Poezie
Fiara
2 min lectură·
Mediu
Mâna ta nu încăpea într-a mea
Dar o încleștam
Pe treptele trenului roșu
Înalte precum niște blocuri mai mici,
Iar pe scaunul tocit ca o coajă de ceapă
Am dat inima pe încă un plămân,
Doar să pot sorbi adânc parfumul tău negru
Din paltonul sărac, înțepând obrajii.
Un gând fremăta tic-tac și răcea cafeaua
Pe care ne-am liniștit amândoi degetele
Să-mi uit copiii și numele?
Să le las moștenire durerea
De a nu putea exista decât prin altcineva?
Pleacă, nu mai sta, am zis
O să-ți înfigă, gerul, dinții în tâmple
Și-ți vei aminti încă o dată
Cum era libertatea noastră.
Trenul e gol, e maidan și mă saltă,
Un leagăn de metal regal.
Nici în jurnal nu mai e ceva de scris.
Mă bântuie toate gurile oamenilor, strâmbe
De păcat, de iubire, de moarte, de ciudă
Că trenul e sufletul pe care pui ștampila
Când lași ceva în urmă.
Sunt un corp cu viața uitată pe peron
Și câmpia Bărăganului e o stearpă tristă -
Un geamantan cu darurile lui Dumnezeu
De mine dorite niciodată
Ce azi mă conduce înapoi la copiii
Pe care i-aș da pe biletul de întors
La omul cu palton sărac
Să le las moștenire durerea
De a nu putea exista decât prin altcineva.
0171223
0
IE
