jur sau chiar ale noastre, între rafalele de râs ale elevilor și ale Annei care aparent depășise momentul, și-l alegea apatică pe Fritz Krumpkt să-i fie Old Shatterhand , iar atunci când ne întâlneam în alergări, ne izbeam unul de celălalt râzând incotrolabil, căutându-ne instinctiv privirea, apoi ascunzându-ne când simțeam că fracțiunea de secundă devise prea lungă, iar ceilalți, Anna, mai ales Anna, nu trebuia să-și dea seama.

Diminețile luaseră un parfum anume, de viață și așteptare caldă. În drumul către școală, ni se intersectau cărările, eram sigură că mereu mă așteaptă, privea peste gard și nu ieșea din curte până când nu mă vedea ieșind pe trotuar, undeva departe; ca apoi ieșind, să mă aștepte blajin și bâlbâit, ca și cum, tocmai ar fi ieșit din casă și inspiră aerul rece al dimineții, însă nasul îi era roșu, mâinile înfipte adânc în buzunare, așteptase mult, iar privirile ni se întâlneau fugare. Către școală povesteam despre colegi, despre Anna, despre câinele lui Tuți, despre orice, ca doi vechi și buni prieteni, și ne abțineam de la atingeri, însă o simțeam, inadmisibil, cum dimineața lua un nou sens, unul pe care nu-l puteam desluși a fi profan sau pur, a fi sincer sau o slăbiciune fină de moment. Pentru profesoara din mine, gândul acesta era cutremurător. Simțeam că dezamăgisem toate codurile inventate cândva de om. Știam că jocul acesta nu putea avea un sfârșit fericit, dar eram incapabilă să-l îndepărtez, să șterg cu buretele și să ies. Mă acapara cu totul. Chiar și în momentele de după-amiază rece, în piața centrală, între o librărie și o cafenea, singură în fața catalogului, Manfred devenea o prezență și lângă toate aceastea Anna, care parcă nu mai era ea. Mă amăgisem cu gândul că nu-și va da seama, Anna e posibil să fi fost multe, însă naivă nu era. Mandred transformase o profesoară într-o fetiță zbanghie, liberă și mai ales frumoasă. Privirea lui mă recrea. Puritatea gândului mă șoca. Iar pe Anna o transformase în tăcere cronică, în privirea omului care nu poate să uite, și nici nu vrea. Anna devenise rigidă cu mine, iar în jocurile cu copiii inertă. În cancelaria profesorilor acidă și nerăbdătoare, abia își încheia propozițiile și pleca. Într-o zi am întrebat-o dacă vrea să ducem clasele la dumbravă. Nu mi-a răspuns, m-a privind lung și rece, apoi s-a retras.

Timpul a trecut, ani, momentele s-au acumulat, adesea ne plimbam singuri prin dumbravă și discutam despre restul lumii, despre Anna, le spuneam lecții suplimentare de limba germană, de conversație. Anna îl pregătea pentru admiterea la conservatorului din Berlin, unde părinții doreau să-l încredințeze unor rude, pentru a studia vioara. Astfel, în simulatele noastre escapade discutam piese ale lui Bach, pe care le ascultam numai pentru că le asculta și celălalt. Tensiunile se acumulaseră în timp, glumele, iernile reci în care veneam deliberat subțire îmbrăcată în ideea că el se va apropia să mă încălzească, ca o alienată de puștoaică. Doar ideea atingerii lui era suficientă ca să-mi simt carnea albastră, străină, înghețată. Lucrurile nu mai aveau logică, era natural și pur, și nici unul din noi nu puteam explica ce e. Era simbioza perfectă a două conștiințe, a două trăiri atât de noi încât nu aveau nume, și-ar fi trebuit arătate cu degetul. Așa că seara, când mă conducea spre casă așteptam ca degetele lui să-mi atingă palma, să o oprească și să oprească jocul acesta care încetase demult să mai fie unul.

