O stâncă albă îmi străpunge gândul
Șoapte dau anii strânși sub povară;
Te naști cuvânt
Și mă biciui cu privirea-ți oarbă.

Tăcerea mi-o împarți în două, egal,
Ca o sabie a miezului de noapte.
Aprind o lumânare a timpului trecut,
Să poți trece, legănat peste răscruci.

Un munte cât minunile lumii
Apasă sufletu-mi închis,
Când, întrupat din gesturi și cuvinte,
Tu mă iubești cu ochii și fruntea albită de dor.

Sunt floare târzie neatinsă femeie,
Nepovestită de mâini, amenințată să piară,
Sunt doar…o tăcere, dulce – amară!

Cum oare, să te cuprindă poemul acesta?