Liftul care nu coboara

de cand la etajul depresiei mele nu opreste decat liftul care urca,

privesc cu indivie miscarea de om cumsecade a baiatului de la administrativ

miscare de eleganta elvetiana, cu care ultimele urme ale strazii tale pe pneuri proaspat spalate

ma abandoneaza definitiv.

de cand tu, dragoste mea, executi la mare rafinament acest vals

pe amplasament de cuvinte parasite de orice tentatii onirice

pasta de dinti are un gust de moarte, de doamna cu mersul pe poante

care coboara la stilul “no problem” pe schelele celor ce pun la etajul depresiilor

cateva reclame cu zambete blend-a-med – cat amuzament –

doar pentru tacerea batranei pianole mai vine cate un vizitator (de regula amator)

uneori un client pentru depresie la vanzare, licitatie fara strigare

la care nu ajunge niciodata curtea de conturi, garda financiara,

se incaseaza solitar orice impozit pe gand, pe tacere, pe disperare, pe har.

aici se serveste cafeaua la orice ora

nefiind niciodata prea tarziu pentru o insomnie, pentru o epuizare, pentru o alta halucinatie de uitare

acum nu se mai joaca sah - un rege a dat mat la regina - cat non sens, cata rutina -

se urmaresc insa filme cu gandiri academice, cu oscar pe generice

se gatesc si vip-uri la rotisorul cu clipuri; sui generis toti imi zic ca e bine la la etajul disperarii, la mine

etaj la care as fi crezut ca sunt singura, daca intr-o dimineata cineva nu mi-ar fi urat “o zi buna”

apoi mi-a pus la sacou un martisor, a zis ca asa a calculat si ca e timpul pentru schimbari de decor

da, dragostea mea,

paradigma asta de viata continua pe schema arhicunoscuta : de mic secret

- care doare, e orb si surd si fara scapare -

si din cand in cand, cu un gest pestilent, face la zar uneori cat un cent.