Jocul se încheie într-o noapte de noiembrie, când lecția de conversație în limba germană s-a prelungit de-a lungul dumbravei, de-a lungul potecii lungi care înconjoară orice e de înconjurat prin Sibiu, orice drum lăturalnic care nu ducea direct spre casa mea în întunericul și umbra lăsată de zâmbetele noastre, între parările nereușite ale unui real care se încăpățâna să nu ne plece din cale, s-a oprit și mi-a luat mâna stângă în mâinile lui. Interiorul, până atunci ținut sub tăceri platonice, s-a ridicat mut, și mult deasupra mea și a oricărei decizii pe care un om cu capul pe umeri o poate lua. Și-a plimbat degetele de-a lungul mâinii mele și a spus ceva, nu știu ce, și nu voi știi niciodată căci pentru mine timpul se oprise, iar el continua. Instinctiv m-am întors spre el cu buzele întredeschise și-aș vrea să fi putut spune că a fost o scenă din film noir, cu prelungi priviri ațintite adânc în ochii celuilalt, dar n-a fost așa, căci singurul lucru pe care l-am văzut a fost alb. Iar apoi i-am simțit buzele calde peste ale mele, un sinuos leagăn al trupului lângă al meu, în ton cu el, în perfect acord. Iar orice altceva a fost suprimat în calea acestui izbitor concret. Desprinși din sărut, amețiți, năuci, nebuni, am fugit prin noapte, și cred că m-am oprit undeva acasă, după colț, cum intri în casă, în același întuneric mut. El s-a îndreptat la rându-i spre casă, pleznind de tăcerea fericită a celui mai intens moment trăit până atunci. Acum însă era concret. Era aici, era real, și imposibil de acoperit.

Noaptea aceea, mi-a povestit ulterior că avusese primul vis erotic, deși virgin fiind, a simțit exact ce-mi poate oferi. Intimitatea lui mă lovi în plin, deschiderea, trecerea în real era pentru mine un salt olimpic. N-am putut spune nimic. I-am zâmbit încărcată, doritoare, cu totul și cu totul înfricoșată, căci o asemenea iubire, atât de greșită, de nepotrivită și de reală, nu se putea concepe fără a se implini. L-am strâns în brate, în noapte, ascuns, disimulat din nou, noile lui cursuri de germană având loc la ore din ce în ce mai târzii. Iminent simțeam cum cu fiecare pas făcut totul se va prăbuși asupra noastră, asupra mea, cum puteau oamenii oare să nu vadă? Atâta iubire și disperare într-o umilă profesoară de limba germană. Timpul se dilata în drumul meu cu pașii nătângi spre casa, fiecare sărut al lui mă ardea, și aduna greutății incredibile pe care le simțeam atârnandu-mi de umeri din momentul în care nu-l mai vedeam. Inițial mi-am spus că e dor, apoi... că e vină. Apoi, că e frică. Și frică era.

Anna deveni tot mai lividă și mai tăcută, aveam impresia că era bolnavă, dar refuza să-mi vorbească. Îl pregătea pe Manfred la limba germană, era cu neputință ca ea să nu observe schimbarea lui, dacă nu schimbarea mea. Anna știa, fără doar și poate, știa. Dar de ce nu se bucura, cum ar putea cineva urî atât de mult o iubire? Când iubirea nu are în ea nimic urât în ea, indiferent între care doi oameni se întâmplă. Dar apoi îmi dădeam palme, și-mi dădeam seama că ceea ce spun nu e ghidat de rațiune. Și din nou, vina, frica și tăcerea. Am observat cum întreg personalul începu să aibă reacții diferite față de mine, își fereau privirile și întrebările. Cafeaua, catalogul, și părerile nu se mai împărțeau așa cum se întâmpla, și am simțit că în spatele tuturor era Anna, sau chiar... eu, și abominabilă, iubirea mea.

