de un atat de albastru

m-ai emotionat...nu pot spune cat de mult...dar, chiar nu pot spune decat ca mi-ai atins coardele sufletului, pana la lacrimi, nici nu-mi explic...revin, posibil...posibil...

Te-am mai citit si...iar nu am cuvinte! Dar, ma resemnez, asta e situatia! :) Am citit si toate comentariile pe care le-ai facut, dupa ce ai publicat acest text, inclusiv ce mi-ai scris mie (asa, ca sa-ti iau temperatura spiritului...) si m-am gandit \"doar atat a avut sa-mi spuna...\". M-am mai gandit: si Mae, si Mae, si Mae...\"atat de albastra\"...Si, nu am mai fost in stare sa-mi plang lacrimile \"atat de albastre\"...Oare de ce?

remarc imaginile deosebite:
\"orașul se umpluse deodată de străzi
ploua intermitent cu tramvaie\"

\"dimineața mă aștepta in papucii de casă
liniștea a închis ușa in urma mea \"

\"soarele mi-a răsărit în aceeași fereastră
până și inima bătea la fel de egal\"

ultima strofa insa a venit prea \"moale\" fata de primele doua, in care ai reusit sa construiesti frumos o stare de spirit, folosind tablourile acelea urbane.

cu tot binele,
Dana

Cand sufletul este rastignit pe albastru o lacrima-si are drumul cursiv catre talpi.Si \"oglinda nu stie sa minta\" niciodata. Cu fiecare vers aceasta poezie o respir.
Cu drag...

Eu nu am putut citi poezia; am simțit-o, am văzut-o, am inspirat fiecare contur, fiecare capăt, fiecare felinar și m-am lăsat hipnotizat de acel albastru. Și totuși oglinda aceasta prea oglindă...

Frumos poem Mae! Multumesc de lectura.
Arcturus.

pe rand,

silvia, sper sa nu te simti pacalita:)

dana, da, \"prea moale\", obosita aproape, ca o intoarcere de la hoinarit...tot oglinda e de vina:)

caly, lucian, multumesc mult!

cosmin, slabe sau forte?! ce mai fugim de noi, uneori, nu-i asa?

andrei, onorata de prezenta.

hălăduiala ta nocturnă prin orașul interzis
m-a înfiorat ușor
de-o umbră albastră
și-o brumă de dor
\"două sunt porțile visului\" dacă l-ai fi găsit și dacă nu l-ai fi găsit dimineața te-ar fi așteptat cu aceeași papuci de casă aceeași cafea aburindă poate acum ori poate peste ani... depinde cât de albastră ți-a fost oglinda...
numai bine!

s-ar mai putea comenta aici? Sa fie liniste... ascultati aceasta culoare, duios mi-era o lacrima de tine... frumos si cald albastrul tau... asa se vede pe dinafara... poate e rece... dar prin vers l-ai facut albastru cald-fierbinte chiar.

comentariul meu cred ca ar semana cel mai mult cu cel al lui lucian.
am inceput sa citesc absolut indiferenta si circumspecta, ca cineva care nu stie sa inoate dar totusi se arunca in apa.
si asa a trecut strofa intai.
apoi marea m\'a surprins cu un val. o surpriza placuta.
si asa a trecut strofa a doua.
si a trecut si valul, cu strofa trei.
dar undeva in strofa patru m\'am trezit plutind. si aici gandurile mele se regasesc, zic eu, in ale lui lucian.
versurile tale au devenit o mare calma, iar eu eram dusa de ele intr\'o adiere de vant insesizabila.
strofa cinci nu am mai simtit\'o .. ramasesem undeva .. plutind.

gabriela, maria prezenta voastra o surpriza placuta!

gabriela, eu tot pe dinafara l-am vazut si m-a impresionat:)

maria, ma linisteste plutirea ta...

ai citit unele dintre poeziile mele, dar nu încă pe acelea care ți-ar fi arătat exact ce simt eu în legătură cu poezia asta.
printr-un comentariu nu îți voi putea spune ce simt, dar voi încerca să îți scriu câteva versuri:

dâra tulbure a zorilor
dispăru în soare
lâsând o dată cu lumina să intre
în noi
orașul umed și trist

asta mi-a venit, și sper că te bucuri că pur și simplu, atunci când respiri, inspiri poezie