ore închise

iti spun ca acele chipuri sunt precum cochiliile de melc iar semnele lasate in urma vietile noastre purtate prea mult ca o haina de iarna in zilele nostre. in sfarsit, negrul insomniac se va deschide in locul nuferilor, trebuie doar putin timp sa il vedem si altfel. ca ceasurile lui dali. intr-un alt vis, cu alte lumini.

\"iar semnele lasate in urma sunt vietile noastre\"
si \"noastre\"
ma crezi ca am tastele bolnave rau? :)

Ai privit orele alunecând, timpul fluid pe acre îl parcurgem, îl lăsăm să treacă prin noi sau, așa cum este negrul insomniei, îl așteptăm să-și deschidă, precum lotusul, petalele. Da, am trecut prin Dali, chiar și prin muzeu. Într-o zi poate vei fi și tu printre tablourile lui.
Somn bun acum și vis deschis.
(tu de typosurile tale te sperii? )

Ela

Indraznesc, oarecum, desi fiecare isi iubeste poemul ca pe un copil. As fi inceput fara primele doua versuri, pentru ca tot poemul mi se pare o ora inchisa, iar felinarele sparte nu fac altceva decit sa scurga somnul. Al doilea poem la care m-am hotarit sa las semn, si a doua strofa care mie imi spune tot.

Am cumpănit la percepția ta și pot modifica, fiindcă citind fără primele două versuri rămân orele depline. Și ai dreptate și cu strofa a doua. Interesant fenomen. Mulțumesc, primesc întotdeauna impresiile și sugestiile bune. Te aștept pe orice text dorești să lași semn.

Ela

degetele tale insomniace dansează prin cămări fără ceas, doar tu îți atingi lumina, așteptând apoi trezirea altor licurici, și pierderea în acealași vis la umbra lunii, sau a nuferilor din maluri de suflet, nici moartea nu există aici decât chipuri spre recompunere...

atât

cu drag,
Pierre

in oboseala legii lumii moderne, reusesti sa vezi cu degetele simturilor: lumina!

cu drag,
erika

Nicolle, degetele mele insomniace ating pleoapele unui anotimp sufletesc, acela în care ne regăsim uneori solitari. Mulțumesc, Nicolle, pentru fidelitate.

Erika, lumea a fost mereu \"modernă\". În trecerile noastre, devine și ea \"trecută\". Ce frumos atingem uneori \"viitorul\".


Ela

uneori chipurile descompuse
ale vietii
si degetele mele
una sunt, doua, noua...

-oglida, oglinjoara, cine-i cea mai frumoasa din tara?
fereastra de vita de vie, vie, vie...

alteori cesurile au aroma de particele si vin
aici si acolo
ma trezesc in forma de cruce
mai albastra cu un spin
marea aluneca în focul
ochiului negru
nascandu-ma dintr-un nufar

Multumesc...

Ai desprins urmele compuse din viață, iar asta mă bucură acum, îndeosebi acum, când simt intens luminile, pentru altcineva. :) Mulțumesc, \"mai albastră\" ca niciodată, pentru o simplă fată. :)

Ela