Temerile mi s-au adeverit. Directorul, Meyer Schmidt, m-a chemat în biroul lui la puțin timp. Meyer era un bărbat impunător, la cei 40 de ani ai săi, a ajuns director pe propriile puteri, un om de caracter, tăios și sincer, care nu accepta mai puțin decât oferea din partea tuturor celor cu care lucra. Astfel că și-a potrivit vesta, a tușit scurt și mi-a aruncat direct :
- Ce se-ntîmplă, domnișoara Melinda?
- Ce vreți să spuneți, domnule?
- Vă rog, măcar fiți sinceră. Cu acest elev, se ridică din scaun și apucă de pe birou un dosar, citi: Manfred Kirschner... și-l aruncă pe masă, privindu-mă rece și sec.
- Nu înțeleg...
- Vă rog, nu.
Am tăcut. Mi se îngrămădeau în gât toate fricile rămase, dacă aș fi încercat să vorbesc, s-ar fi oprit tot acolo, în ele, ca o eșarfă în gâtul unui asfixiat. Încet am aplecat privirea și capul, înghițind un mare și imens gol de aer.
- Și ce facem? Sunteți conștientă că despre asta vorbește toată lumea?
Tăceam în continuare, incapabilă să ascund nimic. Paralizată.
-Puteți opri ce se întâmplă?
Am ridicat privirea, privindu-l o fracțiune de secundă, apoi privirea mi-a fugit spre geam, neclară, în lacrimi, și-am dat din cap că da. Cuvintele refuzau să iasă.
Mai blând, mi-a spus :
- Sunteți sigură?
Am dat din nou din cap, și-am încercat să-l privesc, dar n-am putut. Doamne, eram atât de transparentă. Și eram sigură că dincolo de ușa pe care voi ieși va fi Anna, cu privirea ei tăioasă de eternă guvernantă. Oh, Anna, tu ar trebui să înțelegi, tu l-ai cunoscut prima.
Meyer se ridică din fotoliu, deschise ușa, apoi cu o mână părintească pusă pe spate mă orientă spre ieșire. Priveam în gol, știam că putea să-mi desfacă atunci, pe loc, orice contract de muncă. Mă simțeam datoare și goală. Și vândută. Și părăsită de mine. Fetița lui Manfred trebuia să moară.
Așa cum mă așteptam, Anna mă văzu ieșind, însă spre surprinderea mea, privirea ei nu era una tăioasă, ci ca și mine, în ochi avea lacrimi. Nu mă așteptam la încurajări sau zâmbete, și nici n-au fost, dar măcar, nu m-a urât, mi-a plăcut să-mi imaginez atunci că m-a înțeles.

În următoarele trei zile nu m-am prezentat la școală, am înțeles că Anna mi-a acoperit orele fără nici un comentariu. I-aș fi mulțumit, dar asta însemna să vorbesc, iar gâtul meu încă nu lăsa loc pentru asta. Stăteam în pat și simțeam că dacă m-ar fi lovit cineva ar fi auzit un ecou, mă legănam ritmic în bătăile cordului și suna a gol. Nimic nu mai avea sens. Cerul era gri, dimineața moartă, fetița se plimba prin dumbravă, fantomatic, și mâinile târâte după ea, nimic, și nimic în lume nu i le mai putea ridica.

În cea de-a treia zi, după-masa, cineva sună la intrare. Nu așteptam pe nimeni, nu, nici nu voiam să vină. Inițial am crezut că e Anna, așa că am rămas în mijlocul patului, neschițând un gest, înghițind câte un gol la interval de timp. Soneria continuă să sune devenind iritantă însă tot nu m-a urnit din izolare. După a treia încercare se auzi strigând:
- Meli! Deschide!!
Era Manfred. Am înnebunit instant. Lui nu i-a spus nimeni ce se întâmplase? Sau i-a spus, și-acum venea totuși la mine. Eu de ce n-aș avea curajul ăsta. Am coborât din pat conștientă că arătam înfiorător, am deschis geamurile și frigul lui noiembrie mă lovi în plin, în vene am simțit cum mi se târâie mici goange vii, pulsânde, nu se putea sa mor chiar așa rapid, nu? Venele mâinilor îmi brăzdau palmele, și degetele, și le-am ridicat să le observ desenul în lumină. A venit. Acesta nu poate fi sfârșitul.
M-am repezit astfel către ușa, în sumara camașă de noapte, oribilă arătare probabil dar de-acum, ce mai conta? El venise, era cazul să vadă adevărul. Am deshis și el a năvălit înăuntru cu toată energia după care tânjisem până la sevraj în acele trei zile. M-a îmbrățișat bolborosind ceva de zor, unde-ai fost, de ce taci, de ce nu vii la școală, mă părăsești, ce faci. Ce pot să fac decât să mă înec ușor în tine... Dement. Mi-ai lipsit, dar știi, și știi că de acum știu toți. Lui nu-i păsa, își îngroapă fața în umărul meu, în cuibul gâtului și în sânii mei, inspirând adânc, nebun și liber, cu un click am auzit ușa închizându-se și-apoi alb. Același alb de-acum câteva zile. Albul care pentru tot restul vieții mele avea să-nsemne noiembrie. Îmi amintesc puține de atunci, tocmai pentru că am văzut prea puține și-am simțit prea multe. El mi-a povestit căldura, voluptatea și iubirea care parcă mi-o aminteam numai prin simțuri, amintire ce avea să mi-o declanșeze spontan oricând mirosul de iarnă și desenul unor vene.

