Poezie
Hainele morții
4 min lectură·
Mediu
Părinte, săraca de ea, a murit într-o rochicioară
veche, subțire, aia în care zăcea.
Tot așa o s-o găsească și pe lumea ailaltă.
Eu i-am zis lu mă-sa, soru-mea:
„Schimb-o fată de rochia în care a murit
că așa umblă pe unde s-o duce!” Însă ea n-a vrut.
Zâcea: „Las-o în asta, că asta îi plăcea ei!”
Și avea rochițe multe, noi.
Pe unele nici nu le purtase...
Că, săraca, toată viața zăcu la pat!
Că pe lumea ailaltă tot așa e!
Eu știu. Am avut un vis.
Eram la biserica aia a mea de-acasă.
O biserică veche. Cică de trei sute de ani.
Și pe ușa dinspre miază-zi,
pe acolo pe unde intră cântărețul,
era o coadă de fete de la noi din sat
care muriseră.
Așteptau la ușa aia.
Și o mătușă de-a mea, sora lu tata,
a murit și ea săraca, vorbea cu mine.
Eu o întrebam:
„Ce e cu fetele astea de stau coadă la ușa bisericii?”
Și ea îmi spunea: „O vezi pe aia îmbrăcată în roșu!
E a lu dada Ioana de din vale, nevasta lu Pătru.”
Eu nu le știam, că erau de-o samă cu tata lu tata.
„A murit îmbrăcată în rochița aia”, îmi spunea ea.
„Era singura îmbrăcată în roșu.
Și mai era una îmbrăcată
Ca o mireasă în alb.”
Și iar întrebai: „Dar aia de ce e îmbrăcată-n mireasă?”
„A murit la nunta ei. Dacă așa a fost îmbrăcată,
Așa este și pe lumea ailaltă.”
La noi, pe când a fost războiul ăl mare,
au murit pe front patru băieți de la noi din sat.
Și pe ei i-am visat tot la biserică.
Dar stăteau la ușa dinspre miază-noapte.
Nu aia pe unde intră toată lumea să învieze,
ci pe unde iese înviată în noaptea Paștelui.
Așteptau toți îmbrăcați în albastru,
militari cum fuseseră, că așa muriseră.
Și am văzut acolo și un băiat ca de paișpe ani.
Am întrebat-o pe tușa: „Dar copilul ăla cine e?”
„E băiatul ăl mare a lui Vasile de pe ulița
ce duce la măgura de jos”, că satul
era între două măgure, „care
a murit călcat de căruță.”
Murise călcat de căruța cu boi.
S-au speriat boii când veneau
De la cules de porumb.
A tras de ei să-i oprească.
S-a pus în fața lor.
Boii au trecut peste el
Cu căruța plină.
Acum aștepta în haine umplute de sânge
ca o căruță de porumb pe care
nu avea cine să o golească.
Altădată, visam că mă duceam cu mama la vie,
că aveam vie dincolo de baltă, până în măgura de sus.
Și când să ajungem la vie, dăm de un gard mare
care se întindea dintr-o măgură în alta
făcut din cărămidă arsă.
Aici doi bărbați râdeau de noi.
Era Ilie, care o țânea pe una pe care
o adusese din alt sat, și Moise ce
avea trei băieți și două fete,
toți făcuți cu Gheorghița.
Și râdeau și ziceau:
„Să vedem cum mai ajungeți voi la vie acum!”
Noi stam și ne uitam la zidul ăla.
Mama era îmbrăcată în rochița în care murise.
Împreună ne întrebam „Cum mai ajungem la vie?”
Că de-aia, spun părinte, „Cum mori îmbrăcat
așa umbli și pe lumea ailaltă!”
Și nu mai zâc ... N-a vrut ea să-i facă nici prânz,
așa cum se face în zâua în care moare omul!...
De-aia i-am zâs lu soru-mea:
„Fă, cheamă și tu pe Leana, pe Ioana
și alți vecini și fă și tu prânz fetii!”
„Ia!”, zâcea ea, „bărbatu-meu e bolnav în pat.
Vomită de câteva zâle și eu să mă țân de prânz?!...”
O fi și nemâncată pe acolo, părinte?!...
Atunci m-a gonit de la pomană.
091.379
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Nincu Mircea
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 611
- Citire
- 4 min
- Versuri
- 83
- Actualizat
Cum sa citezi
Nincu Mircea. “Hainele morții .” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/nincu-mircea/poezie/14175915/hainele-mortiiComentarii (9)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
SVs-a transformat din proză în poezie în timp ce-mi formulam părerea
0
NMScuze! Imaginația rămâne principala vinovată. Am convingerea că îmi puteți ierta nesăbuința de a reveni asupra textului și îmi veți accepta această „boscorodeală”.
