Poezie
pe tâmpla oamenilor de zăpadă
1 min lectură·
Mediu
când scriu îl aud pe dumnezeu cum visează
sângele meu se trudește inocent să îl prindă din urmă nu știe
că nu are viață decât acela care trăiește în vis
de pe fruntea lui ca de pe un deal fără margini
se rostogolesc mere aurii
uneori din inerție sar atât de sus încât numai aroma lor coaptă
se mai simte departe prin iarba nebuloaselor
mi-e foame și plâng mă mușc de cuvinte
aud cum se face întuneric în semințele universului de teamă
sufletul meu îngheață și se ninge pe sine
ninge cu mere și mi-e dor de grădina lumii
undeva sub frunze mi-am ascuns lipsa de jucării a primăverii
dorm cu mâinile ridicate spre liniște și sper
că un măr mare mare ne va îngropa pe toți
mi-am făcut din piele carte de rugăciune
cu vârful inimii am scris psalmii pe care nu i-a citit nimeni
mi-a mai rămas un braț de lemne dezosate
care nu pot aprinde focul nimănui
dumnezeu e cel mai mare om de zăpadă
064541
0
- un poem-stradanie, asa il vad eu, dar o stradanie de comunicare dincolo de cuvant. nici pomenirea psalmilor nu e intamplatoare, de parca ne lasa sa descoperim singuri, nu fara orgoliu, disponibilitatile de legatuta de la Taina la Taina.
e un poem in care cu greu l-as fi recunoscut pe Ted ba as putea spune, chiar, ca si eu ma regasesc pe alocuri printre randurile lui si chiar in finalul demn de toata admiratia.
ramai cu senzatia unui Dumnezeu trist, putin obosit, sensibilizat de efortul creatiei privind si strangand in palma toate esecurile si indoielile poetului.
când scriu îl aud pe dumnezeu cum visează
sângele meu se trudește inocent să îl prindă din urmă
de pe fruntea lui ca de pe un deal fără margini
se rostogolesc mere aurii
undeva sub frunze mi-am ascuns lipsa de jucării a primăverii
mi-am făcut din piele carte de rugăciune
cu vârful inimii am scris psalmii pe care nu i-a citit nimeni
si finalul...
dumnezeu e cel mai mare om de zăpadă
felicitari!