A stat atunci întreaga zi, și pentru acea zi am uitat de tot, de școală, de ani, de diferențe, de Berlin și facultate, de faptul că directorul m-a bătut cu încredere pe spate. Am uitat chiar și de Anna, însă Anna n-a uitat de noi. Manfred a plecat pe înserat. A doua zi, deși urma să fie sfârșitul vieții mele ca și profesoară, aveam să merg la școală cu capul sus, căci iubirea nu merită să fie purtată prin pământ. Și spre sfârșitul zilei, soneria sună din nou. Am zburat către intrare cu sentimentul zburdalnic că e el, Manfred, întors pentru un sărut. Însă la intrare mi-am pierdut aripile instant, m-am prăbușit din nou în concret. În ușă stătea o doamnă cochetă, cu părul maroniu, picioare scurte, îmbrăcată comun, dar curat, cu o plasă și o geantă în mâna dreaptă, însă privirea ei nu era deloc una comună. Am știut că mă cauta pe mine, că mă vrea pe mine, și că probabil mă vrea moartă. Reproșul acelei priviri mă va urmări la fel ca și albul lui noiembrie. Inseparabile. M-am simțit mică, vinovată și perversă. Doamna Kirschner intră cu o grație rigidă, corectă în cameră. Mi-am amintit văzând-o de tot ce-mi povestise Manfred, dacă mama lui e această femeie puternică, cum e tatăl lui, dacă ea nu e capabilă să-i facă față. I-am susținut privirea atât cât am putut, n-am spus niciuna nimic, în tăcere intră în holul casei, apoi din hol văzu așternutul, simți mirosul impregnat de acum în pereți, mai ales ai minții mele, și a înțeles tot, iar interioarele i s-au prăbusit, postura rigidă, ochii mustrători i s-au împăienjenit și a dus încet mâna la gură, repetând încet... Încet.
- Cum ai putut?
- Doamnă...
- Cum ai putut? E doar un copil.
- Nu. Nu e, i-am spus cât de blând am putut, fără să vreau s-o jignesc, fără să vreau să-i adâncesc deziluzia, durerea. A clătinat încet din cap, nu voia să creadă, nu voia să audă, „cum ai putut, cum ai putut”.
- Stiți, nu mai e copil de când soțul dumneavoastră...
- Cum îndrăznești să zici ceva de el? Ce știi tu ce noi, de familia noastră? Cum Dumnezeu îți permiți? se înfurie din ce în ce mai mult, cu fiecare cuvânt ridică tonul sfârșind prin a striga cu ochii injectați ultimele cuvinte. Cine crezi ca esti, mucoaso...
- Îl iubesc! Îl cuno...
- Și eu, și ce?! Crezi că el știe ce-i iubirea?
- Da, cred, i-am spus încet, și-am început să plâng, dacă aș fi știut câtă durere provoc, poate n-aș fi procedat la fel. Sau oare? Nu?
- Oh, fetițo, cât ai? 23 de ani? Ce știți voi despre iubire, un așternut mototolit nu-nseamnă nimic. Nimic.
Am tăcut, nodul mă sufoca din nou, aș fi vrut să-i spun cât de mult îl iubesc, cât de mult se înșeală în privința lui, despre bărbatul pe care l-am decoperit în el, ce puțin contează un număr, 17. Ce sunt anii. Aș fi vrut să-i spun că iubirea n-are ani. Și n-am putut, n-am putut să-i spun nimic. Am înghețat idiot lângă ea, în privirea ei dezamagită, simțindu-mă o împuțită.
- Tu chiar crezi, așa-i? m-a întrebat, văzând că m-am blocat, și-mi tremură picioarele sub cămașa ruptă.
Am plâns.
S-a ridicat și m-a îmbrățișat, lucru pe care nu-l așteptam, așa că m-am agățat de ea, genunchii tăindu-mi-se încet și sacadat. Mă înțelege, îmi spuneam, mă înțelege. Și din nou totul mi se părea posibil. Fărâma aceea de speranță care dărâmă ziduri.
Doamna Kirschner se ridică apoi, își șterse lacrimile și plecă fără să-mi mai spună nimic. I-aș fi spus să mai stea, dar cuvintele-mi erau la fel de chinuite. Aș fi vrut s-o întreb dacă-l mai pot vedea pe Manfred, dar mi s-a părut deplasat, idiot, un semn al copilăriei cras, și-am tăcut în continuare, oricum ar fi trebuit s-o scriu.