0
NMÎn text am urmărit să expun modul în care omul intră în relație cu o altă dimensiune a existenței, anume aceea de după moarte, prin intermediul visului. cum geografia onirică devine, pentru lumea în care trăim, un spațiu augmentativ pentru relația dintre cei vii și cei care nu mai sunt vii. Visul ca mijloc de comunicare cu lumea celor morți și modul în care acesta relevă faptul că cei care mor rămân în eternitate la fel ca în clipa în care au plecat din lume. de fapt, eternitatea este o singură și unică clipă. o reflecție înghețată unui moment. o formă simbolică prin intermediul cărora cele nevăzute vederii fizice se descoperă prin intermediul vederii onirice.
0
SVși nici nu mi s-a greșit cu ceva
deci, nici scuze și cu atât mai puțin iertare
poate că această compunere, care se potrivește mai mult ca proză, ar trebui să fie nucleu pentru o lucrare
mai consistentă, elaborată cu răbdare și, de ce nu, nu doar inspirată, ci și documentată
așa cum a fost prezentată, rămâne un ecou al imaginației care, evident, se bazează pe obiceiuri, tradiții, credințe
spor!
deci, nici scuze și cu atât mai puțin iertare
poate că această compunere, care se potrivește mai mult ca proză, ar trebui să fie nucleu pentru o lucrare
mai consistentă, elaborată cu răbdare și, de ce nu, nu doar inspirată, ci și documentată
așa cum a fost prezentată, rămâne un ecou al imaginației care, evident, se bazează pe obiceiuri, tradiții, credințe
spor!
0
NMvă mulțumesc pentru gândurile împărtășite!
0
VBIntervin pentru că am mai văzut pe "Agonia" un text în care se vehicula ideea ca pe lumea cealaltă mergem în hainele în care am murit. Tradiția spune ca la "judecata de apoi" ne vom înfățișa în "boi" - o pânză albă ce are doar orificiu pentru cap. Aceasta trebuie să fie mai jos de genunchi în partea din față și mai scurtă in partea din spate. Este primul veșmânt ce i se pune unei persoane decedate apoi se adăugă hainele.
0
NMRevin să constat că comentatorii acestui text se rezumă fie la ceea ce exprimăm ca aparținând universului uman, fie pentru a pune în lumină tradiții spirituale ori religioase. în viziunea mea, termenul „boscorodeală” al dlui Stănică expune cel mai bine mesajul acestui text liric, pentru că autorul își dorește să expună, să transmită cititorilor modul în care liricul se naște din amorțeala, nebunia și visul stării ontologie a ființei destinate să își afle sensul în adâncul existenței din care a fost adusă la prezență.
0
SVcomentariul meu a fost pe un text proză
restructurat în poezie, dezvoltă alte valențe, și numai pentru că acolo unde în proză este necesar a se oferi descrierea, în poezie se poate lăsa, metaforic, la interpretarea cititorului
am înțeles ideea textului, fie în proză, fie în forma aceasta
chiar mai mult, se dovedește, din această formă, că aveam dreptate în comentariu
pentru că așa se descrie, ca o buimăceală a eului aflat între realitate și vis
fiind o interpretare care vine în urma unui vis, orice prezentare este posibilă și orice variantă a ceea ce este dincolo de moarte poate fi imaginat
deci, n-am limitat interpretarea la ceva anume
eu nu,
poate altii:)))
toate cele bune!
restructurat în poezie, dezvoltă alte valențe, și numai pentru că acolo unde în proză este necesar a se oferi descrierea, în poezie se poate lăsa, metaforic, la interpretarea cititorului
am înțeles ideea textului, fie în proză, fie în forma aceasta
chiar mai mult, se dovedește, din această formă, că aveam dreptate în comentariu
pentru că așa se descrie, ca o buimăceală a eului aflat între realitate și vis
fiind o interpretare care vine în urma unui vis, orice prezentare este posibilă și orice variantă a ceea ce este dincolo de moarte poate fi imaginat
deci, n-am limitat interpretarea la ceva anume
eu nu,
poate altii:)))
toate cele bune!
0
poate că ar trebui insistat pe ideea de bază și dezvoltat tragicul pe situații
hainele morții, cum s-a ajuns la această credință?
și morților aduși în poveste li se cuvine mai mult, copilul călcat de boi, era bun, era rău? a fost jelit?
atât contează, hainele în care a murit? chiar dacă la haine se ajunge, căci asta este tema, fără personaje, rămân doar niște haine în închipuirea unei comunități
grăbită expunerea!
"măsa"— mă-sa