Poezie
Un fel de jurnal
2 min lectură·
Mediu
Nimeni,
nici măcar în apartamentele închiriate,
nu-și modifică parola la wi-fi în
„vai, ce mi-a plăcut limonada cu cărbune de ieri
când m-am întâlnit în sfârșit cu tine,
după ce fusesem înainte să iau polaroidele de la f64”
sau
„azi mă enervează să-i aud din bucătărie pe vecinii de sus care discută totul
ca și cum ar fi singuri pe lume; bine că nu se fut.”
Lucrul pe care îl au în comun cei mai mulți bucureșteni e Gara de Nord,
un fel de constantă K,
mult peste duhoarea cadavrelor de câini lăsate să se descompună
într-un scuar de pe Calea Griviței, pe lângă care treci
atunci când mergi să te întâlnești cu uberul
în fața intrării la Institutul de Matematică.
Dezastrele zilnice,
ca înlocuirea butucului ușii care nu mai făcea de mult față
(și care nu denotă decât nepăsarea sau nesimțirea propietarei)
în urma unei intervenții de aproape 4 ore și „pretty pricey”
sunt ca niște pilule kafkiene strecurate într-un iaurt Alpro
(sorry, Franz, but that’s the way it is).
Ele, dezastrele,
oricum s-ar fi produs,
dar maniera, ah maniera,
de-a dreptul inegalabilă, în puii mei.
Și bine că e,
că nu există termen de comparație pentru ea,
ci doar modul în care reacționezi,
implementând o posibilă soluție.
Plantele de apartament,
chiar și pe jumătate uscate,
tot merită udate
și nu pentru că sunt „nefuncționale dar frumoase”.
Poeziile bune se scriu în liniște
sau în tumultul unei suprastimulări interioare
la care doar tu ai acces.
nici măcar în apartamentele închiriate,
nu-și modifică parola la wi-fi în
„vai, ce mi-a plăcut limonada cu cărbune de ieri
când m-am întâlnit în sfârșit cu tine,
după ce fusesem înainte să iau polaroidele de la f64”
sau
„azi mă enervează să-i aud din bucătărie pe vecinii de sus care discută totul
ca și cum ar fi singuri pe lume; bine că nu se fut.”
Lucrul pe care îl au în comun cei mai mulți bucureșteni e Gara de Nord,
un fel de constantă K,
mult peste duhoarea cadavrelor de câini lăsate să se descompună
într-un scuar de pe Calea Griviței, pe lângă care treci
atunci când mergi să te întâlnești cu uberul
în fața intrării la Institutul de Matematică.
Dezastrele zilnice,
ca înlocuirea butucului ușii care nu mai făcea de mult față
(și care nu denotă decât nepăsarea sau nesimțirea propietarei)
în urma unei intervenții de aproape 4 ore și „pretty pricey”
sunt ca niște pilule kafkiene strecurate într-un iaurt Alpro
(sorry, Franz, but that’s the way it is).
Ele, dezastrele,
oricum s-ar fi produs,
dar maniera, ah maniera,
de-a dreptul inegalabilă, în puii mei.
Și bine că e,
că nu există termen de comparație pentru ea,
ci doar modul în care reacționezi,
implementând o posibilă soluție.
Plantele de apartament,
chiar și pe jumătate uscate,
tot merită udate
și nu pentru că sunt „nefuncționale dar frumoase”.
Poeziile bune se scriu în liniște
sau în tumultul unei suprastimulări interioare
la care doar tu ai acces.
021100
0
E în foarte puține cuvinte un soi de senzație care cu greu poate fi captată de către un scriitor, și asta mi s-a părut ingenios. E senzație gri-negru-putred, iar aceasta este greu de captat, în cuvinte. Este un fel de captare foarte reușită și ingenioasă, dată fiind tema poate mai rară.
Poemul nu este nesimțit, dacă tot am intrat pe semnul de avertizare, s-a înțeles ce ai vrut să spui sau să citezi, parte din atmosfera de tip K. - se simte un fel de culoare acolo. Care era necesară, căci poate se văd și tipuri de raze (galbene). Printre.
Salutări.