A doua zi, am adunat suficient curaj ca să mă prezint la școală. Manfred nu venise, colegii mă priveau lung. Mai lung ca ieri? Nu știam, nu înțelegeam, și până la un punct, puțin îmi păsa. Nu mă gândeam decât la Manfred. În cancelarie am dat nas în nas cu Anna, care corecta ceva. M-a privit din nou cu acea privire inexpresiva, gravă, lucidă cu iriși de teracotă. Aș fi vrut să o privesc la fel doar ca să se simtă și ea violată. N-am reușit din păcate. În ultimii doi ani Anna exersase acea privire, devenise apendicele ei, a ucis-o pe acea tânără care-l iubise pe Manfred, și pe care acum o târa după ea ca pe o umbră inutilă.

Meyer și-a făcut apariția în cancelarie, mi-a făcut semn să poftesc în biroul lui, și-am simțit. Atunci. Se încheiase. Era gata. Lovitura de grație. Manfred plecase, școala-mi va desface contractul, urma probabil să nu mai profesez niciodată. Iar Manfred... Oare ce urma să se întâmple cu el? Intrând în biroul lui Meyer m-am felicitat pentru acuratețea cu care am presimțit evenimentele. Aș fi plâns ca în ajun, dar mi s-a părut de prisos. I-am mulțumit directorului care m-a privit oarecum înțelegător. „Ești tânără... Îmi pare rău.” Mie nu, domn director, mie nu.

Scandalul iscat în zilele următoare s-a desfășurat în absența mea. Manfred nu era de găsit, mașina parinților lui nu era în curte, casa era neagră în noapte, nelocuită. Plecaseră. Cu totul. Unde, nu știam și mă așteptam să nu aflu vreodată. În noaptea următoare, mi-am împachetat lucrurile, am târât valiza aceea de 20 de kilograme și ghiozdanul în gară, am amanetat puținul care mi-a rămas și am ales, aleator, o destinație. Primul tren pleca spre Sighetul Marmației. M-am urcat în el și n-am privit înapoi nicio secundă, nici măcar din grația aceea a gărilor, nici măcar din respect pentru cei care atunci se regăseau, nici măcar pentru iubirea care o lăsam acolo, chircită la scară.

De acolo am ajuns la Cluj, de la Cluj la Tîrgu-Mureș. Am lucrat succesiv în librării, biblioteci, infirmieră în spitale, femeie de servici, orice care-mi aducea o pâine și o masă. Nu mi-a păsat. În Sibiu am refuzat mult timp să mă întorc. În ultimii ani, am ajuns la Sîncrai, pe un post de suplinitoare, când vârsta mea nu mai prezenta un risc didactic de seducere a tineretului neexersat. Așa că la 40 de ani, după o viață în plimbare m-am așezat într-o comună, lângă Tîrgu-Mures, în acest Sîncrai, și-am scris această poveste. A mea și-a lui Manfred, eroul meu minor german. Povestea s-a transformat în roman, romanul în hârtie, și hârtia în scrisoare. L-am scris în germană, căci m-am gândit că astfel, acolo, undeva în lume, unui Manfred care probabil cântă la vioara, s-ar putea să-i cadă-n mână, și zâmbind să seîndrăgostească iar de mine, și, la fel si de dumbrava noastră. De când romanul a fost publicat, am început un altul, al alergărilor prin lume, al femeii de servici scriitoare. A Annei, așa cum mi-am închipuit-o eu. Anna cu a ei scrisoare care m-a prins din urmă la Sighetul Marmației, ca să-mi ceară iertare. Din gelozia ei nebună, le-a povestit părinților lui Manfred despre dumbravă și mustrarea lui Meyer, știind exact ce fel de om e tatăl lui. L-a iubit, se justifica ea, și ce să fac, am iertat-o, căci până la urmă și eu, din iubire, am călcat peste toate codurile inventate de om vreodată. Și totuși, atunci când adorm pe retină cu ultima imagine a tavanului garsonierei din Sîncrai, de fapt, vinovația mea ține o secundă, și iubirea aceea continuă să-mi dea dreptate, orice ar fi decretat atunci oamenii, Meyer sau Anna. Iar acum stau și privesc oră după oră intrarea școlii, și îi caut silueta. Ades am impresia că undeva, pe trotuar, îi zăresc creștetul de după un gard, cum stă și mă așteaptă să ies din curte, ca apoi, în dreptul casei lui, să iasă și el, făcut ca o-ntâmplare, ca și cum așa trebuia. Cu nasul roșu și mâinile adânc înfipte-n buzunare să inspire adânc aerul ăsta de noiembrie și să-mi spună „știi, de fapt, te-am așteptat...”.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!