strălucitoarea lumină din ochii bărbaților

nu inteleg acel acord de la ei imitamdu-i linistea,in rest e un poem reusit.

mulțumesc mihai pentru semnul de lectură

Superba acasta marturisire... \"nicicăieri nu am cunoscut o mai mare desfătare a sinelui decât în retina blândă și primitoare a ochiului lor\"...
In rest ce sa zic?... Ce ne-am face fara dragoste?...
Radu

eu sunt mereu îndrăgostită(vorba unui prieten bun și vechi de-al meu) cred că am o deficiență din naștere

când trece o zi fără să iubesc ceva sau pe cineva parcă nu sunt dana banu, soțul meu îmi spune că nu mai am nicio șansă să mă schimb, el are dreptate mereu(ca și mine):))

mulțumesc pentru semn

salut

Sunt multe lucruri pe care le putem învăța unii de la alții. Imitarea cred că-i un semn de admirație. M-a impresionat în sens plăcut începutul fiindcă îl regăsesc și în mine. Fiindcă am admirat/invidiat/învățat și am privit cu încîntare liniștea, calmul și echilibrul din oamenii care le posedă, din ochii cărora se desprind cu ușurință. Dar asta implică o maturitate de a cunoște pe alții. Între paranteze precizezi/construiești/limpezești atmosfera creată destul de exuberant, frumoas și moale. Un șir de schimbări adîncite în amplitudinea afectului ca un tablou privit în mii de feluri însă originalitatea strălucirii interioare rămînînd la fel. Puritatea/inocența/inofensivitatea din ochii bărbaților - ca un cer-retină bombată înspre chipul femeii. Cei care și-au trăit deja viața pe pămînt însă continuă a privi frumosul. Finalul vine ca o apropiere către sine, lumina la propriu și la figurat, caracteristică din plin tatălui, și acel unic dric ce accentuează drama trecută înspre bucuria ce are să se nască. Imposibilul.

în fața unui astfel de comentariu nu pot să spun decât:

basca jos, elian!

m-ai impresionat... poate și pentru că, de ce să nu recunosc, poezia asta a mea mi se pare chiar bună iar eu nu mă încânt în fața cuvintelor mele cu una cu două...

salut
și
mulțumesc

mi-a placut titlul atat de mult incat am intrat si am citit. daca-mi permiti sugestia, as pastra titlul si doar ultimele 5 versuri. ele fac toti banii, parerea mea

venind din partea ta o astfel de apreciere e mai mult decât măgulitoare

mulțumesc pentru semnul de lectură

salut

De câtva timp observ o schimbare (în bine) la poemele tale. Ai ieșit din zona poeziilor alb-negru și ai început să „prinzi” o viață cu nerv, ai prins („culoare-n obraji”, ca să spun așa) „strălucitoarea lumină din ochii bărbaților” și să scrii poezii color.
mi-o plăcut : „există pentru fiecare personaj un decor dinainte impus / cu trei minute înainte de a mă naște / printr-o fereastră deschisă / tatăl meu privea / trecând prin mijlocul nopții / singurul dric din oraș” – motiv pentru care fac o mică reverență
frumos.

cu stimă, Cornel Ștefan Ghica

știi, am eu o vorbă...nu pot fi mereu și pentru toți genială:))

din câte îmi aduc aminte îți plăceau vechile mele poezii, cel puțin așa se înțelegea din comentariile tale...

mulțumesc, vecine, pentru că mă citești și apreciezi

cu bine,

Printre alte multe mesaje din acest text eu am ramas in primul rand cu impresia ca e un text dedicat dragostei, barbatilor dintre care primordial (se putea altfel?) ramane tatal prin fericirea si drama nastere-viata. Dar implinirile se gasesc in acele straluciri ce nu pot urma decat dupa o iubire impartasita.
Paranteza si strofa imediat urmatoare, dupa parerea mea, ar putea constitui o poezie de sine statatoare cu toate ca banuiesc ca ai inserat aceste frumoase versuri descriptive cu un rol de liant si ca sugestie de atmosfera ce inconjoara iubirea. Ma bucur ca am descoperit o autoare f buna!

Sinistru, dar așa este.Prin perspectiva sfârșitului atât nașterea unui copil căt și desfătarea* de a te odihni pe retina primitoare a bărbatului, dragostea, devin drame.E îndeajuns un dric pentru noi toți.

Plăcut mult
Servus
Victor

Tăria, viziunea, lumina din ochi sunt forme ale unui alt fel de a privi, forme contemplative de liniște dătătoare . Nu le poți explica, preda, teoretiza. Le poți învăța doar prin imitare , prin contaminare, printr-o forma întreagă, ființială a cunoașterii ce are ca finalitate nu informația, ci mișcarea intregii ființe , gustarea liniștii, mișcarea nemișcată. Așa cum frumos le scrii: zăpada limpede, brocaturi levantine, vocile nobile de salon, bunătatea luminii primitoare din priviri de desfătări dătătoare.
Și ca o dovadă a improprierii acestei capacități extatice de cunoaștere, ne scrii despre decorul dinaintea nașterii tale (/mele/fiecaruia) unde tatăl privește singurul dric din oraș trecând prin mijlocul nopții, ca un memento, ca o solemnă amintire ca viața este o boală mortală.

vă mulțumesc pentru comentariile care dovedesc o atât de bună înțelegere a poeziei mele de aici,

ați descifrat mesajul și ați rezonat într-un mod care pe mine ca autor mă bucură și onorează,

să ne citim cu bine,