castanele

sub smalțul de ciocolată
un creier alb-amărui de pitic
o sămânță de viață atât
(Ion Diviza)

Tre\' să ai și tu o doamnă.
Ia de pe-nfrunzite dale
Vreo șapte pitici de toamnă,
Fă-i cadou iubitei tale.

Văd că nici pe aici nu-i chip să scap de epigrame. :)
Deci îți răspund, maestre, cu cu aceiași...castană:

Soața mea, cum bine zici,
Nu prea vine sub castani,
Eu îi mai aduc pitici,
Că-i sătulă de... titani.

Ai prins foarte bine partea aceasta \"castanie\" a toamnei, Ioane. La mine în oraș sînt foarte mulți castani și de aceea știu ce vorbesc. Imagini puternice și culoare, dar și o emoție deosebită mi-au trasmis versurile tale. Și are o curgere frumoasă, un ritm bine echilibrat.

\"trec oameni pe stradă
privesc cu mirare
nebunul cum strânge castane

(culegător de iluzii
perfecte)

obsedat fascinat
de ideea
că lumea îl crede poet\"
(Ion Diviza)


Să culegi castane, poți;
Adevărul cel mai trist
E că,-n parc și-n versuri, toți
Vedem un epigramist.:)

Dacă îmi spui tu toate acestea, Nanule, să știi că te cred.
Dar vezi ce scrie în continuare Elia David, în orașul căreia, probabil, sunt mult mai puțini castani? :)


Să culegi castane, poți;
Adevărul cel mai trist
E că,-n parc și-n versuri, toți
Vedem un epigramist.:)

(Elia David)

Nu mai merg în parc, degeaba
M-am băgat printre poeți,
Plec din nou, se vede treaba,
În pădure la bureți.

\"castane iluzii perfecte
necomestibil de dragi \"
(Ion Diviza)

nu mai ridica Ioane
pretentii penibile...
(vrea sai scot din foc castane
ce-s necomestibile!)