spre enisala a fost drumul

”În căderea liberă” doar inteligența ce străbate intrinsec cuvintele poate opri prăbușirea înspre simulacrul neantului și “oricât de larg ai deschide ochii” vălul opac ne împiedică de a intui infinitul, iar neputința întinsă între “porți și orizont” strigă neîncetat în mintea ce se odihnește în adâncul cugetării.

Remarc versurile:
\"prăbușirea asta se poate întâmpla în orice secundă
oricât de larg ai deschide ochii\",
\"nu știi dincotro vor veni brațele\",
\"sprijini pereții cu genunchii nimic altceva nu îi mai poate susține\",
\"ai avea lumină din abundență apa dincolo de pleoape\".
Un poem consistent, unde eul introspectiv avid de liniștea pereților proprii, familiari, saturați de inerțiile prăbușirilor nu s-ar alătura mulțimilor, chiar dacă în loc binecuvântat, iar poeta are din ce în ce mai mult curajul rostirii întregi a propriilor trăiri.

imi place precizia
imi plac indicatiile de decor

simbolistica

structurile care se intretaie

si liantul care le leaga :)

Am citit poezia cu mai multe zile în urmă pe blogul \"prudence\", acolo fiind însoțită și de o imagine semnificativă. Acum parcă descopăr altfel textul, parcă tot mai incomprehensibil. Deși sunt purtat în timpul citirii de acea trăire profundă și plină de sensuri, parcă ar fi ceva ce mă oprește să spun cum văd eu aici lupta cu limitele. Poate, cine știe, versul: \"aștepți lângă biserică și taci taci tot mai adânc\".

dragă Ela, timp de vreo 2 ore am răsfoit prin agonia după niște cuvinte care să poată poposi măcar o secundă în poezie. sunt dezamăgit până spre disperare. și o să-mi descarc furia pe nepotrivirele și lipsa de inspirație care văd că ți-au dat și ție târcoale. bag însă repede de seamă că, oricâtă bună voință aș avea, aproape că nu am de unde să te apuc.
Încep totuși.
Categoric prima strofă este de o goliciune rară. (măcar atât ți-a reușit - să aduni niște cuvinte care să-și trădeze goliciunea fără nici un efort).

A doua strofă se chinuie să devină profundă, încercând să lumineze pueril toate întunecimile omului. totul păstrează același ton de goliciune ca și prima strofă.

\"nu știi dincotro vor veni brațele\" - revigorează puțin atmosfera și aduce un oarecare suspans; retoricul mai că ți-ar promite un mister și, cum nu-i poți rezista misterului, mergi mai departe.

și totul se clarifică foarte clar și concis: de fapt e vorba de o excursie cu școala la o cetate. deși niște genunchi, niște pleoape și o moarte fără glas încearcă să spargă monotonia, totuși nu-mi rămâne în mână decât o vedere pe care s-o trimit bunicii.

\"aștepți lângă biserică și taci taci tot mai adânc\" - ar descrie un moment de reculegere; și musai trebuia să fie și tăcerea prin preajmă; ce palidă reculegere ți-a ieșit însă în cale !!

Spre final chiar nu mai am de ce să mă agăț: doar un buletin de știri total insipid și o morală desuetă spre dialectic.

Mare păcat de cetate, de tăceri, de lumină, de biserică, de oameni, de moarte și de așteptare. Sper însă că într-o zi neștiută încă o să le poți înțelege.

Răzvan, vorba lui Zorba, \"dar ce prăbușire frumoasă\", mai ales când în jurul tău, în tine, e lumină; Tamara, dacă te-ai refugiat în poem înseamnă că ai găsit un loc unde să poți simți candela, mulțumesc; Vasile, bun regăsit, m-a mișcat cum am văzut binecuvântarea; Alex, liantul acela este de ca un firicel luminos, el ne leagă, el leagă toate; Pașa, uneori e trist să văd că lași aici ce nu e de lăsat aici, eu fost-am și rămân dreaptă cu tine și tac adânc; Valentin, iată \"deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune\" în textul ăsta, după cum l-ai citit tu, și atunci, da, mare păcat de cetate, tăceri, de lumină, de biserică, de oameni, cine să le poată înțelege deplin pe toate?

Mulțumesc frumos vouă,
Ela

text între patos si lamento
autoironic ,în speranta totusi de a surprinde (în asteptarea zadarnica) un TIMP poetic fertil care sa lumineze o lume în care \"sprijini peretii cu genunchii nimic altceve a nu îi mai poate sustine\"

cred că mai mult o tonalitate pioasă. și simplă. și da are ceva autoironic presărat, cam ca în tot ce scriu. probabil fiindcă nu se poate altfel cu nevoințele noastre uneori.
mulțam,
ela