Poezie
o clipă cât o viață
1 min lectură·
Mediu
lacrimile mele se pierdeau în pământul acela negru acoperit cu flori
îngenuncheat îmi adunam în palme zâmbete aprinse din suflet de suflet
doi copii prinși în două mâini două silabe a unei vieți născută din versuri
ea... cromatica nopții așternută pe trandafirii însângerați
un răsărit cât o clipire o umbră cât o noapte
rima versului meu
ochii verzi ce văd dincolo de zi călăuza unei inimi cerșind la cap de pod universul
el... un muritor ce visează... un blestem ce-i netezește drumul
mă chinuiau venele îngrămădite prin colțuri haine înfipte pe unde apucau
ca niște săbii obscure ale unui vis întemnițat întrerupt de un zâmbet de o mângăiere de un sărut
alegeam ultimii pași înaintea despărțirii iar Copoul îmi părea scurt mai abrupt mai strâmt mai întortocheat
eram labirintul unui labirint un fel de tei îndrăgostit de aroma sa
era aroma mea
plec... așa cum am venit... dar acum cred că nu e depărtare
că nu am alte nopți
că nu am alt soare
îngenuncheat îmi adunam în palme zâmbete aprinse din suflet de suflet
doi copii prinși în două mâini două silabe a unei vieți născută din versuri
ea... cromatica nopții așternută pe trandafirii însângerați
un răsărit cât o clipire o umbră cât o noapte
rima versului meu
ochii verzi ce văd dincolo de zi călăuza unei inimi cerșind la cap de pod universul
el... un muritor ce visează... un blestem ce-i netezește drumul
mă chinuiau venele îngrămădite prin colțuri haine înfipte pe unde apucau
ca niște săbii obscure ale unui vis întemnițat întrerupt de un zâmbet de o mângăiere de un sărut
alegeam ultimii pași înaintea despărțirii iar Copoul îmi părea scurt mai abrupt mai strâmt mai întortocheat
eram labirintul unui labirint un fel de tei îndrăgostit de aroma sa
era aroma mea
plec... așa cum am venit... dar acum cred că nu e depărtare
că nu am alte nopți
că nu am alt soare
013074
0
Extrag tonul poemului, de o sensibilitate mai puțin obișnuită în cazul unui bărbat. O suspectez de ușor teatralism, cu lacrimi și durere prezente în destule componente, cu pașii numărați înaintea ultimei întâlniri. Dar e vorba de o despărțire, iar gestica devine, în acest caz, ritualică.
Ceea ce m-a cutremurat a fost imaginea \" mă chinuiau venele îngrămădite prin colțuri \" care îmi crează chiar o durere fizică, o stare de sufocare, o senzație că, din moment în moment, fluxul sangvin se va întrerrupe prin aceste traiecte sugrumate. Nu știu ce să spun. Parcă totuși e prea mult și se află în prelungirea aceleiași teatralități.
Iartă-mă pentru impresiile fugare.