Poezie
Timpul meu
2 min lectură·
Mediu
Îmi croiesc astăzi cărare prin clepsidra timpului,
dar alunec Doamne,
alunec tot încercând să m-agăț de ovoidul ei.
Mă sparg mai apoi în bucăți
pentru ca tu Doamne
să mă pui la păstrare,
joc vinovat al templului fără închinători.
Nu mai cred în ce-am fost,
dar cred în ce-aș putea să fiu.
Dacă voi uita gestul trezirii și gustul
adormirii ce mă fac?
Voi ciripi fericirea pietrelor de râu
tot încercând să le cresc aripi urlătoarelor?
Sau voi cultiva zeii la sânul mamei timp,
să-și sece limbajul în straturi arheologice,
atârnându-se mai apoi de streașini
în orgă de gheață.
Dormi, dormi și tu clipă
alături de lespedea crucii vreme.
La căpătâiul tău
voi anina ultimul cuvât,
iarbă fragedă în jocul timpului,
panglică de eternitate
în fanfaronada viață.
Te pot face și stea,
oricum ești strălucitor
în jocul răzbunării cu destinul.
Mă înspăimânți câteodată
dar ochiul meu
nu te mai poate vede,
a uitat demult să-și mai ia cerul cu el.
Plec fără tragere de inima la drumul
rezervat din timp de tine,
destrămat în mii de cuvinte fără sens,
fără ritm
și fără rimă.
Sunt tristă uneori nevăzându-te,
dar te știu dintotdeauna acolo
chiar de nu-mi răspunzi
din lipsă de devotament.
Te-ai fosilizat la atingerea-mi lină
uimitor de exact
în toată nedeterminarea ta!
001340
0