Lecturi în bob de orez cangrenat

daca gestionarea accentelor ostentative (mai ales in titlu) ar fi mai atenta, ar castiga nu doar cromaticul de aici, ci si capacitatea mesajului de a trece dincoace, de a nu se zbate in accentele respective, sufocat de ele.
caci nu cred ca in textul asta mesajul e ostentatia de dragul ei insesi.

\"el mi-a desenat pe burtă o ghirlandă de viță
toamna asta o să mă cațăr pe ea
până la prăsele până la capătul convex până la moarte o să mă cațăr\"

aici am gasit poezie.
inceputul, insa, e tributar baterii din picior; poezia nu prea se lasa impresionata de asemenea gesturi.

succes pe mai departe.

Mă gândesc la titlu. Mă duce cu gândul la acele miniaturi scrise pe boabe de orez, scris microscopic în care este parcă sintetizată întreaga înțelepciune. Apoi văd cangrena și-mi dau seama că poezia ta stă ub semnul dorinței de ieșire dintr-o cangrenă a spiritului, că se zbate și bate din picior pentru a scăpa de această cangrenă, pentru a o arunca departe ca pe o șosetă inutilă, care și-a pierdut funcția. Cangrena este chiar micimea frumuseții în care este încovrigat spiritul. Dă-i drumul din limite și o să crească, printre laseri, printre burți și culori!
Cu stimă
PP

m-am bucurat sa gasesc trei comentarii atat de prompte si de pertinente si tin sa multumesc autorilor.

madalina, eu am aproape dintotdeauna o problema cu titlurile: cand eram f. mica si scriam f. conventional, lucrurile erau simple; pe masura ce am crescut, mi-a fost insa tot mai greu sa aleg acea sintagma sau acel cuvant potrivit/a. de o vreme, ma descurc mai usor cu problema asta, mai ales ca postand aici si texte vechi, am fost nevoita sa inlocuiesc numarul (care tinea loc de titlu) cu un titlu adevarat. revenind la titlul de fata, sincer, n-am cautat deloc ostentatia. ceea ce am cautat sa exprim odata cu el e chiar un fapt destul de banal: toata lumea a auzit de tehnica scrierii pe bobul de orez; pt. mine e un exercitiu extrem de auto-(re)educare, prin prisma rabdarii, a concentrarii, a negarii de sine in final. e un pariu castigat cu desertaciunea si micimea lumii acesteia, echivalent, daca vrei, cu munca sisifica a unui alchimist; e un proces de exorcizare a animalului care zace in fiecare dintre noi si, nu de putine ori, preia carma si fraiele. iar daca bobul acesta e cangrenat, e iremediabil bolnav, putem vorbi de un don quijote si ale sale faimoase mori de vant.

adriana, ai remarcat momentul culminant al poeziei, care e de cele mai multe ori, cel mai savuros pasaj dintr-un text. dar pana la el sunt necesare niste parghii, nu? trebuie aruncata in joc o ancora sau un podet...

d-le plopeanu, un comentariu superb, cu adevarat profund si la obiect. ati surprins perfect mesajul. asa ca dvs. va datorez de doua ori multumiri: o data pt. comentariu in sine si apoi pt. justetea unei analize deosebit de atente si de frumos rostite.

eu aș vedea textul tău așa:
\"eu mă tem de cicatricile din suflet cu unghii scurte și tari
din carne despicată și cu tivul deșirat

el mi-a desenat pe burtă o ghirlandă de viță
toamna asta o să mă cațăr pe ea
până la prăsele până la capătul convex până la moarte o să mă cațăr

toamna asta am să plec pe o spinare de grifon

în țările calde cerurile sunt întotdeauna galben muștar\"
cu prietenie,
cn

corect, eu insa am devenit fana a divagatiei in ultima vreme si deocamdata mi-e bine asa. multumesc frumos de trecere si comentariu si te mai astept.

ai ceva talent, si in plus o prospetime a limbajului. se cere sa fii putin mai atenta la anume expresii sa nu para fortate sau iesite din context.
grija si la cursivitatea logica, de unde pleci, unde ajungi.
per ansamblu un poem care mi-a placut.

multumesc pt. impresii si sugestii si, in primul rand, pt. rabdarea analizei:) ma straduiesc sa tin cont si sa ies mai rar de pe carosabil.