Când lucrurile au început să se destrame,
mi-am încălzit supa și-am deschis gura așa cum făcea mama când eram un copil:
- Așezați-vă, prieteni! Și petreceți cu mine, căci noaptea este aproape!
Și la masa mea albă în formă de vioară s-au așezat pe rând, cu politețe firească,
Ura de sine, Vinovăția și, față în față, sora Singurătate.

Când duceam lingura la gură și ea o ducea.
Când voiam să apuc pâinea, ea deja îmi întindea o bucată.
Când am început să vorbim, prin gura mea și a lor
s-au auzit – încet, apoi tot mai tare - frații și surorile mele,
bunicii și bunicii lor – era ca zumzetul dintr-un stup
sau poate era când ți-ai lipit fruntea îndrăgostită de oglindă și ai așteptat
mulți ani un sărut de iertare de la tine însuți.

S-a auzit deodată un țipăt din camera de alături.
- Copiii! am zis... și-am continuat să sorbim în liniște,
ca o laudă adusă mâinilor care știu numai să mângâie și
să păstreze lucrurile în ordine.

La final, am vorbit despre vreme, despre inflație și despre război;
cum toate erau așa cum trebuie să fie,
cum toate vor fi atât de frumoase și bune!
Doar că pe buzele tuturor strălucește și-acum un cuvânt nerostit,
care și el își dorea nespus mângâierea
și pe care îl vom așeza mereu între noi cu ochii închiși.