emoții strivite

O rătăcire „printre / umbrele false ale bătăilor de ceas” pornește interesul pentru citit. Poetul mizează „pe o atingere” echivalentă cu o „transfuzie / făcută la timp” adică „singura emoție ascunsă în sânge”. Și „nu mai contează” nici „hârjâitul pașilor” proprii, „nici ce a fost ieri”. Poetul chiar uită „locul în care / trebuia” să ajungă și își pune problema dacă nu cumva este superficial. Dar în imaginarul său poetul nu este rătăcit, indiferent că frica i se „cațără pe piele”, că tremură, pentru că el cunoaște și recunoaște lumea :

„pe umeri mi se așează ploaia
ca o vechitură scoasă de la naftalină”

Se recunoaște și pe sine, în ideea unui altfel :

„mă uit la mine ca la o întâmplare
din noaptea de vineri treișpe
limba mi-e înțepenită
ca un vreasc”

După această comparație, marca Dume, roata continuă să se rostogolească, fiecare punct al ei atingând iar și iar altceva :

„încerc să mă retrag în mine
și aștept alte întâmplări”

Poemul este atrăgător, te obligă să-l recitești.
Cu stimă !

domnule t. constantin georgescu,

mulțumesc mult pentru aplecare asupra textului meu și pe analiza atent făcută.
commul este generos, ceea ce mă obligă la o mai mare atenție.

stimă și considerație,
teodor dume,

Ești un călător printre umbrele lăsate în trup de secunde, ce pășești “delirant” prin noaptea în care se ghemuiește frica însoțită de frisoane.
Emoțiile strivesc plictisul și superficialul, creează adrenalină din care se hrănește tăcerea.
“Înlăuntru recidivează frica”, dar o închizi ermetic în spațiul creat de fantezii și imaginații.
Din “emoțiile strivite” de intelect s-a născut o poezie expresivă, în spațiul căreia am călătorit cu privirea.

mulțumesc pentru trecere , semn și interpretare.

stimă și considerație,
teodor dume,