La ceasu-n care nimeni nu-i spre având nemoarte
La miezul nopții, dragă, tu mâinile subțiri
Mi le aduni pe frunte, coșmaruri să îmi poarte
Și mi te miri de vise în tristele veniri.
La mine în odaie pășind cu orizontul
Glumesc în plâns de tine, cu raze ce m-au nins
Și fac în cripta rece a viețui pe tontul
Că fulgul cel de iarnă în vară am pretins.
Călăuzesc enigme, un puls având mirarea
Naturii fără stele, intrând cu zarvă-n ploi
Veghind de vină fără văzduhului cărarea
Ce-n apa care cade ni-i respirând pe noi.
A nu-n averi perene să haiducesc hermine
Un Midas fără reavăn făcut-ai tu din mine.