prîslea cel voinic și iubita cu sînii de aur

așa ni te prezinți (chiar și) aici, Leonard. Poemul a început frumos, avea și premisele bune ale unui titlu de basm. O scădere apare în faptul că perspectiva personală o transformi în stare factuală generală: „se spune că dumnezeu
se răzbună pe noi cînd ne răspunde la rugăciuni”.
Este arta un demers subiectiv, evident, dar forțările se observă. Ai fi putut zice „mi se pare că...” în loc de obiectivantul „se spune că...” și atunci nu mai era vorba despre un șiretlic.
Oricum, felicitări pentru imaginile frumoase din text!

Scrii aici mai simplu, desigur, într-o simplitate înțeleasă ca esențializare a discursului, fără epatări inutile. Apreciez textul nu numai fiindcă aș putea găsi aici un fond comun de gândire, datorat, probabil, și lecturilor care ne vor fi marcat. Poate pentru că și mie mi-a plăcut, în tinerețe, „Lumea ca voință și reprezentare” a lui Schopenhauer, volum citit atunci mai mult din admirație pentru poezia lui Eminescu. Sigur, observ aici mai mult un Dionis decât un Prâslea, trimiterea la acesta fiind, mai degrabă, pretext pentru „merele (citește „sânii”) de aur”.
Are un anume ritm incantatoriu textul acesta. Am citit ținând cont și de acest aspect.
Cred că acel „se spune că...” nu denotă generalizare, fiindcă ar fi putut fi și un alt „se spune că...” într-o viziune total opusă.
E un text bun.

Am lecturat cu plăcere textul!
Cu modestie îmi dau și eu cu părerea:
Eu cred că în virtutea legii șahului că aici:
,,oameni
după care să te ascunzi"
Ar fi fost mai abstract așa:
pioni
după care să te ascunzi...
Cu stimă pentru creațiile tale!

multumesc pentru citire, critică și aprecieri. textul, și în general scrisul meu, e să dăruiasca, să creeze emoție. cumva mă bucur că primele comentarii vin din partea masculină, bănuiesc că și voi ați simțit cum e să fii prîslea și să vrei să te dăruiești. cît despre restul, sunt cîteva trimiteri, nu e neaparat de nebagat în seamă, dar nu hotaratoare. poemul e poem, parte din mine.